ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2964/2021

Ședința publică din data de 19 mai 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 08.12.2017 sub nr. x/2018, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând anularea parțială a Deciziei nr. 10861 din 07.11.2017 emisă de pârât, în ceea ce privește respingerea cererii de plată pentru suma de 2.629,91 RON; obligarea pârâtului la plata sumei de 2.629,91 RON cu titlu de debit, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a susținut că prin cererea de plată adresată pârâtului a solicitat suma de 5.287,91 RON reprezentând c/val reparării autoturismului avariat ca urmare a evenimentului rutier produs la data de 05.09.2016 din culpa unui conducător auto deținător al unei polițe RCA încheiată cu S.C. B. S.A., suma reprezentând prețul practicat de către unitatea de specialitate S.C. C. S.R.L..

Prin decizia contestată a fost admisă parțial cererea de plată, respectiv pentru suma de 2.658 RON, fiind respinsă pentru suma de 2.629,91 RON, motivat de faptul că, potrivit unui deviz întocmit în sistemul de specialitate D., ar rezulta un cost al reparării autoturismului în sumă de 2.657,72 RON.

Prin sentința civilă nr. 3385 din data de 17 iulie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților; a anulat în parte decizia nr. 10861/07.11.2017, respectiv în ceea ce privește soluția de respingere a cererii de plată cu privire la suma de 2629,91 RON; a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 2.929,91 RON reprezentând despăgubiri, precum și la plata sumei de 312 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

În esență, instanța de fond a reținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 51 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, constatând că ambele părți au prezentat devize D., însă diferențele dintre cele două devize la capitolele manoperă, vopsitorie, respectiv contravaloare piese nu au fost justificate de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Împotriva sentinței a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe dispozițiile art. 486 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate. A invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a sentinței atacate și rejudecarea cauzei cu consecința respingerii contestației reclamantului ca nefondată și menținerii ca temeinică și legală a Deciziei nr. 10861/07.11.2017 emisă de pârât în dosarul de daună nr. x.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt și a normelor de drept în temeiul cărora își desfășoară activitatea, respectiv Legea nr. 213/2015 și Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, a susținut recurentul-pârât faptul că, în calitate de persoană juridică de drept public, vine în sprijinul asiguraților și este parte în schema de garantare a asigurărilor din România, scopul fiind acela de a sprijini asigurații în ipoteza declanșării procedurii de faliment a unui asigurător, în limita unui plafon maxim de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, suma de plată impunându-se a fi o creanță de asigurare certă, lichidă și exigibilă.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a arătat, în esență, că sentința de fond a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, în speță invocând dispozițiile Legii nr. 213/2015 și prevederile Normei ASF nr. 16/2015.

A susținut că Fondul de Garantare a Asiguraților nu preia ope legis obligațiile vreunui asigurător în faliment, având ca scop protejarea creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător. De asemenea, nu plătește pentru asigurătorul în faliment sau în baza răspunderii contractuale, ci, în baza dispozițiilor Legii nr. 213/2015 și a Normei nr. 16/2015 a Autorității de Supraveghere Financiară, ca urmare a deschiderii procedurii de faliment.

În speță, reclamantul A. a formulat cererea de plată înregistrată sub nr. x/31.10.2016, prin care a solicitat Fondului de Garantare a Asiguraților să-i achite suma de 5.287,91 RON cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea reparațiilor autovehiculului avariat în urma evenimentului rutier din data de 05.09.2016. Debitorul contractual este B. S.A., având în vedere poliția de asigurare de tip RCA nr. x emisă de societatea menționată conducătorului auto E., vinovat de producerea evenimentului rutier, și nu Fondul de Garantare a Asiguraților, fiind vorba despre neexecutarea obligațiilor de către acest asigurător.

În urma deschiderii dosarului de daună de către asigurătorul B. S.A. reclamantul a prezentat Devizul nr. AB01JBL/17.10.2016 efectuat de S.C. C. S.R.L., din care a rezultat suma estimativă de 6.345,49 RON (inclusiv TVA) pentru reparațiile necesare autoturismului avariat, acesta neprobând achitarea prejudiciului.

