ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1271/2023

Ședința publică din data de 8 martie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 07.05.2019, pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub numărul de dosar x/2019, reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.) în temeiul dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 coroborate cu prevederile art. 19 din Legea 503/2004 și art. 8 și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 19851/12.04.2019 emise de Comisia Specială a F.G.A., solicitând anularea acesteia și obligarea pârâtei la plata sumei de 29.059,91 RON, reprezentând despăgubiri.

Prin sentința civilă nr. 449 din data de 1 aprilie 2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.), în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților (F.G.A.) și a anulat Decizia nr. 19851/12.04.2019, obligând pârâtul să achite reclamantului suma de 29.059,91 RON, reprezentând despăgubiri.

Împotriva sentinței civile 449 din data de 1 aprilie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei, cu consecința respingerii contestației formulate de reclamant, ca neîntemeiată, precum și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, a susținut că instanța de fond s-a rezumat doar la a invoca și a cita din Decizia nr. 29/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care nu este incidentă în speța de față.

A mai arătat că instanța de fond a omis să analizeze caracterul de organism de compensare al reclamantului Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, în calitate de continuator al A., potrivit prevederilor art. 20 din Capitolului IV din Ordinul nr. 1/2008 al CSA și ale Secțiunii I a aceluiași act normativ.

În cauza dedusă judecății, starea de fapt este cea reglementată de art. 20 alin. (1) lit. a) din Ordinul nr. 1/2008 potrivit căruia "Fondul intervine, în calitate de organism de compensare, pentru soluționarea unui caz de daună ... a) dacă vehiculul vinovat de producerea accidentului era asigurat R.C.A., dar societatea de asigurare sau reprezentantul de despăgubiri al acesteia nu a despăgubit persoanele păgubite sau nu a transmis acestora un răspuns motivat în termen de 3 luni de la avizarea daunei ori dacă societatea de asigurare nu și-a desemnat un reprezentant de despăgubiri".

Mai departe, dispozițiile art. 21 alin. (1) din același Ordin nr. 1/2008 prevăd că "au dreptul să depună cerere de despăgubire la Fond persoanele fizice, juridice și rezidenții din România care au suferit prejudicii prin accidente de vehicule produse pe teritoriul unui stat din Spațiul Economic European, altul decât România, de un vehicul care deține o asigurare R.C.A. eliberată de un asigurător (inclusiv sucursală, agenție sau punct de lucru al unui asigurător) care funcționează legal pe teritoriul unui din aceste state. Dacă accidentul s-a produs pe teritoriul unui stat al cărui Birou național a aderat la Sistemul Carte Verde, altul decât cele din Spațiul Economic European, cererea de despăgubire poate fi depusă la Fond numai dacă legea statului pe teritoriul căruia s-a produs accidentul permite acest lucru".

Din cererea de plată rezultă că aceasta a fost formulată de către reclamantul B.A.A.R. în calitate de organism de compensare și nu de beneficiar al poliției de asigurare RCA, subrodându-se părții vătămate în drepturile sale, împotriva persoanei care a provocat accidentul sau împotriva întreprinderii de asigurare a acesteia.

Fondul de Garantare a Asiguraților nu a contestat dreptul de subrogare al reclamantului F.P.V.S., însă din coroborarea dispozițiilor art. 6 din Directiva 2000/26/CE, art. 2, art. 20 și următoarele din Ordinul nr. 1/2008 al CSA cu dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. a) și lit. b) punctele i, ii și iii din Legea nr. 213/2015, rezultă fără dubii că reclamantul A. avea obligația legală de a achita această sumă către organismul din Olanda, în calitate de organism de compensare.

F.G.A. nu preia ope legis obligațiile vreunui asigurător în faliment, ci are ca scop protejarea creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, nu este succesorul în drepturile și obligațiile niciunui asigurător declarat în faliment, în speță, al B. S.A. și nu datorează despăgubiri prin efectul legii. Caracterul independent și statutul juridic de autoritate distinctă conferă F.G.A. legitimitate procesuală activă în dosarul de faliment al asigurătorului să solicite acoperirea, din averea societății de asigurare debitoare, a creanțelor pe care le-a plătit creditorilor de asigurări, în urma parcurgerii procedurii administrative necontencioase prevăzute de Legea nr. 213/2015 și de Norma ASF nr. 16/2015, procedură obligatorie.

Așadar, F.G.A. nu este un asigurător, ci funcționează ca o schemă de garantare în domeniul asigurărilor care are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător.

Potrivit art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 "În vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență".

F.G.A. analizează cererile de plată însă aplică dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 cu privire la plafon.

A mai susținut că instanța de fond nu a făcut nicio apreciere cu privire la apărările F.G.A. în ceea ce privește instituția patrimoniului prevăzută și reglementată de dispozițiile C. civ.

De asemenea, nici în privința legii aplicabile instanța de fond nu a făcut nicio referire, omițând să se pronunțe asupra acestui capăt de cerere. Reclamantul, deși a formulat cererea de plată în baza Legii nr. 213/2015, urmărește aplicarea dispozițiilor Legii nr. 136/1995 care nu prevede niciun plafon, însă aceasta nu reglementează modalitățile de plată din disponibilitățile F.G.A.

Legea nr. 136/1995 nu prevedea nici un plafon pentru plățile pe care le efectua F.G.A. întrucât nu reglementa organizarea și funcționarea acestuia, ci asigurările și reasigurările în România.

