ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6239/2021

Ședința publică din data de 9 decembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, în temeiul dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 coroborate cu prevederile art. 19 din Legea 503/2004 și art. 8 și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 19854/12.04.2019 emise de Comisia Speciala a F.G.A., solicitând anularea acesteia și obligarea pârâtei la plata sumei de 6.258,53 RON.

Prin sentința civilă nr. 426 din 10 septembrie 2019, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea de îndreptare a erorii materiale din 14 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă cererea de chemare în judecată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamantul, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea acestuia.

În motivarea recursului, a arătat că, de fapt, pârâtul a recunoscut calitatea de creditor a reclamantului și a rambursat în limita plafonului de 450000 RON despăgubirile plătite.

A susținut că, prin nerecunoașterea calității recurentului de creditor în asigurări, instanța de fond discriminează asigurații RCA care au produs prejudicii unor persoane și care au apelat la sistemul Organismelor de Compensare pentru a obține despăgubirile cuvenite.

A menționat recurentul că, din moment ce răspunderea celor vinovați de cauzarea prejudiciilor era acoperită de polițele RCA încheiate de aceștia cu S.C. A. S.A., această societate este cea care ar fi trebuit să-i dezdăuneze pe cei păgubiți, respectiv și pe reclamant care s-a subrogat în drepturile acestora. Cum respectiva societate a fost declarată în faliment, în temeiul dispozițiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, obligația de desdăunare a trecut în sarcina FGA, conform dispozițiilor art. 15 alin. (2) din același act normativ.

A susținut recurentul că instanța de fond a apreciat că reclamantul are calitatea de creditor al A., dar nu un creditor de asigurare, plasând reclamantul în categoria furnizorilor de bunuri și servicii aflați în relații comerciale cu asigurătorul în faliment, deși pretențiile acestuia vizau recuperarea unui prejudiciu rezultat în urma producerii unui risc asigurat și în temeiul unei polițe de asigurare RCA.

A mai arătat recurentul că plafonul de asigurare prevăzut de dispozițiile art. 4 lit. e) și 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu poate face abstracție de definirea creditorului, prin raportare la un singur contract de asigurare. Astfel, trebuie constatat că plafonul de 450000 RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul aflat în faliment.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală.

În motivare, a arătat intimatul că, atât în cererea de plată contestată, cât și în cererile anterioare, reclamantul a solicitat în nume propriu un drept de creanță propriu și nu a acționat în numele celor în care s-a subrogat.

În ceea ce privește calitatea de creditor de asigurare și aplicarea plafonului prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, a arătat că suma solicitată depășește limita de 450000lei pe creditor de asigurare. Totodată, de vreme ce în procedura de faliment atât FGA, cât și BAAR sunt considerate un singur creditor de asigurare, chiar dacă fiecare dintre ele este deținătoarea mai multor creanțe, este evident că și în procedura administrativă de plată, reclamantul nu are cum să fie considerat decât tot unic creditor, căruia urmează a i se aplica plafonul prevăzut de lege.

FGA nu a ignorat efectele instituției subrogării BAAR în drepturile asiguratului despăgubit din fondurile Biroului, ci a făcut aplicarea prevederilor art. 2 pct. 1 din Legea nr. 237/2015 și, anterior, a art. 2 pct. 1 din Legea nr. 32/2000, considerând dreptul BAAR ca fiind un drept propriu pe care acesta l-a exercitat atunci când a formulat cererea de plată.

A mai arătat intimatul că necesitatea limitării acoperirii daunelor din FGA la un plafon de garantare maxim rezultă din faptul că FGA nu preia funcțiile unui asigurător, ci reprezintă un ultim resort de acoperire a despăgubirilor pentru creditorii de asigurări ai unei societăți de asigurare în faliment.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamantul a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 19854/12.04.2019 emise de Comisia Speciala a F.G.A. și obligarea pârâtei la plata sumei de 6.258,53 RON.

Prin decizia contestată s-a dispus respingerea cererii de plată, pârâtul invocând atingerea plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare potrivit art. 4 alin. (1) lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Înalta Curte apreciază că soluția primei instanțe de respingere a acțiunii este nelegală, aceasta fiind dată cu interpretarea și aplicarea eronată a normelor de drept material aplicabile.

În ceea ce privește calitatea reclamantului de creditor de asigurare, Înalta Curte reține că aceasta a fost recunoscută de pârât prin decizia contestată în prezenta cauză, motivul respingerii cererii de plată fiind, astfel cum s-a arătat anterior, atingerea plafonului de 450000 RON pe creditor de asigurare. Astfel, a arătat pârâtul în decizie că limita de 450000 RON i-a fost achitată petentului în dosarul nr. x .

În ceea ce privește motivul referitor la atingerea plafonului de 450000 RON, instanța de control judiciar reține că, ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte."

Pentru identitate de rațiune, cele statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020 se aplică și în prezenta speță, chiar dacă reclamantul nu este societate de asigurare.

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esențial nu numai conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului de garantare a asiguraților, dar și dreptul societății de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispozițiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanței de recurs asupra criticilor reclamantului, fiind suficientă constatarea că decizia prin care intimatul-pârât a respins cererea de plată formulată de recurentul-reclamant cu privire la suma solicitată (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către BAAR, în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment) este nelegală, urmând a fi anulată, pârâtul urmând să fie obligat să analizeze pe fond cererea de plată.

În ceea ce privește capătul de cerere referitor la obligarea pârâtului la plata sumei de 6.258,53 RON, Înalta Curte reține că Legea nr. 213/2015 instituie o procedură administrativă, cu caracter special, privind modalitatea de soluționare a cererilor creditorilor de asigurări, care se finalizează printr-o decizie de admitere/respingere a cererii, iar dreptul la acțiune la instanța de contencios administrativ, inclusiv sub aspectul despăgubirilor solicitate, se naște la momentul comunicării deciziei, conform art. 13 alin. (5) din legea menționată.

Prin urmare, cât timp pârâtul nu s-a pronunțat, prin decizie, în condițiile legii, pe fondul cererii de acordare a despăgubirilor, dreptul la acțiune la instanța de contencios administrativ nu s-a născut, impunându-se admiterea excepției prematurității capătului doi al cererii și respingerea în consecință a acestui capăt de cerere.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România împotriva sentinței civile nr. 426 din 10 septembrie 2019 și încheierii de îndreptare a erorii materiale din 14 octombrie 2019, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, va casa sentința și încheierea recurate și, rejudecând, va admite în parte acțiunea, va anula decizia FGA nr. 19854/12.04.2019. Va obliga Fondul de Garantare a Asiguraților să soluționeze pe fond cererea de plată nr. x/17.05.2017 și va respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtului FGA la plata sumei de 6258,53 RON, ca prematur formulat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România împotriva sentinței civile nr. 426 din 10 septembrie 2019 și încheierii de îndreptare a erorii materiale din 14 octombrie 2019, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința și încheierea recurate și, rejudecând:

Admite în parte acțiunea.

Anulează decizia FGA nr. 19854/12.04.2019.

Obligă Fondul de Garantare a Asiguraților să soluționeze pe fond cererea de plată nr. x/17.05.2017.

Respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtului FGA la plata sumei de 6258,53 RON, ca prematur formulat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 9 decembrie 2021.