ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5476/2021

Ședința publică din data de 11 noiembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 26 martie 2019 sub nr. x/2019, pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, reclamantul, Biroul Asigurătorilor din România a solcitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților anularea Deciziei nr. 19361/04.03.2019 emisa de Comisia Speciala a F.G.A.

Prin sentința civilă nr. 298/2019 pronunțată la 21 iunie 2019, Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamant Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și a anulat decizia nr. 19361/04.03.2019.

Împotriva sentinței civile nr. 298/2019 pronunțată la 21 iunie 2019 de Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond respingerea acțiunii ca netemeinice.

După prezentarea pe larg a istoricului speței și indicarea temeiurilor de drept incidente, recurentul a susținut următoarele:

- curtea a apreciat eronat că atât creanța de asigurare, cât și creditorul de asigurare au fost determinate legislativ prin raportare la un singur element esențial, izvorul primar al despăgubirii, anume contractul de asigurare.

- Fondul de Garantare a Asiguraților nu reprezintă continuatorul asigurătorului A. și nu este succesor în drepturi și obligații al societății de asigurare.

- instanța de fond a apreciat total eronat și a aplicat total greșit dispozițiile legale în materie apreciind că reclamantul BAAR fiind un beneficiar al asigurării.

- din analiza înscrisurilor aferente dosarului de dauna rezulta ca cererea de plată este formulată de către BAAR în calitate de Organism de Compensare și nu de către creditorul de asigurare.

Or, este evident, în opinia recurentului, că BAAR nu deține creanțe de asigurare, în condițiile în care aceste creanțe sunt definite în mod expres de lege prin raportare directă la contractul de asigurare.

Fondul garantează plata despăgubirilor cuvenite ca urmare a existenței valabile a unui contract de asigurare, facultative și/sau obligatorii, conform scopului prevăzut de Legea nr. 213/2015, și nu din alte raporturi juridice, care reprezintă/pot reprezenta creanțe chirografare și nu de asigurări.

Mai mult decât atât, însăși creanțele deținute de Fond au fost catalogate drept creanțe de asigurări de către legiuitor, printr-o dispoziție expresă, respectiv art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, fiind practic asimilate creanțelor de asigurare definite expres și limitativ ca fiind doar cele izvorâte dintr-un contract de asigurare.

Se poate observa că aceste definiții și stabilirea atât a creanței de asigurare cât și a calității de creditor de asigurare nu pot fi aplicate în litigiile de drept comun între asigurați/beneficiarii asigurărilor și asigurători sau FPVS (BAAR) ci, numai în raporturile cu Fondul, legiuitorul dorind să facă o distincție clară între creanțele pe care Fondul le achită potențialilor creditori de asigurare și celelalte creanțe ale asigurătorului falit, Fondul neachitând indemnizații de asigurare ci, creanțe de asigurare.

Nu toate creanțele asigurătorului în faliment sunt creanțe de asigurări, ci numai cele expres reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, celelalte creanțe urmând a fi obținute de către creditorii societății de asigurare în cadrul procedurii falimentului, prin formularea unei cereri de înscriere la masa credală. Dovada că legiuitorul a înțeles să reglementeze o categorie extrem de restrictivă a creditorilor de asigurări, Fondul fiind înființată ca instituție de drept public ca ultim resort de a obține despăgubiri, rezultă și din dispozițiile art. 17 din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora creditorii de asigurări pot urma, la alegere, fie procedura prevăzută de legea specială, fie procedura falimentului, aceasta din urmă fiind calea de urmat și pentru creditorii de asigurări ale căror creanțe depășesc plafonul de 450.000 RON prevăzut de art. 15 din Legea nr. 213/2015.

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 7 octombrie 2019, s-a fixat termen de judecată la data de 11 noiembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a cadrului normativ aplicabil și a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul reclamantului este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, succesor al Fondului de Protecție a Victimelor Străzii, a supus controlului de legalitate al instanței de fond Decizia nr. 19361/4.03.2019 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților prin care i-a fost respinsă cererea de plată cu privire la suma de 352,26 euro, reținându-se că solicitantul nu are calitatea de creditor de asigurare în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 și că creanța sa nu rezultă dintr-un contract de asigurare, astfel cum se prevede în art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Prima instanță a admis acțiunea reclamantului și a dispus anularea deciziei atacate, cu consecința obligării recurentului pârât la reanalizarea cererii de plată formulată de reclamant, în considerarea faptului că acesta are calitatea de creditor de asigurare, iar creanța sa rezultă dintr-un contract de asigurare.

Instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept materila aplicabile, criticile recurentului pârât fiind în consecință nefondate.

Recurentul pârât în conservarea poziției sale procesuale exprimate în fața instanței de fond, insistă în argumentul că reclamantul nu este un creditor de asigurare ci un organism de compensare, iar creanța pretinsă nu rezultă dintr-un contract de asigurare, condiții care odată ce ar fi îndeplinite ar justifica, în opinia sa, aprobarea cererii de plată.

În privința naturii dreptului de creanță pretins este de menționat că Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, al cărui succesor în drepturi este reclamantul, a plătit suma de 352,26 euro în calitate de organism de compensare din România către organismul de compensare din Franța întrucât acesta din urmă a despăgubit societatea B. din Belgia și al cărui autoturism a fost avariat într-un accident rutier produs România din culpa conducătorului unui autoturism asigurat RCA de societatea A. S.A., care ulterior a intrat în procedura falimentului.

Legiuitorul primar a definit creanța de asigurare prin art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Prin urmare, creanța pretinsă de reclamant reprezintă contravaloarea daunelor plătite de un organism de compensare dintr-un stat membru, suferite în urma unui accident cauzat de un posesor al unui contract de asigurare RCA valabil încheiat la o societate de asigurare intrată în faliment la momentul încercării de executare a poliței, pentru care Fondul de Garantare a Asiguraților garantează potrivit art. alin. (3) din Legea nr. 213/2015 plata de despăgubiri rezultate din executare contractului încheiat.

În consecință, în mod just a apreciat instanța de fond că despăgubirea pretinsă de reclamant reprezintă o creanță izvorâtă dintr-un contract de asigurare.

În privința calității de creditor de asigurare a reclamantului relevante în acest sens sunt dispozițiile art. 27 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 1/2008 potrivit căruia "după rambursare, Fondul se subrogă în drepturile persoanei prejudiciate împotriva persoanei/persoanelor responsabile pentru repararea prejudiciului și/sau ale societății de asigurare, în limita sumelor plătite".

Prin executarea operațiunii de compensare la cererea unei alte instituții de profil unionale, Fondul de Protecție a Victimelor Străzii devine prin efectul subrogației o persoană îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) (iii) din Legea nr. 213/2015, îndeplinind astfel condiția unui creditor de asigurare.

Subrogația personală alături de cesiunea de creanță reprezintă un mijloc de transmitere a dreptului de creanță, întâlnită în materia obligațiilor. Subrogația constă în înlocuirea creditorului dintr-un raport juridic obligațional cu o terță persoană care plătește datoria creditorului și care astfel devine noul creditor al debitorului. Persoana care plătește datoria altuia (solvensul) își rezervă dreptul de a fi plătit de debitor, exceptând cazul când a dorit să-l gratifice.

În raportul juridic inițial Fondul de Garantare a Asiguraților era ținut, în măsura legalei sale învestiri și în virtutea obligației legale de garantare a plății despăgubirilor, la acoperirea daunei provocate unui terț de un asigurat RCA la o societate de asigurare în faliment. Împrejurarea că despăgubirile au fost achitate de unul sau mai multe organisme de compensare, în lanț, nu a dus la stingerea obligației primordiale și nici la schimbarea naturii ei, ci numai la înlocuirea creditorului de asigurare inițial de un alt creditor de asigurare, ultimul plătitor al creanței, prin efectul operațiunii juridice anterior descrise.

Prin urmare, Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, având ca succesor Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, este un creditor de asigurare în sensul normelor legale menționate în precedent, astfel că refuzul pârâtului de a satisface pretenția reclamantului, în împrejurările date, este nejustificat, fiind sancționată în mod just această conduită de către instanța de fond.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanței de recurs asupra criticilor pârâtului, fiind suficientă constatarea că decizia prin care instituția recurentă a respins cererea de plată formulată de intimatul-reclamant cu privire la suma solicitată (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către BAAR, în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment) este nelegală, instanța de fond dispunând corect anularea ei, argumentele prezentate de recurent cu privire la legalitatea actului administrativ contestat fiind neîntemeiate, aspect confirmat de considerentele deciziei pronunțate în dezlegarea unei chestiuni de drept.

Având în vedere că judecătorul fondului a apreciat în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, Înalta Curte apreciază că hotărârea primei instanțe a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, iar criticile formulate sunt neîntemeiate.

Pentru toate considerentele expuse de fapt și de drept expuse, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 2789 din 13 iunie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 298/2019 din 21 iunie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 11 noiembrie 2021.