ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6672/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2017 din 05.12.2017, reclamantul Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din România a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca prin sentința ce se va pronunța, să se dispună anularea Deciziei nr. 11080/14.11.2017 emisa de Comisia Speciala a F.G.A., cu consecința obligării autorității publice pârâte, la efectuarea plății sumei de 1002,71 Euro, aferentă cererii de plata nr. x/25.05.2016.

1.2. Soluția primei instanțe

Prin sentința nr. 2789 din 13 iunie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamantul Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din România în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat Decizia nr. 11080/14.11.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților și a obligat pârâtul să emită o nouă decizie prin care să dispună plata către reclamant a echivalentului în RON a sumei de 1002,71 euro.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii și rejudecând cauza să se dispună respingerea acțiunii reclamantei ca nefondată.

În motivarea opțiunii sale procesuale pârâtul a susținut următoarele:

Potrivit art. 1 alin. (1) din Norma din 2008 privind Fondul de protecție a victimelor străzii pusa in aplicare de Ordinul nr. 1/2008 al CSA, Fondul de protecție a victimelor străzii, denumit în continuare Fond este constituit de asigurătorii care au dreptul, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, să practice pe teritoriul României asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, prevăzută în clasa 10 de la lit. B) - Asigurări generale din anexa nr. 1 la Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor, cu modificările și completările ulterioare, cu excepția răspunderii civile a transportatorului, asigurare denumită în continuare Asigurare R.C.A., indiferent de forma de organizare și de statul în care s-au constituit și alin. (2) stabilește că Fondul s-a constituit în baza prevederilor art. 25

1

din Legea nr. 32/2000, cu modificările și completările ulterioare, precum și în conformitate cu dispozițiile legale referitoare la asociații și fundații. Fondul își desfășoară activitatea în baza propriului statut și a prezentelor norme.

Art. 2 din aceeași Norma din 2008 privind Fondul de protecție a victimelor străzii prevede ca, potrivit art. 251 alin. (10) din Legea nr. 32/2000, cu modificările și completările ulterioare. Fondul are următoarele atribuții:

- de organism de plată a despăgubirilor, în înțelesul art. 1 alin. (4) din Directiva 84/5/CEE;

- de centru de informare, în înțelesul art. 5 din Directiva 2000/26/CE;

- de organism de compensare, în înțelesul art. 6 din Directiva 2000/26/CE.

Potrivit art. 3 alin. (4) din Norma din 2008, Fondul intervine ca garant pentru respectarea obligației de despăgubire fără însă a putea opune persoanelor păgubite beneficiul de discuțiune în raport cu persoanele vinovate de producerea accidentului. Totuși, Fondul va notifica persoanelor obligate la despăgubire faptul că a fost avizat pentru soluționarea cazului de daună și, în măsura în care acestea au despăgubit efectiv persoanele păgubite pentru prejudiciile suferite înainte de finalizarea procedurii de soluționare a dosarului, Fondul își va înceta intervenția.

Prin art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 se stabilește că "Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător" și art. 4 din din același act normativ definește atât creanța de asigurare cât și creditorul de asigurare care poate solicita plata din disponibilitățile FGA.

În cazul dedus judecății creanța de asigurare o deține A. care este și creditorul de asigurare și subrogatul în drepturile și obligațiile acestuia fiind Organismul de Compensare din Spania, care la rândul lui nu este creditor de asigurare astfel cum este definit de Legea nr. 213/2015 [art. 4 alin. (1), lit. b), punctele (i-iii)] și intimatul-reclamant FPVS (BAAR) a rambursat Organismului de Compensare din Spania indemnizația acordata de acesta din urmă.

Numitul A. a fost despăgubit de Organismul de compensare din Spania, acest organism având o obligație legală în acest sens, și Organismul de Compensare din Spania a solicitat rambursarea de la FPVS (BAAR) în calitate de Organism de Compensare în baza disp. art. 20 alin. (1), lit. a) din Ordinul 1/2008 al CSA și nu în calitate de asigurător, reasigurator sau fond de "garantare".

Capitolul IV din Ordinul 1/2008 al CSA stabilește atribuțiile Fondului în calitate de organism de compensare și Secțiunea reglementează intervenția Fondului în calitate de organism de compensare în cazul în care vehiculul vinovat de producerea accidentului era asigurat R.C.A. și nu în calitate de organism de garantare, asigurător sau reasigurator.

Art. 27 alin. (2) din Ordinul 1/2008 dispune că:

"După rambursare, Fondul se subrogă în drepturile persoanei prejudiciate împotriva persoanei/persoanelor responsabile pentru repararea prejudiciului și/sau ale societății de asigurare, în limita sumelor plătite."

FPVS a dobândit un drept de regres însă acesta și-1 exercită în nume propriu numai împotriva asigurătorului falit nicidecum împotriva FGA.

