Decizia nr. 4711/2021 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 1734/2018 a Curții de Apel București

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2017, reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea Deciziei nr. 11004/14.11.2017 emisă de Comisia Specială a F.G.A., cu consecința obligării autorității publice pârâte, în principal la efectuarea plății sumei de 130.278,87 RON pretinse, aferentă cererii de plata nr. x/03.06.2016.

Hotărârea instanței de fond. Prin sentința civilă nr. 1734 din data de 11.04.2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Recursul exercitat în cauză. Împotriva sentinței civile nr. 1734 din data de 11.04.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant a arătat că instanța de fond nu a dat eficiență efectului pozitiv al lucrului judecat referitor la valabilitatea poliței de asigurare RCA (contractului RCA) seria x nr. x din 20.12.2016 emisă de A. prin intermediar. Astfel, în cadrul acțiunii de regres (inițiată de Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, antecesorul Biroului Asigurătorilor de Autovehicule din România și formulată împotriva conducătorului auto vinovat de producerea accidentului și a asigurătorului RCA A.) ce a constituit obiectul dosarului x/2013, Judecătoria Ploiești a constatat valabilitatea contractului de asigurare RCA emis în numele și pe seama asigurătorului A. S.A. și, în consecință, a admis acțiunea Fondului de Protecție a Victimelor Străzii (actualmente Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România) împotriva acestui asigurător obligându-l la plata către Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România a sumei de 90.000 RON și a dobânzii legale cu începere de la 20.02.2012. Este adevărat că, în calea de atac a apelului, judecata a fost suspendată ca urmare a intervenirii falimentului A., dar această împrejurare nu înlătură în cauză autoritatea de lucru judecat provizorie a hotărârii Judecătoriei Ploiești dintre părțile aflate în proces, așa cum este reglementat prin dispozițiile art. 430 alin. (4) C. proc. civ. În speță, instanța de fond ar fi trebuit să țină seama de dezlegarea dată deja de Judecătoria Ploiești asupra problemei de drept dedusă judecății, respectiv valabilitatea poliței seria x nr. x și obligația A. de a plăti către Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România creanța de 90.000 RON și dobânzi - dând eficiență prezumției de lucru judecat și faptului că, în prezenta cauză, nu se poate aduce în discuție, odată dezlegată chestiunea litigioasă, dreptul Biroului Asigurătorilor de Autovehicule din România la încasarea creanței. Contrar dispozițiilor art. 430 alin. (4) și 435 alin. (2) C. proc. civ., prin sentința recurată, instanța de fond a înlăturat, fără a motiva în drept, dispozițiile sentinței civile nr. 5864/2015, considerând că aceasta nu este definitivă. În aceste condiții, consideră că instanța de fond în mod nelegal și neîntemeiat a înțeles să înlăture concluziile unei alte instanțe judecătorești cu privire la valabilitatea respectivului contract de asigurare RCA, contrar dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. și, ca efect, a aplicat greșit normele de drept material în baza cărora a respins contestația, fiind încălcate astfel și dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Referitor la normele de drept material încălcate, o primă critică se referă la faptul că instanța de fond a înlăturat în mod neîntemeiat toate susținerile, reținând în mod lapidar, în opoziție și cu alte susțineri ale reclamantului că "B… nu era în posesia unei creanțe recunoscute" de către asigurător. Cu privire la contractul de mandat a arătat că potrivit art. 1558 C. civ., sunt valide contractele încheiate de mandatar cu persoane care sunt de bună credință. Mandatul aparent produce efecte ca și cum mandatarul aparent ar fi avut puteri de reprezentare. Terții contractează cu credința scuzabilă și legitimă că mandatarul aparent are puteri de reprezentare. în aceste condiții, contractantul de bună credință (asiguratul) are posibilitatea de a acționa în contra mandantului în baza contactului încheiat cu mandatarul aparent. În acest caz, buna credință a asiguratului este evidentă, ținând cont că acesta a achitat prima de asigurare pentru care a primit polița de asigurare imprimată într-un format special aparținând asigurătorului A. și pe care era