ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1841/2023

Cererea de chemare în judecată Prin cererea formulată, reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând anularea Deciziei nr. 19362/04.03.2019, emisă de comisia specială a Fondului de Garantare a Asiguraților.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1160 din 16 noiembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond, recurentul-reclamant Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România a declarat recurs, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Fiind vorba despre daune cauzate la origine prin accidente auto, care au survenit din vina asiguraților RCA, iar aceste asigurări aveau ca obiect tocmai acoperirea unei asemenea răspunderi (mai exact, a daunelor rezultate), recurentul consideră că despăgubirile în discuție trebuie să fie suportate în final de asigurătorul RCA, care nu se mai poate întoarce împotriva celui asigurat printr-o acțiune în regres, însuși obiectul asigurării (evenimentul asigurat) fiind această răspundere. Cum răspunderea celor vinovați de cauzarea prejudiciilor, în cazurile în discuție, era acoperită de polițele RCA încheiate de aceștia cu A. S.A., această societate este cea care, în mod normal, trebuia să-i dezdăuneze pe cei păgubiți. Având în vedere că respectiva societate de asigurări a fost declarată în faliment, în temeiul dispozițiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, obligația de dezdăunare a trecut asupra Fondului de Garantare a Asiguraților, conform dispozițiilor art. 15 alin. (2) din același act normativ. Astfel, în final, creanțele sale care, prin despăgubirea persoanelor păgubite, s-a subrogat în drepturile acestora, în temeiul art. 13 din Ordinul CSA nr. 1/2008, trebuie să fie onorate de către Fondul de garantare a asiguraților. Drepturile dobândite de BAAR care s-a subrogat în drepturile creditorilor inițiali sunt aceleași cu drepturile pe care le aveau creditorii (victimele) înainte ca subrogația să fi operat împotriva persoanei responsabile pentru producerea prejudiciului și a asigurătorului său de răspundere civilă. În opinia recurentului, dacă nu ar fi operat subrogația, fiecare persoană păgubită (în calitate de creditor) ar fi avut dreptul de a se îndrepta împotriva Fondului. Prin plata făcută de altul (în speță B. - BAAR) și subrogația acestuia în drepturile creditorului inițial, nu operează niciun fel de modificare a creanței originare, aceasta transmițându-se astfel cum exista în patrimoniul celui plătit (împreună cu drepturile, acțiunile contra debitorului și toate garanțiile creanței -art. 1.594 C. civ. - deci inclusiv garanția datorată de Fond), ceea ce constituie nota distinctivă a subrogației, care este un mijloc de transmitere a obligațiilor, fiind diferită de mijloacele de transformare a obligațiilor, așa cum sunt novația și delegația, operațiuni care conduc la crearea unor noi obligații. Recurentul mai susține că în considerarea caracterului de ius generale (drept comun) al reglementărilor cuprinse în noul C. civ., în măsura în care normele legale aplicabile care conțin norme de drept administrativ (Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților) nu conțin dispoziții speciale, raporturilor juridice guvernate de normele mai sus menționate li se vor aplica nu numai strict regulile cuprinse în legea specială, ci și cele ale noului C. civ. ca ius generale (drept comun), în măsura în care sunt compatibile cu reglementarea specială. Astfel, sumele plătite cu titlu de despăgubiri, vizează repararea prejudiciului acoperit de polița de asigurare RCA emisă de asigurătorul A. S.A, iar FGA garantează rambursarea respectivelor despăgubiri. În acest context, recurentul consideră că Decizia nr. 29/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, este pe deplin aplicabilă, astfel că, ori de câte ori în baza unui contract de asigurare, o persoană (asiguratul, beneficiarul asigurării, persoana păgubită prin producerea riscului asigurat) este îndreptățită la plata unor sume de bani (indemnizație sau despăgubiri morale, materiale etc), persoana respectivă este creditor de asigurare, iar creanța sa reprezintă creanță de asigurare și va fi satisfăcută de Fond în limita unui plafon de 450.000 RON. În consecință, se consideră creanțe de