Potrivit art. 1593 alin. (1) din C. civ.:

"Oricine plătește în locul debitorului poate fi subrogat în drepturile creditorului, fără a putea însă dobândi mai multe drepturi decât acesta" iar dispozițiile art. 2210 alin. (1) din C. civ.:

"în limitele indemnizației plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepția asigurărilor de persoane".

Pentru a îndeplini condițiile prevăzute de lege și a-și putea recupera sumele solicitate din disponibilitățile pârâtului, este absolut necesar ca suma solicitată să provină dintr-un contract de asigurare, condiție neîndeplinită în cauză, cererea de viață fiind formulată de FPVS care a rambursat indemnizația de asigurare către organismul similar din Spania acesta subrogându-se în drepturile și obligațiile persoanei nevinovate de producerea evenimentului în urma plății efectuate, dar care la rândul lui nu s-a subrogat și în calitatea de creditor de asigurare.

Singura operațiune juridică care transferă atât creanța de asigurare cât și calitatea de creditor de asigurare este cesiunea de creanță.

Prin efectul legii, asigurătorul declarat în faliment nu a cesionat obligațiile către FGA nici măcar cele ale creditorilor de asigurare, după cum nici FGA nu a preluat datoriile asigurătorului în falment, nici măcar pe cele ale creditorilor de asigurare.

Faptul că prin plata Indemnizației Organismul de Compensare din Spania se subrogă de drept în drepturile asiguratului sau beneficiarului asigurării nu face ca acestora din urmă să le înceteze obligațiile ce izvorăsc din lege și din contract.

Fondul de garantare a asiguraților este în drept să achite despăgubiri în baza unei polițe de asigurare, după rămânerea definitiva a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment a unui asigurător - în speța, hotărârea de deschidere a procedurii de faliment a B. S.A. și numai în condițiile și cu respectarea prevederilor exprese ale Legii nr. 213/2015 si ale Normei AS.F. nr. 16/2015.

Despăgubirea reprezintă practic echivalentul bănesc (compensație echitabilă) acordată unei persoane atunci când repararea prejudiciului nu este posibilă în natură.

Pentru restituirea sumei achitate în calitate de Organism de compensare, reclamantul nu are decât posibilitatea de a se înscrie la masa credală a asigurătorului falit.

Pe de altă parte, beneficiara poliței de asigurare RCA nu avea posibilitatea și dreptul legal de a depune o cerere direct FPVS-ului aceasta adresându-se cu o cerere pentru a fi despăgubită către Organismul de compensare din Spania organism care la rândul ei a facturat reclamantului FPVS.

Din analiza înscrisurilor aferente dosarului de dauna rezulta ca cererea de plată este formulată de către FPVS în calitate de Organism de Compensare și nu de către creditorul de asigurare, respectiv A..

Or, este evident, în opinia recurentului, că FPVS(BAAR) nu deține creanțe de asigurare, în condițiile în care aceste creanțe sunt definite în mod expres de lege prin raportare directă la contractul de asigurare.

Fondul garantează plata despăgubirilor cuvenite ca urmare a existenței valabile a unui contract de asigurare, facultative și/sau obligatorii, conform scopului prevăzut de Legea nr. 213/2015, și nu din alte raporturi juridice, care reprezintă/pot reprezenta creanțe chirografare și nu de asigurări.

Mai mult decât atât, însăși creanțele deținute de Fond au fost catalogate drept creanțe de asigurări de către legiuitor, printr-o dispoziție expresă, respectiv art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, fiind practic asimilate creanțelor de asigurare definite expres și limitativ ca fiind doar cele izvorâte dintr-un contract de asigurare.

Se poate observa că aceste definiții și stabilirea atât a creanței de asigurare cât și a calității de creditor de asigurare nu pot fi aplicate în litigiile de drept comun între asigurați/beneficiarii asigurărilor și asigurători sau FPVS (BAAR) ci, numai în raporturile cu Fondul, legiuitorul dorind să facă o distincție clară între creanțele pe care Fondul le achită potențialilor creditori de asigurare și celelalte creanțe ale asigurătorului falit, Fondul neachitând indemnizații de asigurare ci, creanțe de asigurare.

Nu toate creanțele asigurătorului în faliment sunt creanțe de asigurări, ci numai cele expres reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, celelate creanțe urmând a fi obținute de către creditorii societății de asigurare în cadrul procedurii falimentului, prin formularea unei cereri de înscriere la masa credală. Dovada că legiuitorul a înțeles să reglementeze o categorie extrem de restrictivă a creditorilor de asigurări, Fondul fiind înființată ca instituție de drept public ca ultim resort de a obține despăgubiri, rezultă și din dispozițiile art. 17 din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora creditorii de asigurări pot urma, la alegere, fie procedura prevăzută de legea specială, fie procedura falimentului, aceasta din urmă fiind calea de urmat și pentru creditorii de asigurări ale căror creanțe depășesc plafonul de 450.000 RON prevăzut de art. 15 din Legea nr. 213/2015.