aplicată ștampila acestuia. Referitor la subrogația în drepturile victimei și dobândirea calității de creditor în asigurare de către Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România a arătat că un caz de subrogație personală legală îl reprezintă plățile făcute de către recurentul-reclamant persoanelor prejudiciate prin accidentele provocate din vina unor terți, a căror răspundere civilă pentru daunele provocate prin accidente auto era acoperită de polițele RCA contractate de aceștia cu cele două societăți intrate în faliment S.C. A. S.A. și S.C. C. S.A. Astfel, fiind vorba despre daune cauzate la origine prin accidente auto produse din vina asiguraților RCA, iar asigurările RCA încheiate de aceștia aveau ca obiect tocmai acoperirea răspunderii civile delictuale pentru accidentele produse (respectiv a prejudiciilor rezultate), reiese că despăgubirile în discuție trebuie să fie suportate în final de asigurătorul RCA, care nu se mai poate întoarce împotriva celui asigurat printr-o acțiune în regres, însuși obiectul asigurării (evenimentul asigurat) fiind această răspundere. Drepturile dobândite de Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România care s-a subrogat în drepturile creditorilor inițiali sunt aceleași cu drepturile pe care le aveau creditorii (victimele) înainte ca subrogația să fi operat împotriva persoanei responsabile pentru producerea prejudiciului și a asigurătorului său de răspundere civilă. Prin plata făcută de altul (în speță Fondul de Protecție a Victimelor Străzii - Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România) și subrogația acestuia în drepturile creditorului inițial, nu operează niciun fel de modificare a creanței originare, aceasta transmițându-se astfel cum exista în patrimoniul celui plătit (împreună cu drepturile, acțiunile contra debitorului și toate garanțiile creanței - art. 1.594 C. civ. -, deci inclusiv garanția datorată de Fond), ceea ce constituie nota distinctivă a subrogației, care este un mijloc de transmitere a obligațiilor, o diferențiază de mijloacele de transformare a obligațiilor, așa cum sunt novația și delegația, operațiuni care conduc la crearea unor noi obligații. Având în vedere că Legea nr. 213/2015 nu conține norme speciale în privința subrogării Biroului Asigurătorilor de Autovehicule din România, în calitate de organism de compensare, se vor aplica dispozițiile dreptului comun în materie și anume dispozițiile art. 1593-1594 C. civ. referitoare la subrogația personală a fiecărui solvens în drepturile fiecărui accipiens, precum și prevederile art. 13 din Ordinul CSA nr. 1/2008.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 01 iulie 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererilor de recurs la data de 30 septembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România este nefondat, pentru următoarele considerente: Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că în raport de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea autorității de lucru judecat. Sub acest aspect, recurentul-reclamant a susținut că instanța de fond ar fi trebuit să țină seama de dezlegarea dată deja de Judecătoria Ploiești, prin sentința civilă nr. 5864/2015, asupra problemei de drept dedusă judecății, respectiv valabilitatea poliței seria x nr. x și obligația A. de a plăti către Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România creanța de 90.000 RON și dobânzi și să dea eficiență autorității de lucru judecat provizorie a hotărârii Judecătoriei Ploiești dintre părțile aflate în proces, așa cum este reglementat prin dispozițiile art. 430 alin. (4) C. proc. civ. Înalta Curte constată că potrivit dispozițiilor art. 430 alin. (1) și (4) C. proc. civ., hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată, iar când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie. În acest context, se constată că utilizarea termenului "provizoriu" în cuprinsul alin. (4) al art. 430 C. proc. civ. indică potențiala posibilitate de reformare a unei astfel de hotărâri, precum și că voința legiuitorului este de a conferi inclusiv unei astfel de hotărâri judecătorești autoritate de lucru judecat, cu toate efectele pe care o astfel de autoritate le produce, însă acest caracter provizoriu nu poate obliga intimatul-pârât să aprobe cererea de plată în lipsa parcurgerii procedurii reglementate de Legea nr. 