ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1829/2021

Ședința publică din data de 24 martie 2021

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 27 decembrie 2017, reclamantul Biroul Asigurătorilor ae Autovehicule din România (B.A.A.R.) a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților (F.G.A.), anularea Deciziei nr. 11473/23.11.2017 emisă de Comisia Specială a F.G.A., cu consecința obligării autorității publice pârâte la efectuarea plății sumei de 1.680,70 Euro, aferentă cererii de plata n x/25.05.2016.

Prin sentința nr. 2915 din 20 iunie 2018, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.), în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondată.

Împotriva sentinței nr. 2915 din 20 iunie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, neîncadrat în drept.

În motivare, recurentul—reclamant a arătat, în esență, că angajarea garanției FGA la plata despăgubirilor datorate de asigurătoru aflat în faliment reprezintă un element determinant în raport cu posibilitatea subscrisei de a se îndrepta direct împotriva persoanei responsabile pentru producerea prejudiciului în temeiul art. 27 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 1/2008 conform căruia "după rambursare, Fondul se subrogă în drepturile persoanei prejudiciate împotriva persoanei/persoanelor responsabile pentru repararea prejudiciului și/sau ale societătii de asiqurare în limita sumelor plătite."

Existența unui contract de asigurare RCA garantat, sau nu în caz de faliment de către FGA, nu este de natură a înlătura angajarea directă a răspunderii civile delictuale a autorului faptei licite, acest tip de răspundere reprezentând, fundamentul întregii construcții de raporturi juridice.

Or, instanța de fond, prin omisiunea de a constata subrogarea reclamantului în drepturile persoanei prejudiciate în contradictoriu cu FGA, a înlăturat implicit și garanția stabilită prin lege- în favoarea asiguratului de bună credință și care, în acest caz va trebui să răspundă în mod direct prin angajarea răspunderii sale delictuale.

A arătat recurentul că FGA a recunoscut calitatea de creditor de asigurare a Biroului Asigurătorilor de Autovehicule din România (BAAR) prin Decizia nr. 10177/20.10.2017 și a rambursat în limita plafonului de 450.000 de RON despăgubirile plătite de către FPVS - actualmente BAAR, Organismului de Compensare din Bulgaria ca urmare a producerii unui accident de circulație de către un asigurat RCA al societății A.. (de asemenea în faliment.)

Totodată, este de notorietate faptul că FGA a recunoscut calitatea de creditor de asigurare a mai multor asigurători CASCO, care după plata despăgubirilor cuvenite propriilor asigurați s-au subrogat legal în drepturile acestora împotriva asigurătorului RCA al persoanei responsabile pentru producerea accidentului de circulație. În aceste situații, FGA a recunoscut că asigurătorul CASCO, în temeiul subrogației legale, este creditor de asigurare, litigiile aflate în acest moment pe rolul Curții de Apel București vizând aplicarea plafonului de garanție a FGA de 450.000 RON la nivelul întregii creanțe a asigurătorului CASCO sau, pentru fiecare dosar de daună în parte, nicidecum calitatea de creditor de asigure, care a fost recunoscută de FGA.

Absența unei motivări din partea instanței de fond - ținând cont de prevederile legale exprese referitoare la subrogația legală a FPVS - BAAR în drepturile victimei și împotriva asigurătorului RCA (art. 27 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 1/2008) și având în vedere chiar poziția asumată de FGA prin recunoașterea calității de creditor de asigurare ca urmare a subrogației legale a asigurătorului CASCO dar și chiar a FPVS - BAAR, nu poate duce la interpretarea instanței de fond care a înțeles să înlăture în mod lapidar toate acestea și să aprecieze că "pârâtul a fost constituit cu scopul de a garanta pe asigurați și nu alte entități".

Recurentul mai susține că instanța de fond nu a reușit să motiveze înlăturarea prevederilor legale speciale privind subrogația FPVS - BAAR în drepturile persoanei prejudiciate.