asigurări, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, inclusiv creanțele izvorâte din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă aflat în faliment. Același principiu se aplică și în cazul în care subrogația se produce în baza unei obligații legale, cum ar fi Directiva 2009/103/CE (a-VI-a) a Parlamentului European și Consiliului privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi. Prin urmare, recurentul susține că, în cauză, creanța pretinsă reprezintă contravaloarea daunelor plătite de un organism de compensare dintr-un stat membru, suferite în urma unui accident cauzat de un posesor al unui contract de asigurare RCA, valabil încheiat la o societate de asigurare, intrată în faliment la momentul încercării de executare a poliței, pentru care Fondul de Garantare a Asiguraților garantează potrivit art. alin. (3) din Legea nr. 213/2015 plata de despăgubiri rezultate din executare contractului încheiat. Recurentul consideră că instanța de fond a reținut în mod greșit, că nu poate să pretindă calitatea de creditor de asigurare din disponibilitățile FGA în condițiile în care, pretențiile vizează recuperarea unui prejudiciu rezultat în urma producerii unui risc asigurat și în temeiul unei polițe de asigurare RCA în baza căreia asigurătorul preia răspunderea asiguratului său astfel că Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, având ca succesor Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, este un creditor de asigurare în sensul normelor legale menționate. Față de aceste argumente recurentul consideră că plafonul de garantare prevăzut de dispozițiile art. 4, lit. e) și 15, alin. (2) din Legea 213/2015 nu poate face abstracție de definirea creditorului, prin raportare la un singur contract de asigurare. Astfel, trebuie constatat că plafonul de 450.000 RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul aflat în faliment.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, în raport cu criticile formulate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte apreciază că recursul declarat este fondat. Recurentul-reclamant Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând anularea deciziei nr. 19362/04.03.2019 emisă de comisia specială a Fondului de Garantare a Asiguraților. B. a fost avizată de către Organismul de compensare omolog din Germania cu privire la producerea daunei, fiind deschis în acest sens dosarul de daună x/27.04.20152015. Ulterior, la data de 04.04.2018, Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, în calitate - continuator al B. a achitat persoanei prejudiciate prin intermediul Organismului de compensare din Germania suma de 391,33 euro, cu titlu de despăgubiri. La data de 31.03.2017, întregul patrimoniu al B. a fost preluat de către Asociația Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România în baza unui protocol, urmat de dizolvarea fostei asociații prin încheierea pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 în dosarul nr. x/2017. În contextul deschiderii procedurii de faliment al societății A., recurentul-reclamant a adresat pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la data de 28.06.2018, o cerere de plată pentru recuperarea sumei de 391,23 euro reprezentând despăgubiri plătite și costuri de instrumentare. Prin Decizia nr. 19362/04.03.2019 emisă de Comisia specială a Fondului de Garantare a Asiguraților, cererea de plată a fost respinsă pe motiv că s-a atins plafonul de 450.000 RON pe creditor de asigurare potrivit art. 4 alin. (1) lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. În prezentarea motivelor de nelegalitate a deciziei atacate, recurentul-reclamant a arătat că Fondul de Garantare a Asiguraților a făcut o greșită aplicare a legii în timp. Astfel, cererea de plată vizează un prejudiciu pe care asigurătorul A. S.A. trebuia să îl achite în temeiul unei polițe RCA cu valabilitate în perioada 26.02.2014 - 25.08.2014. Încheierea poliției, producerea evenimentului asigurat și expirarea poliței s-au produs sub imperiul Legii nr. 136/1995, care este legea aplicabilă raportului juridic de drept substanțial. Înalta Curte constată, în acord cu instanța de fond, că Fondul de Garantare a Asiguraților a făcut în mod corect aplicarea dispozițiilor Legii nr. 213/2015 în soluționarea cererii de plată din data de 