ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2047/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea deciziilor nr. 22714/13.02.2020 și 22717/13.12.2020 și obligarea pârâtului să soluționeze pe fond cererea de plată formulată de aceștia și, în subsidiar, obligarea pârâtului să plătească reclamanților suma de 60.000 euro în favoarea petentei A. și suma de 60.000 euro în favoarea petentului B. sau echivalentul în RON la data plății, cu titlu de despăgubiri pentru daunele morale suferite ca urmare a accidentului de circulație din data de 14.12.2012 comis din culpa concurentă a conducătorului auto C. {decedat}, în temeiul Poliței de asigurare de răspundere civilă auto RCA R0/17/G17/HR0 nr. x emisă de S.C. D. S.A.. societate de asigurare aflată în prezent în insolvență.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1415 din 14 octombrie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții A. și B., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. Recurenții au susținut că raționamentul instanței care stă la baza soluției pronunțate este greșit, raportat la faptul că scopul normei prevăzute la art. 14 din L.213/2015 - a instituirii procedurii prealabile - este prevăzut de legiuitor tocmai în protejarea intereselor persoanelor păgubite, în ideea soluționării amiabile și cu celeritate a pretențiilor exprimate de creditori, fără a fi nevoie de intervenția instanței și nu să împiedice accesul liber și nestingherit la controlul instanței. Limitarea persoanei păgubite la un termen obscur, un termen pe care păgubitul nu are cum să-1 cunoască, din moment ce nu este parte în procedura falimentului, iar hotărârea pronunțată în cadrul acestei proceduri nu este supusă vreunei forme de comunicare prin publicitate, aduce atingere liberului acces la justiție. În ceea ce-l privește pe recurentul B., acesta era minor pe parcursul parcurgerilor procedurilor judiciare, iar împotriva lui nu a putut curge niciun termen de prescripție și decădere. El a devenit major doar la data de 20.09.2019, deci termenul de 90 de zile nu a curs în defavoarea lui decât de la data, la care, cel puțin teoretic avea capacitate și putea să-și exercite drepturile, iar procedura prealabilă a fost făcută în termenul de 90 de zile de la data când acesta a dobândit capacitate de exercițiu deplină. Cu privire la numitul C.. celalalt conducător auto vinovat, instanța penală a reținut că este imposibilă angajarea răspunderii penale, deoarece acesta a decedat în accident, dar este indubitabil că acesta a încălcat prevederile legale referitoare la regimul de viteză și alcoolemie ceea ce ar fi atras răspunderea sa penală, în ipoteza supraviețuirii sale în urma evenimentului rutier. Gradul său de culpă a fost stabilit la 50%, dar instanța penală a reținut că nu este posibilă soluționarea în procesul penal a acțiunii civile derivate din culpa de 50% a conducătorului auto C.. Au arătat recurenții că s-au adresat instanței civile în dosarul nr. x/2018 în termenul general de prescripție și prin sentința civilă nr. 7690/08.07.2019, comunicată acestora în luna septembrie 2019, s-a constatat încetată de drept acțiunea în considerarea intrării asigurătorului în insolvență. Așadar, au luat cunoștință de rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii insolvenței asigurătorului în luna septembrie 2019. În aceste condiții, cererea de plată este formulată în termen raportat la dispozițiile legale, neputând a le fi opusă tardivitatea raportat la intrarea în insolvență a asigurătorului care nu le-a fost adusă la cunoștință.

Apărările formulate în cauză Intimatul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate, ca fiind legală și temeinică. II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, prin prisma motivelor de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanți este nefondat, pentru următoarele considerente: Preliminar, instanța de control judiciar reține că, deși recurenții și-au întemeiat recursul și pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., față de criticile formulate aceste dispoziții nu sunt aplicabile. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. se referă la situația în care, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Acest motiv de casare include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, cu excepția celor menționate la pct. 1-4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs. Acest motiv de recurs nu este incident, deoarece, în cuprinsul criticilor formulate, recurenții nu expun împrejurări de fapt sau de drept de natură a releva o încălcare a regulilor de procedură. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contractorii ori numai motive străine de natura cauzei"), în cuprinsul motivării cererii de recurs nu se regăsește nicio susținere care să poată fi subsumată acestui motiv de casare, neputând fi astfel analizat. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"), Înalta Curte constată că este nefondat, pentru argumentele ce vor fi prezentate în cele ce urmează. Legea nr. 213/2015 a instituit o procedură administrativă de plată a despăgubirilor, prin intermediul căreia creditorul de asigurări are posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului pentru obținerea despăgubirilor. Referitor la data nașterii creanței recurenților-reclamanți, instanța de control judiciar reține că potrivit dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015: "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi". Totodată, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților stipulează că: "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr.

Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări. Cererea de plată se adresează Fondului și se depune la sediul acestuia, direct sau prin poștă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poșta electronică ori prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia. Cererea de plată se poate depune și la mandatarii desemnați de către Fond în acest scop. La cererea de plată se anexează, în copie legalizată, actele/înscrisurile doveditoare ale sumelor pretinse cu titlu de creanțe de asigurări". Așadar, pentru a se putea naște pentru pârâtul FGA obligația de plată a unei creanțe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanțe de asigurare are obligația formulării unei cereri de plată adresată Fondului într-un termen de 90 de zile, care este un termen este unul imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancțiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată. Cu alte cuvinte nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului în discuție (art. 2545 alin. (2) C. civ.). Așadar, termenul în discuție nu este un termen de prescripție, ci un termen de decădere în sensul art. 2545 alin. (1) C. civ.. Nefiind un termen de prescripție, termenului de 90 de zile nu îi sunt aplicabile regulile acestor termene nici în privința datei de la care începe să curgă nici în privința suspendării sau întreruperii, afară dacă legea prevede expres altfel (art. 2548 C. civ.). Totodată, acest termen de decădere de 90 de zile pentru adresarea către Fond a cererii de plată începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Așadar, legiuitorul a fixat expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanță fiind născut anterior), fie data nașterii dreptului de creanță, când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Înalta Curte reține că deschiderea procedurii de faliment împotriva D.. S.A. s-a făcut prin Hotărârea nr. 132 pronunțata la data de 16.02.2017 în dosarul nr. x/2016 de Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, devenind definitivă la data de 17.03.2017. Totodată, se reține că sentința penală nr. 1517/26.11.2015 pronunțată de Judecătoria Baia-Mare a rămas definitivă la data de 09.03.2016, prin decizia penală a Curții de Apel Cluj nr. 368/9.03.2016. În aceste condiții, pentru creanțele născute anterior momentului rămânerii definitive a hotărârii de faliment, cum este și cazul creanței reclamanților, termenul pentru formularea cererii de plată era de cel mult 90 de zile, astfel că se împlinea la data de 16.06.2017. Ori, petenții au înțeles să depună cererea de plată la data de 17.10.2019, peste termenul de 90 zile stabilit de lege. Intrarea în faliment a D. S.A. a fost de notorietate, iar instituțiile abilitate au făcut cunoscut acest aspect prin publicarea pe site-urile acestora a tuturor informațiilor necesare. Astfel, ASF a publicat pe site-ul său și în Monitorul Oficial nr. 586/02.08.2016 Decizia nr. 1.498/27.07.2016 privind închiderea procedurii de redresare financiară pe bază de plan de redresare, stabilirea stării de insolvență, declanșarea procedurii de faliment și retragerea autorizației de funcționare a D. S.A. De asemenea, falimentul D. a fost intens mediatizat și în mass-media, iar mai multe ziare de largă circulație au publicat articole referitoare la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Prin urmare, susținerea recurenților cu privire la faptul că nu au cunoscut împrejurarea deschiderii procedurii falimentului D. S.A. nu poate fi primită. În contextul expus, având în vedere că cererea de plată a fost depusă la Fondul de Garantare a Asiguraților după expirarea termenului legal prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015, Înalta Curte constată că deciziile contestate sunt legale, iar criticile de nelegalitate formulate de recurenții-reclamanți nu sunt în măsură să conducă la casarea sentinței atacate. Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.