Astfel, fiind vorba despre daune cauzate la origine prin accidente auto, care au survenit din vina asiguraților RCA, iar aceste asigurări aveau ca obiect tocmai acoperirea unei asemenea răspunderi (mai exact, a daunelor rezultate), reiese că despăgubirile în discuție trebuie să fie suportate în final de asigurătorul RCA, care nu se mai poate întoarce împotriva celui asigurat printr-o acțiune în regres, însuși obiectul asigurării (evenimentul asigurat) fiind această răspundere.

Cum răspunderea celor vinovați de cauzarea prejudiciilor, în cazurile în discuție, era acoperită de polițele RCA încheiate de aceștia cu S.C. B. S.A., această societate este cea care, în mod normal, trebuia să-i dezdăuneze pe cei păgubiți, respectiv și pe recurent care s-a subrogat în drepturile celor păgubiți.

Însă, cum respectiva societate de asigurări a fost declarată în faliment, în temeiul dispozițiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, obligația de dezdăunare a trecut asupra Fondului de garantare a asiguraților, conform dispozițiilor art. 15 alin. (2) din același act normativ.

În opinia recurentului, creanțele sale, care, prin despăgubirea persoanelor păgubite, s-a subrogat în drepturile acestora în temeiul dispozițiilor art. 1.593 C. civ., și art. 27 din Ordinul CSA nr. 1/2008, trebuie să fie onorate de către Fondul de garantare a asiguraților.

Dacă nu ar fi operat subrogația, fiecare persoană păgubită (în calitate de creditor) ar fi avut dreptul de a se îndrepta împotriva Fondului.

Pentru că Legea nr. 213/2015 nu conține norme speciale în privința subrogării recurentului în calitate de Organism de Compensare, se vor aplica ca drept comun dispozițiile noului C. civ. referitoare la subrogația personală a fiecărui solvens în drepturile fiecărui accipiens, adică dispozițiile art. 1.593-1.594, precum și prevederile art. 27 din Ordinul CSA nr. 1/2008.

Se mai susține că organismul de compensare are rolul unui facilitator pentru victimele accidentelor de asigurare care au calitatea de vizitator în statul în care s-a produs respectivul accident, astfel încât victima să nu fie nevoită să trateze în mod direct cu asigurătorul RCA al conducătorului auto vinovat, într-o limbă pe care nu o cunoaște și în aplicarea unui cadrul legal cu care nu este familiarizată.

II. Procedura în fața instanței de recurs

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimatul-pârât FGA a solicitat respingerea recursului ca nefondat

III. Soluția și considerentele instanței de recurs

Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, succesor al Fondului de Protecție a Victimelor Străzii, a supus controlului de legalitate al instanței de fond Decizia nr. 11473/23.11.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților prin care i-a fost respinsă cererea de plată cu privire la suma de 1.680,70 Euro, aferentă cererii de plată nr. x/25.05.2016, reținându-se că solicitantul, în calitate de Organism de compensare, nu are calitatea de creditor de asigurare, în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 iar creanța sa nu rezultă dintr-un contract de asigurare, astfel cum se prevede în art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Soluția primei instanțe, care a considerat legal actul administrativ contestat, reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

În cauza de față, chestiunea litigioasă pe care instanța de fond a avut-o de dezlegat este aceea dacă Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, al cărui succesor în drepturi este reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, care a plătit suma de 1680,70 Euro, în calitate de Organism de compensare din România către Organismul de compensare din Italia, întrucât acesta din urmă a despăgubit o persoană rezidentă în Italia și al cărui autoturism a fost avariat într-un accident rutier produs România din culpa conducătorului unui autoturism asigurat RCA de societatea B. S.A., care ulterior a intrat în procedura falimentului, poate avea calitatea de creditor de asigurare, respectiv dacă poate exhiba o creanță de asigurare contra pârâtului Fondul de Garantare al Asiguraților.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5.

În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege.

În conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) lit. a)-b) din Legea nr. 213/2015:

(1) În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarea semnificație: a) creanța de asigurări - creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;

b) creditorii de asigurări sunt, după caz: (i) persoana asigurată - persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare; (ii) beneficiarul asigurării - terța persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul debitor urmează să îi achite sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat; (iii) persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) - persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă;

Din analiza dispozițiilor legale mai sus citate, rezultă că intimatul-pârât FGA are obligația satisfacerii doar a creanțelor de asigurări, prin acestea înțelegându-se creanțele creditorilor de asigurări rezultate dintr-un contract de asigurare facultativă sau obligatorie, încheiat în condițiile legii.

Or, art. 4 alin. (1) lit. b) stabilește în mod clar și fără dubiu că are calitatea de creditor de asigurare fie persoana asigurată care a încheiat contractul de asigurare cu asigurătorul său, fie beneficiarul asigurării care este terța persoană indicată de persoana asigurată ca îndreptățită a încasa despăgubirea ca urmare a producerii riscului asigurat sau, în fine, persoana păgubită care este cea îndreptățită la acordarea despăgubirii aferente riscului acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă (RCA).

În acord cu prima instanță, Înalta Curte constată că Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, al cărui continuator este recurentul-reclamant Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, nu face parte din categoria creditorilor de asigurări și nici nu deține o creanță de asigurări aptă de valorificare din disponibilitățile FGA.

Astfel, recurentul-reclamant nu este nici persoană asigurată (nu este parte în nici un contract de asigurare obligatorie sau facultativă), nici beneficiar al asigurării (nu este desemnată drept terță persoană îndreptățită la încasarea despăgubirii, desemnare legală sau convențională) și nici persoana păgubită (nefiind persoana ce a suferit un prejudiciu ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă RCA).

Așa cum a invocat corect intimatul-pârât în întâmpinare, FPVS are conform art. 2 din Ordinul CSA nr. 1/2008 mai multe atribuții: organism de plată a despăgurilor în înțelesul art. 1 alin. (4) din Directiva 84/5/CE, centru de informare conform art. 5 din Directiva 2000/26/CE și organism de compensare în înțelesul art. 6 din ultima directivă.

Este adevărat că recurentul-reclamant s-a subrogat în drepturile persoanei păgubite, însă această subrogare operează față de societatea de asigurare și față de persoana responsabilă de producerea accidentului (conform art. 27 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 1/2008 și art. 6 din Directiva 2000/26/CE) și nu față de intimatul -pârât FGA care garantează doar creanțele creditorilor de asigurări, astfel cum aceștia sunt definiți în art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015.

Prin urmare, nu orice creditor al unei societăți aflate în faliment poate fi despăgubit de FGA și nu pentru orice creanță intervine dreptul de a fi despăgubit de către pârât, ci numai pentru creditorii și creanțele care se încadrează în definițiile de la art. 4 din Legea nr. 213/2015, legea specială.

Ca atare, chiar dacă operează subrogația legală, aceasta are efect numai în privința societății de asigurare și a persoanei vinovate de producerea accidentului, pentru că atât Directiva nr. 2000/26/CE la art. 6 cât și actul normativ de transpunere în legislația națională, Ordinul CSA nr. 1/2008 (art. 27 alin. (2) fac trimitere doar la aceste persoane.

Pe cale de consecință, art. 27 alin. (2) din Ordinul CSA 1/2008 nu prezintă relevanță pentru soluționarea cauzei, având în vedere că prin această subrogare Fondul de Protecție a Victimelor Străzii nu a dobândit și calitate de creditor de asigurare, în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015.

Recurentul-reclamant deține contra asigurătorului B. S.A. cel mult o creanță chirografară, iar nu o creanță de asigurare ce poate fi acoperită din disponibilitățile Fondului, care poate fi realizată exclusiv prin înscrierea sa în tabelul creditorilor B. S.A., în cadrul procedurii de faliment a acestui asigurător.

Prin urmare, Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, având ca succesor Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, nu este un creditor de asigurare în sensul normelor legale menționate în precedent, astfel că refuzul pârâtului de a satisface pretenția recurentului-reclamant, în împrejurările date, este justificat, fiind menținută în mod just această conduită de către instanța de fond.

IV. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă recursul formulat de reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România împotriva sentinței nr. 2915 din 20 iunie 2018 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 martie 2021.