28.06.2018, având în vedere că atât hotărârea privind deschiderea procedurii falimentului A. S.A., cât și cererea reclamantului de plată, sunt ulterioare intrării în vigoare a Legii nr. 213/2015, astfel încât, deși despăgubirea solicitată își are originea într-un fapt ilicit consumat anterior acestui din urmă moment, esențial pentru stabilirea legii civile aplicabile este momentul nașterii raportului juridic litigios de drept administrativ. În consecință, contrar susținerilor reclamantului, Curtea constată că Fondul de Garantare a Asiguraților a făcut în mod corect aplicarea dispozițiilor Legii nr. 213/2015 în soluționarea cererii de plată din data de 28.06.2018. Fondul a soluționat cererea de plată prin raportare la plafonul de 450.000 RON pe creditor de asigurare prevăzut Legea nr. 213/2015, act normativ care a intrat în vigoare la 27.07.2015. Recurentul-reclamant a arătat că raportul juridic în baza căruia Fondul de Garantare a Asiguraților este chemat să plătească sumele datorate de A.. S.A., în temeiul poliței, este un raport de garantare născut în temeiul legii, care este accesoriu raportului principal de asigurare și totodată grefat pe acesta. De asemenea, recurentul-reclamant a mai precizat că, având în vedere caracterul accesoriu, raportul de garantare de care este ținut Fondul de Garantare a Asiguraților s-a născut în strânsă legătură și la aceeași dată cu polița RCA. În aceste condiții, atât raportul de asigurare grefat pe o polița RCA, cât și raportul de garantare născut în legătură cu respectiva poliță, au luat ființă în același moment și sunt supuse legii care era în vigoare în anul 2014. S-a mai arătat faptul că dreptul recurentului-reclamant de a solicita despăgubirea de la asigurător și, implicit, de la Fondul de Garantare a Asiguraților, conferit persoanei păgubite în calitatea sa de creditor de asigurare, nu se stinge ca urmare a efectelor subrogării în drepturile acesteia. Dimpotrivă, Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România înlocuiește pe fiecare dintre persoanele prejudiciate care au beneficiat de despăgubiri, în drepturile acestora împotriva asigurătorului, fiind astfel îndreptățit să își exercite și să se bucure de aceste drepturi. Pentru fiecare prejudiciu acoperit prin polița de asigurare RCA există un set de creditori de asigurare și un set de creanțe de asigurări. În aceste condiții, prin faptul că recurentul-reclamant s-a subrogat în numele mai multor creditori de asigurare nu înseamnă că a dobândit o creanță unică. Dimpotrivă, pornind de la natura juridică a subrogației, rezultă că a dobândit în patrimoniu un număr de creanțe distincte, fiecare dintre acestea fiind garantată până la limita unui plafon de 450.000 RON. Fiecare creditor de asigurare se poate adresa Fondului cu o cerere de despăgubire ce este garantată în limita unui plafon de 450.000 RON pe un creditor de asigurare. Recurentul-reclamant a susținut că nu s-a adresat Fondului de Garantare a Asiguraților în vederea plății unei creanțe proprii pe care ar avea-o în calitatea sa de creditor în asigurare, ci a formulat cererea ca urmare a subrogării în drepturile fiecărui creditor de asigurare plătit. În relația cu Fondul, vine din poziția fiecărui creditor de asigurare în numele căruia s-a subrogat, beneficiind astfel de protecția distinctă, reală și efectivă pe care legea o conferă fiecăruia dintre acești creditori. Dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 trebuie interpretate în sensul limitării sumelor acordate de Fond, pentru fiecare creditor de asigurări, fără să prezinte relevanță dacă acesta urmează să fie plătit direct sau prin intermediul unei entități care s-a subrogat în drepturile sale. Recurentul a mai susținut că la baza raportului juridic ce constituie obiectul prezentei cauze stau fapta ilicită și implicit răspunderea civilă delictuală a autorului accidentului de circulație - asiguratul. În aceste condiții, angajarea obligației de garantare a Fondului la plata despăgubirilor datorate de asigurătorul aflat în faliment reprezintă un element determinant în raport cu posibilitatea recurentului-reclamant de a se îndrepta direct împotriva persoanei responsabile pentru producerea prejudiciului, în temeiul art. 13 din Ordinul CSA nr. 1/2008. Astfel, în situația în care angajarea obligației