A evocat recurentul-pârât prevederile art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, apreciind că aceste norme nu fac decât să reglementeze principial modalitatea de stabilire a despăgubirii, indicând ca referință prețurile de piață ca fiind prețurile practicate de unitățile de specialitate.

A subliniat că despăgubirea acordată trebuie să fie stabilită la o valoare justă și echitabilă, în limita valorii bunului avariat, astfel încât aceasta să nu depășească valoarea prejudiciului suferit de persoana păgubită și să reprezinte sursă de îmbogățire fără just temei pentru aceasta sau prin aceasta pentru o terță parte.

Astfel, în urma corectării calculației efectuate de către pârât în cadrul analizei cererii de plată, prin raportare la prețurile unităților service de reprezentanță pentru autoturismele avariate, a rezultat suma de 2.657,72 RON. Totodată, a constatat că devizul estimativ de reparație depus de reclamant pentru suma de 5.287,91 RON, avea la bază un tarif/oră de manoperă egal cu 80 RON (fără TVA), în urma aplicării corecției rezultând un tarif de manoperă practicat de unitățile de specialitate/reprezentanțe pentru marca x, în cuantum de 45 RON (fără TVA).

Recurentul-pârât a mai criticat sentința instanței de fond pentru interpretarea eronată a dispozițiilor legale în privința tarifului de 80 RON/oră practicat de unitatea reparatoare, raportat la valoarea unității-reprezentanță de marcă, a pieselor utilizate în procesul de reparație cu luarea în considerare doar a pieselor originale furnizate de producătorul autoturismului avariat.

Sub acest aspect, a susținut că nu este obligat să acopere creanțele de asigurări în virtutea unei obligații proprii față de beneficiarul asigurării, ci în considerarea protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurări, obligația fiind născută din raportul contractual al asiguratului sau al beneficiarului asigurării cu asigurătorul.

Prin urmare, în aplicarea dispozițiilor art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și a prevederilor art. 21 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2015, nu s-ar putea susține că Fondul de Garantare a Asiguraților trebuie să achite plata sumelor rezultate din documentele depuse de petenți, fără a avea posibilitatea de a cenzura și analiza distinct fiecare dosar de daună în parte, o asemenea interpretare fiind excesivă și în afara voinței legiuitorului.

În cadrul procedurii de analizare a cererilor de plată Fondul de Garantare a Asiguraților se raportează la prețurile unităților service de reprezentanță pentru autoturismele avariate, în scopul evitării discrepanțelor între sumele solicitate de creditorii de asigurări pentru servicii similare și pentru a asigura respectarea principiului echității în ceea ce privește soluționarea cererilor de plată.

În acest context legislativ, recurentul-pârât a procedat, în speță, la o analiză comparativă a prețurilor practicate de reprezentanța WV și de unitatea reparatoare S.C. C. S.R.L., rezultând o discrepanță în ceea ce privește tariful manoperei, precum și cel al pieselor necesare, rezultând o diferență de 2.629,91 RON, respinsă la plată. În emiterea deciziei contestate, Fondul a avut în vedere necesitatea respectării principiului echității și rezonabilității, întrucât intimatul-reclamant a prezentat doar o estimare a costurilor, nu dovezi privind plata efectivă a sumelor reprezentând contravaloarea reparației. Prin urmare, s-a procedat la compararea a două estimări, cea a intimatului și cea efectuată de FGA, ambele cu ajutorul aplicației D..

Concluzionând, recurentul-pârât a arătat că principalul său scop este acela al garantării creditorilor de asigurări, fiind obligat să acționeze ca un profesionist în vederea evitării riscurilor diminuării nejustificate a resurselor sale financiare prin acordarea sumelor solicitate fără o analiză completă, temeinică și pertinentă a cererilor depuse de petenți.

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal să se constate că recursul este nul, întrucât prin cererea de recurs formulată recurentul nu a indicat critici de nelegalitate în temeiul art. 488 din C. proc. civ., iar în subsidiar respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii de fond ca temeinică și legală.