213/2015. Totodată, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015: "Fondul protejează creditorii de asigurări prin plata de creanțe de asigurări, rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate, în cazul constatării de către ASF a insolvenței unui asigurător, după parcurgerea de către creditorul de asigurări a procedurii administrative reglementate de prezenta lege, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, prevăzute la art. 5; în cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege". În cauză, instanța de recurs, reține, pe de o parte, că Fondul de Protecție a Victimelor Străzii nu era în posesia unei creanțe recunoscute de către societatea A. S.A., având în vedere că polița de asigurare nr. x/20.12.2006, întocmită de brokerul de asigurări D. S.R.L., nu era confirmată de asigurător, întrucât a fost încheiată ulterior datei de 01.11.2006, când a reziliat contractul de mandat cu intermediarul de asigurări. Pe de altă parte, sentința civilă nr. 5864/06.05.2015 a Judecătoriei Ploiești, care a constatat valabilitatea poliței de asigurare și a dispus obligarea societății A. S.A. la plata sumelor solicitate prin acțiune de către Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, la data soluționării cererii de către Fondul de Garantare a Asiguraților, nu era definitivă, fiind atacată cu apel, iar judecata apelului pe rolul Tribunalului Prahova era suspendată, în temeiul art. 262 alin. (4) și art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, ca urmare a intervenirii falimentului părții. În consecință, având în vedere scopul pentru care a fost înființat Fondul de Garantare a Asiguraților și procedurile pe care acesta trebuie să le respecte în derularea soluționării cererilor de plată și neputând fi reținută existența unei sentințe definitive și executorii care să dezlege cu caracter definitiv chestiunea litigioasă privind valabilitatea poliței de asigurare pe baza căreia a fost formulată cererea de plată de către recurentul-reclamant, instanța de recurs respinge criticile privind incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., ca nefondate. Referitor la cea de-a doua critică întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este corectă. Astfel, prin cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților, sub nr. x/03.06.2016, Fondul de Protecție a Victimelor Străzii a solicitat suma în cuantum de 130.278,87 RON compusă din 90.000 RON debit principal și 40.278,87 RON reprezentând dobânzi. Prin Decizia nr. 11004/14.11.2017, emisă de Comisia Specială a F.G.A., a fost respinsă integral cererea de plată întrucât autoturismul care a produs accidentul de circulație nu deținea la data evenimentului o poliță RCA valabilă emisă de către asigurătorul în faliment A. S.A. Conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, "Fondul protejează creditorii de asigurări prin plata de creanțe de asigurări, rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate, în cazul constatării de către ASF a insolvenței unui asigurător, după parcurgerea de către creditorul de asigurări a procedurii administrative reglementate de prezenta lege, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, prevăzute la art. 5; în cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege". Potrivit art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 sunt creditori de asigurare: (i) persoana asigurată - persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare; (ii) beneficiarul asigurării - persoana definită la art. 1 alin. (2) pct. 7 din Legea nr. 237/2015 privind autorizarea și supravegherea activității de asigurare și reasigurare, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 237/2015; (iii) terța persoană păgubită - persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă, inclusiv asigurătorul îndreptățit în baza legii să recupereze de la asigurătorul în insolvență sume plătite acestei persoane prin subrogare, regres sau acțiune directă; Totodată, obligativitatea instrumentării dosarelor de daună de către Fondul de Garantare a Asiguraților este prevăzută și în art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 21 alin. (2) din Norma A.S.F. nr. 16/2015, potrivit cărora: "în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurare, Fondul procedează la verificarea documentelor justificative anexate de petent în susținerea cererii de plată, a dosarelor de daună și a evidențelor