de garanție va fi respinsă, asiguratul de bună-credință care a încheiat contractul de asigurare RCA, cunoscând că acesta este garantat în caz de faliment, va rămâne expus urmând a răspunde civil pentru repararea prejudiciului. Instanța de fond a respins acțiunea, soluție pe care Înalta Curte nu o împărtășește. Astfel, instanța de control judiciar reține că la data de 27.07.2014 conducătorul autovehiculului cu nr. de înmatricularea x a produs un accident de circulație în urma căruia a rezultat avarierea autovehiculului cu nr. de înmatriculare x, aflat în proprietatea unei persoane având rezidența în Germania. În ceea ce privește reglementarea europeană referitoare la condițiile intervenției Fondului de protecție a victimelor străzii, trebuie menționat că prin Directiva Europeană 84/5/CEE (a II-a) s-a dispus înființarea în fiecare din statele membre a unui organism în măsură să protejeze victimele accidentelor de circulație produse de autori neidentificați sau de persoane neasigurate RCA. Ulterior, prin Directiva Europeană 2000/26/CE (a IV-a) s-a dispus înființarea în fiecare din statele membre a unor organisme în măsură să ofere asistență persoanelor prejudiciate, în recuperarea prejudiciilor suferite prin accidente produse în alte state decât cele în care își au rezidența. Prevederile directivelor menționate anterior au fost preluate în Directiva 2009/103/CE (a VI-a) a Parlamentului European și Consiliului privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi, care reprezintă o versiune consolidată a tuturor directivelor în acest domeniu și care a intrat în vigoare începând cu data de 27.10.2009. Potrivit art. 24 alin. (1) lit. b) din Directiva 2009/103/CE, în favoarea persoanelor prejudiciate prin accidente de autovehicule, pe teritoriul altui stat decât cel în care au rezidența (vizitatori), se stabilește dreptul de a prezenta cereri de despăgubire Organismului de Compensare din statul lor de reședință, pentru prejudiciile ce trebuie a fi reparate de către asigurătorul RCA al persoanei vinovate, în cazul în care respectivul asigurător nu a desemnat un reprezentant de despăgubire pe teritoriul acelui stat sau reprezentatul de despăgubire desemnat nu a transmis persoanei prejudiciate un răspuns motivat în termen de 3 luni de la data avizării daunei către acesta. Reglementările europene au fost transpuse în legislația națională în prevederile art. 251 din Legea nr. 32/2000 și Ordinul CSA nr. 1/2008. Reglementarea națională a fost structurată astfel încât, Organism de plată a despăgubirilor, Centrul de informare și Organismul de compensare să funcționeze în cadrul unei singure organizații, aceasta fiind B.. Conform prevederilor art. 20 din Ordinul CSA nr. 1/2008, "(1) Fondul intervine, în calitate de organism de compensare, pentru soluționarea unui caz de daună în următoarele situații: a) dacă vehiculul vinovat de producerea accidentului era asigurat R.C.A.. dar societatea de asigurare sau reprezentantul de despăgubiri al acesteia nu a despăgubit persoanele păgubite sau nu a transmis acestora un răspuns motivat în termen de 3 luni de la avizarea daunei...:" Totodată, conform prevederilor art. 27 (1): "Fondul în calitate de organism de compensare, este obligat să ramburseze organismelor de compensare din statele Spațiului Economic European toate cheltuielile..., pentru cazurile de daună soluționate de acestea la cererea rezidenților lor care au suferit prejudicii pe teritoriul unuia dintre aceste state, altul decât statul lor de reședință, dacă vehiculul vinovat de producerea accidentului era asigurat R.C.A. de un asigurător care funcționa legal în România." Înalta Curte constată că la data de 27.04.2015, B. a fost avizată de Organismul de compensare omolog din Germania cu privire la producerea daunei, fiind deschis dosarul de daune cu referință OC/D/0094/2015. Ulterior, la data de 04.04.2018 BAAR - continuator al asociației B. a achitat persoanei prejudiciate, prin intermediul Organismului de Compensare din Germania, suma de 391,33 Euro cu titlu de despăgubiri. Potrivit alin. (2) al art. 27 din același act normativ: "după rambursare. Fondul se subrogă în drepturile persoanei prejudiciate împotriva (…) societății de asigurare, în limita sumelor plătite". Astfel fiind, raportat la prevederile art. 27 din Ordinul CSA