Recurentul-pârât nu a formulat răspuns la întâmpinare.

La termenul de dezbateri din data de 19 mai 2021, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, invocată de intimatul-reclamant, reținând că prin cererea de recurs au fost dezvoltate critici care se circumscriu motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, a argumentelor invocate în apărare de către intimatul-reclamant prin întâmpinarea formulată în cauză, precum și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul formulat de recurentul-pârât este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

O primă critică formulată de recurentul-pârât, circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a vizat greșita aplicare de către instanța de fond a dispozițiilor Legii nr. 213/2015 și ale Normei ASF nr. 16/2015, din perspectiva obligațiilor ce revin Fondului de Garantare a Asiguraților cu privire la creanțele de asigurare neachitate de asigurătorul în faliment. În esență, recurentul a expus argumente privitoare la mecanismul de achitare a despăgubirilor de către Fond, reliefând lipsa calității de succesor în drepturile și obligațiile asigurătorului în faliment.

În speță, chestiunea supusă analizei privește cuantumul despăgubirii stabilite prin decizia emisă de pârât, în raport de criteriile și sistemul de evaluare utilizate pentru determinarea acestei valori, iar nu obligațiile legale de despăgubire ce-i revin Fondului de Garantare a Asiguraților.

Criticile recurentului privitoare la izvorul diferit al obligațiilor de plată ce revin asigurătorului, respectiv Fondului pârât, precum și la dreptul Fondului de a proceda la o instrumentare proprie a dosarului de daună, nu sunt relevante pentru soluționarea prezentei căi de atac, întrucât instanța de fond nu a negat dreptul Fondului de Garantare a Asiguraților de a face propria analiză a dosarului de daună preluat de la asigurătorul în faliment, astfel cum în mod greșit susține recurentul, ci, a constatat că această analiză, implicit diferențele dintre cele două devize, nu sunt justificate și dovedite de către acesta, aspect de natură a afecta decizia administrativă contestată în cauză.

Mai exact, judecătorul fondului a reținut că în cursul verificării dosarului de daună pârâtul a nesocotit dispozițiile art. 51 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, care reglementează modul de calcul al despăgubirilor aferente pagubelor produse prin accidente rutiere.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile recurentului-pârât circumscrise greșitei aplicări a prevederilor legale care reglementează activitatea Fondului de Garantare a Asiguraților.

În ceea ce privește criticile referitoare la modul de calcul al despăgubirilor, Înalta Curte împărtășește raționamentul instanței de fond, în sensul interpretării dispozițiilor art. 51 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în sensul că autoritatea pârâtă garantează cuantumul despăgubirii solicitate înainte de efectuarea reparațiilor dacă este probată cu documentele justificative eliberate de unitatea de specialitate pentru manopera aferentă reparației/înlocuirii pieselor avariate, precum și pentru părți componente, piese înlocuitoare noi și materiale.

În cauză, despăgubirea solicitată de reclamant în baza devizului estimativ D. emis de unitatea specializată S.C. C. S.R.L a avut în vedere următoarele sume: manoperă 648 RON, vopsitorie - 2.585,96 RON, contravaloare piese - 2.053,95 RON, rezultând un cost total de 6.345,49 RON (inclusiv TVA).

Prin decizia atacată, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a stabilit valoarea maximă a despăgubirii care se justifică la suma de 2.657,72 RON, compusă din: manoperă - 310,50 RON; vopsitorie - 1.604,73 RON; piese - 742,49 RON și total reparație - 2.657,72 RON, reținându-se că prețurile practicate de unitatea service care a procedat la efectuarea reparației depășesc tarifele unităților service de reprezentanță ale mărcii autoturismului avariat. Totodată, s-a reținut că tariful de manoperă practicat de unitățile service de reprezentanță pentru autoturisme marca x este în cuantum de 45 RON/oră, față de 80 RON/oră, tarif de manoperă practicat de unitatea service reparatoare.