1.4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinare reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România a solicitat respingerea recursului pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților ca nefondat, apreciind că hotărârea instanței de fond este legală, fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material.

II. Soluția instanței de recurs

2.1. Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a cadrului normativ aplicabil și a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul reclamantului este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, succesor al Fondului de Protecție a Victimelor Străzii, a supus controlului de legalitate al instanței de fond Decizia nr. 11080/14.11.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților prin care i-a fost respinsă cererea de plată cu privire la suma de 1002,71 euro, reținându-se că solicitantul nu are calitatea de creditor de asigurare în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 și că creanța sa nu rezultă dintr-un contract de asigurare, astfel cum se prevede în art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Prima instanță a admis acțiunea reclamantului și a dispus anularea deciziei atacate, cu consecința obligării recurentului pârât la emiterea unei decizii prin care să recunoască dreptul de creanță al reclamantului, în considerarea faptului că acesta are calitatea de creditor de asigurare, iar creanța sa rezultă dintr-un contract de asigurare.

Instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept materila aplicabile, criticile recurentului pârât fiind în consecință nefondate.

Recurentul pârât în conservarea poziției sale procesuale exprimate în fața instanței de fond, insistă în argumentul că reclamantul nu este un creditor de asigurare ci un organism de compensare, iar creanța pretinsă nu rezultă dintr-un contract de asigurare, condiții care odată ce ar fi îndeplinite ar justifica, în opinia sa, aprobarea cererii de plată.

În privința naturii dreptului de creanță pretins este de menționat că Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, al cărui succesor în drepturi este reclamantul, a plătit suma de 1002,71 euro în calitate de organism de compensare din România către organismul de compensare din Spania întrucât acesta din urmă a despăgubit o persoană rezidentă în Spania și al cărui autoturism a fost avariat într-un accident rutier produs România din culpa conducătorului unui autoturism asigurat RCA de societatea B. S.A., care ulterior a intrat în procedura falimentului.

Legiutorul primar a definit creanța de asigurare prin art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Prin urmare, creanța pretinsă de reclamant reprezintă contravaloarea daunelor plătite de un organism de compensare dintr-un stat membru, suferite în urma unui accident cauzat de un posesor al unui contract de asigurare RCA valabil încheiat la o societate de asigurare intrată în faliment la momentul încercării de executare a poliței, pentru care Fondul de Garantare a Asiguraților garantează potrivit art. alin. (3) din Legea nr. 213/2015 plata de despăgubiri rezultate din executare contractului încheiat.

În consecință, în mod just a apreciat instanța de fond că despăgubirea pretinsă de reclamant reprezintă o creanță izvorâtă dintr-un contract de asigurare.

În privința calității de creditor de asigurare a reclamantului relevante în acest sens sunt dispozițiile art. 27 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 1/2008 potrivit căruia "după rambursare, Fondul se subrogă în drepturile persoanei prejudiciate împotriva persoanei/persoanelor responsabile pentru repararea prejudiciului și/sau ale societății de asigurare, în limita sumelor plătite".

Prin executarea operațiunii de compensare la cererea unei alte instituții de profil unionale, Fondul de Protecție a Victimelor Străzii devine prin efectul subrogației o persoană îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) (iii) din Legea nr. 213/2015, îndeplinind astfel condiția unui creditor de asigurare.

Subrogația personală alături de cesiunea de creanță reprezintă un mijloc de transmitere a dreptului de creanță, întâlnită în materia obligațiilor. Subrogația constă în înlocuirea creditorului dintr-un raport juridic obligațional cu o terță persoană care plătește datoria creditorului și care astfel devine noul creditor al debitorului. Persoana care plătește datoria altuia (solvensul) își rezervă dreptul de a fi plătit de debitor, exceptând cazul când a dorit să-l gratifice.

În raportul juridic inițial Fondul de Garantare a Asiguraților era ținut, în măsura legalei sale învestiri și în virtutea obligației legale de garantare a plății despăgubirilor, la acoperirea daunei provocate unui terț de un asigurat RCA la o societate de asigurare în faliment. Împrejurarea că despăgubirile au fost achitate de unul sau mai multe organisme de compensare, în lanț, nu a dus la stingerea obligației primordiale și nici la schimbarea naturii ei, ci numai la înlocuirea creditorului de asigurare inițial de un alt creditor de asigurare, ultimul plătitor al creanței, prin efectul operațiunii juridice anterior descrise.

Prin urmare, Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, având ca succesor Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, este un creditor de asigurare în sensul normelor legale menționate în precedent, astfel că refuzul pârâtului de a satisface pretenția reclamantului, în împrejurările date, este nejustificat, fiind sancționată în mod just această conduită de către instanța de fond.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru toate considerentele expuse de fapt și de drept expuse, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 2789 din 13 iunie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 2789 din 13 iunie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 decembrie 2020.