nr. 1/2008, în contextul deschiderii procedurii falimentului societății A. S.A., F.P.V.S. a investit autoritatea pârâtă F.G.A., în acord cu cadrul juridic stabilit prin dispozițiile Legii nr. 213/2015 și ale Normei nr. 16/2015 a Autoritarii de Supraveghere Financiara (ASF), cu o cerere de plată pentru recuperarea sumei de 391,23 Euro. Comisia Specială a Fondului de Garantare a Asiguraților a hotărât respingerea cererii de plată, invocând atingerea plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare potrivit art. 4 alin. (1), lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. Înalta Curte constată că instanța de fond a respins cererea reținând, în mod eronat, că reclamantul are rolul unui organism de despăgubire care garantează terților rezidenți ai statelor membre ale Uniunii Europene plata despăgubirii pentru accidente produse de vehicule asigurate RCA în România, iar această ipostază de agent plătitor nu permite asimilarea lui unei societăți de asigurare care să poată pretinde calitatea de creditor de asigurare din disponibilitățile unui alt fond de garantare. Procedând astfel, instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, motiv pentru care Înalta Curte o va casa și, rejudecând, va admite acțiunea, va anula Decizia nr. 19362/04.03.2019 emisă de Comisia Specială a Fondului de Garantare a Asiguraților și va obliga intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților să soluționeze, pe fond, cererea de plată formulată. Înalta Curte reține că subrogația personală a fost definită în doctrină ca fiind un mecanism care permite înlocuirea creditorului inițial cu o altă persoană, care, plătind datoria debitorului, devine creditor al acestuia din urmă, preluând toate drepturile creditorului inițial. Drepturile dobândite de BAAR, care s-a subrogat în drepturile creditorilor inițiali, sunt aceleași cu drepturile pe care le aveau aceștia, înainte ca subrogația să fi operat, împotriva persoanei responsabile pentru producerea prejudiciului și a asigurătorului său de răspundere civilă. În privința naturii dreptului de creanță pretins, Înalta Curte constată că B. a plătit despăgubirea în calitatea de Organism de Compensare din România către Organismul de Compensare din Germania, întrucât acesta din urmă a despăgubit o persoană rezidentă în Germania și al cărei autoturism a fost avariat într-un accident rutier produs în Ungaria din culpa conducătorului unui autoturism asigurat RCA de A. S.A., care ulterior a intrat în procedura falimentului. Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, creanțele de asigurări sunt "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare". Prin urmare, despăgubirea solicitată de BAAR, în calitate de succesor al B., reprezintă o creanță izvorâtă dintr-un contract de asigurare iar creanța de asigurări este creanța unui creditor de asigurări rezultată dintr-un contract de asigurare. De asemenea, prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) (i) din Legea nr. 213/2015 definesc drept creditor de asigurare în cazul asigurării facultative "persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare". Înalta Curte mai reține că persoanele care au suferit daune prin accidente auto cauzate din vina asiguraților RCA au dreptul de a fi despăgubite de către asigurătorii RCA, iar prin plata acestor despăgubiri, Organismul de Compensare plătitor (BAAR în speță) se subrogă în drepturile lor, împotriva asigurătorilor RCA si/sau celor vinovați de producerea accidentelor auto, deoarece subrogația produce efecte atât față de debitorii principali - care, în speță, sunt conducătorul autovehiculului (asiguratul) și asigurătorul RCA cât și față de garantul acestora - adică, Fondul de garantare a asiguraților. Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod greșit a apreciat că motivul de refuz al plății prezentat de Fondul de Garantare a Asiguraților nu poate fi înlăturat. În consecință, pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că susținerile recurentului sunt întemeiate, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs În temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, ca casa sentința recurată și, rejudecând, va admite acțiunea reclamantului, va anula decizia contestată și va obliga intimatul să soluționeze, pe fond, cererea de plată.