Este important de observat faptul că, deși recurentul-pârât a respins la plată suma de 2.629,91 RON rezultată din diferențele tarifelor de manoperă practicate de unitățile de specialitate, costuri de vopsitorie și costurile de reparație constând în înlocuirea pieselor originale menționate în cele două devize, respectiv numai piese originale în devizul reclamantului și o singură piesă originală (apărătoare duză dreapta) în devizul pârâtului, această decizie nu a fost susținută de probe, contrar concluziilor inspectorului de asigurare din cuprinsul referatului - anexa nr. 1 la decizia D.G. nr. 123 din 18.12.2015 întocmită în dosarul de daună nr. x al B. S.A. .

Înalta Curte reține că sunt nefondate criticile recurentului referitoare la contravaloarea orei de manoperă, recurentul-pârât utilizând în estimarea costurilor reparațiilor un tarif de 45 RON/oră practicat de reprezentanța x, fără a prezenta și dovezi în acest sens. Sub acest aspect este relevant înscrisul depus la dosar de către intimatul-reclamant, reprezentat de o ofertă emisă de F., Service pentru x, din care rezultă că în cazul autoturismelor cu o vechime mai mare de 8 ani, cum este cazul autoturismului reclamantului, tariful pentru manoperă practicat este de 147,56 RON, față de tariful rezonabil de 80 RON/oră din devizul depus de reclamant în dosarul de daună, argument reținut în mod corect de instanța de fond în fundamentarea soluției.

Cât privește costurile cu piesele utilizate în procesul de reparație, Înalta Curte constată, în acord cu judecătorul fondului, că în devizul prezentat de reclamant sunt menționate doar piese originale furnizate de producătorul autoturismului avariat, având în vedere că autoturismul este echipat cu piese originale. În schimb, din devizul pârâtului rezultă o singură piesă originală (apărătoare duză dreapta), restul pieselor provenind de la diverși furnizori (China, Taiwan), nerespectând cerința de a fi identice cu cele avariate pentru a se putea vorbi despre aducerea autoturismului în starea anterioară producerii evenimentului rutier.

În egală măsură, se observă că nici cu privire la cheltuielile reprezentate de costurile vopsitoriei recurentul-pârât nu a prezentat argumente întemeiate pe dispoziții legale, utilizând acesta un coeficient de indexare a materialelor de vopsitorie de 100%, în condițiile în care coeficientul de vopsitorie care trebuia utilizat era de 125%, conform indicațiilor importatorului vopselelor G. utilizate de unitatea reparatoare, astfel cum rezultă din cuprinsul înscrisului emis de unitatea reparatoare autorizată RAR, depus de reclamant la dosarul de fond .

Prin urmare, nu există temei pentru raportarea recurentului-pârât la prețuri stabilite de reprezentanțele din România a mărcii de autovehicul, susținerile acestuia nefiind probate.

În fine, susținerea recurentului-pârât în sensul că nu poate plăti pur si simplu sumele eventual stabilite de asigurătorul în faliment cu titlu de despăgubiri, ci este obligat să facă propria evaluare și să acționeze diligent cu sumele care îi stau la dispoziție, respectând principiul echității si rezonabilității sau că nu poate agrea prețurile practicate de unitățile de specialitate dacă observă o discrepanță majoră între prețurile sau tarifele practicate de acestea, se bazează pe exercitarea dreptului de apreciere cu depășirea marjei de apreciere care îi revine în operațiunea de stabilire a cuantumului pagubei, reglementat de art. 51 alin. (3), (4), (6) și (7) din Norma ASF nr. 23/2014.

Pe cale de consecință, instanța de fond a constatat în mod corect nelegalitatea actului administrativ contestat și a dispus anularea în parte a acestuia, în ceea ce privește soluția de respingere a cererii de plată cu privire la suma de 2629,91, cu consecința obligării pârâtului la plata către reclamant a sumei menționate, pronunțând astfel o hotărâre cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente situației de fapt reținute, criticile invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Față de considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul-pârât și va menține sentința de fond atacată ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 3385 din 17 iulie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 mai 2021.