preluate de la asigurător [...]". Din interpretarea logico-juridică a acestor dispoziții legale, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților garantează plata despăgubirilor în baza unei obligații izvorâte strict din contracte de asigurare, facultative și obligatorii, conform scopului prevăzut de Legea nr. 213/2015, iar lipsa acestui contract exonerează autoritatea administrativă de la plata despăgubirii. Prin urmare, problema de drept ce trebuie dezlegată în cauză este dacă exista o poliță de asigurare valabilă în baza căreia să poată fi formulată cererea de plată. În speță, între asigurătorul în faliment A. S.A. și brokerul/intermediarul de asigurări D. S.R.L. a fost încheiat contractul de mandat nr. x/12.09.2006 al cărui obiect îl reprezenta negocierea și încheierea de către intermediarul de asigurări de contracte de asigurare în numele și în contul asigurătorului cu clienți persoane fizice sau juridice. În baza acestui contract de mandat, societatea A. S.A. a predat intermediarului D. S.R.L. o serie de documente de asigurare în vederea desfășurării acestuia din urma a activității pentru care a fost mandatat. Prin acest contract de mandat fiecare parte avea o serie de drepturi și obligații, iar prin Procesul-verbal nr. x/19.09.2006 societatea A. S.A. a procedat la predarea reprezentantului D. S.R.L. o serie de contracte de asigurare printre care și polița în discuție. Deoarece intermediarul în asigurări nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale, respectiv nu a depus la societatea asigurătoare documentele de asigurare încheiate, prin Notificarea nr. x/03.11.2006, asigurătorul a solicitat intermediarului restituirea primelor de asigurare preluate de acesta și neutilizate, data la care s-a comunicat și faptul că începând cu 01.11.2006 se reziliază contractul nr. x/12.09.2006. Prin urmare, la data de 01.11.2006 contractul de mandat nr. x/12.09.2006 încheiat între societatea A. S.A. și D. S.R.L. s-a reziliat, intermediarul având obligația în baza dispozițiilor art. 2.2.5 din contractul de mandat ca în termen de zece zile să procedeze la depunerea tututor polițelor de asigurare preluate de la asigurător și neutilizate până la data rezilierii, alături de decontarea primelor încasate. În ceea ce privește polița de asigurare în baza căreia a fost formulată cererea de plată respinsă prin decizia contestată în cauză, aceasta nu a fost confirmată de către reprezentanții societății A. S.A. - în faliment, în condițiile în care, această poliță a fost emisă la data de 20.12.2006, respectiv ulterior datei de 09.11.2006, dată la care această poliță a fost declarată nulă. Ca atare, nulitatea unei astfel de polițe echivalează cu inexistența unui contract de asigurare între asigurătorul în faliment A. S.A. și asiguratul persoana fizică. În consecință, în acord cu opinia instanței de fond, instanța de control judiciar reține că în speță recurentul-reclamant nu putea solicita intimatului-pârât o sumă de bani cu titlu de despăgubire, întrucât nu exista un contract de asigurare de răspundere civilă valabil, iar din acest punct de vedere este corectă argumentația potrivit căreia reclamantul nu avea o creanță din asigurări certă lichidă și exigibilă, în condițiile în care polița de asigurări nu a fost recunoscută de asigurător, iar titlul executoriu reprezentând sentința civilă nr. 5864/06.05.2015 a Judecătoriei Ploiești nu este definitivă, susținerile recurentului-reclamant pe teoria mandatului aparent fiind un aspect ce a făcut obiectul judecății în dosarul nr. x/2013 al Judecătoriei Ploiești, și reprezintă un aspect litigios în faza apelului, din punct de vedere al FGA, această poliță fiind un drept litigios. Având în vedere că judecătorul fondului a apreciat în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, Înalta Curte apreciază că hotărârea primei instanțe a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, iar criticile formulate sunt neîntemeiate. Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat. Cu privire la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimatul-pârât, Înalta Curte reține că, potrivit art. 452 din C. proc. civ. "Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei". Având în vedere că intimatul-pârât nu a făcut dovada efectuării cheltuielilor de judecată solicitate, urmează să se respingă cererea de acordare a acestora, ca neîntemeiată. PENTRU ACESTE MOTIVE,