În ceea ce privește cadrul legislativ incident în cauză, a susținut că legiuitorul a prevăzut, succesiv, două modalități diferite de plată a despăgubirilor: cea inițială, din Legea nr. 503/2004 si din Ordinul 10/2009 al CSA, care definea creanța de asigurare și creditorul de asigurare și stabilea plata despăgubirilor către creditorii de asigurare (daca dețineau o creanța de asigurare) și cea ulterioară, din Legea nr. 213/2015 care stabilește plata despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5.

Astfel, prima reglementare nu conține norme de limitare a cuantumului despăgubirilor ce pot fi achitate creditorilor de asigurare (indiferent de numărul creanțelor de asigurare), în timp ce a doua reglementare, raportându-se la creditorul de asigurare, limitează cuantumul maxim al despăgubirilor ce pot fi achitate la 450.000 RON pe un creditor de asigurare.

Mai mult decât atât, legiuitorul nu a prevăzut nicio dispoziție expresă în cadrul Legii nr. 213/2015 prin care să statueze că prevederile acestei legi rămân aplicabile contractelor de asigurare încheiate de asigurătorul falit, anterior intrării în vigoare a legii, intenția sa fiind ca aceste dispoziții să se aplice și contractelor de asigurare încheiate de asigurătorul falit anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/2015, normele de limitare a despăgubirilor intervenind pentru absolut toate contractele de asigurare încheiate de asigurătorul falit.

A mai susținut că titularul cererii de plata adresate F.G.A. potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 este întotdeauna creditorul de asigurare și că, potrivit dispozițiilor acestui act normativ și ale Normei ASF nr. 16/2015, despăgubirile pot fi acordate unui creditor de asigurare prin raportare la un plafon de 450.000 RON pe un creditor de asigurare.

În cauza dedusă judecății, F.G.A. a respins cererea de plată formulată de reclamant ca urmare a faptului că reclamantul, în calitate de unic creditor de asigurare, astfel cum este definit de Legea nr. 213/2015 a depășit plafonul prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

În patrimoniul reclamantului, în urma efectuării plății indemnizațiilor ca organism de compensare, intră drepturi de regres care se contopesc în patrimoniul unic, acesta devenind unic creditor împotriva celor răspunzători de producere a evenimentului și împotriva asiguratului RCA, C. S.A. în cazul de față.

F.G.A. a apreciat că reclamantul este unic creditor de asigurare pentru toate drepturile de regres aferente despăgubirilor plătite și nu devine unic creditor pentru fiecare despăgubire achitată, dreptul de regres nefiind, oricum, o creanță de asigure potrivit definiției dată de Legea nr. 213/2015 prin art. 4 alin. (1) lit. a).

În fine, consideră recurentul F.G.A. că nu are nicio obligație comună cu reclamantul, drepturile și obligațiile celor două persoane juridice neavând aceeași cauză, F.G.A. nu este parte contractantă într-un contract/poliță de asigurare pentru răspundere civilă, iar în sarcina lui nu este stabilită și nu decurge nici-o obligație pentru repararea prejudiciului cauzat în urma producerii riscului asigurat.

Față de faptul că F.G.A. nu este un asigurător și nu preia ope legis obligațiile vreunui asigurător în faliment, apreciază că a analizat și instrumentat dosarul de daună în baza legii și a emis o decizie legală și temeinică.

Intimatul-reclamant Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.) a formulat întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor F.G.A. și menținerea deciziei recurate ca fiind legală și temeinică.

II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.) a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o acțiune prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 19851/12.04.2019 emisă de Comisia Specială a F.G.A. și obligarea pârâtului la plată sumei de 29.059,91 RON.

Prin decizia contestată, FGA a respins cererea de plată, invocând atingerea plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare potrivit art. 4 alin. (1) lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Prima instanță a admis acțiunea reclamantului și a anulat Decizia nr. 19851/12.04.2019, obligând pârâtul să achite reclamantului suma de 29.059,91 RON cu titlu de despăgubiri.

Împotriva acestei soluții a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Înalta Curte va răspunde punctual motivelor de recurs invocate.

II.1. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că acest motiv de casare devine incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, echivalând astfel cu o nemotivare.

Recurentul-pârât a invocat în susținerea acestui motiv de recurs, faptul că instanța de fond nu a analizat apărările sale referitoare la instituția patrimoniului prevăzută și reglementată de C. civ. și la aplicarea legii în timp.

Înalta Curte amintește că cerința unei motivări adecvate a unei hotărâri judecătorești nu trebuie confundată cu o obligație de a răspunde tuturor aspectelor invocate de către părți, acestea putând fi tratate grupat, pentru a evidenția aspectele relevante care au stau la baza soluției pronunțate, în funcție de problemele de drept deduse judecății. De asemenea, hotărârea judecătorească nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susțineri formulate de părțile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de părți, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Așadar, sentința recurată a fost pronunțată cu respectarea garanțiilor impuse de art. 6 CEDO privind dreptul părților la un proces echitabil, reușind să surprindă toate împrejurările esențiale pentru justa soluționare a cauzei și să prezinte raționamentul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, astfel încât să permită exercitarea controlului judiciar.

În aceste condiții, Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu este fondat.

II.2. În ceea ce privește motivul de recurs circumscris cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază ca fiind corectă soluția pronunțată de instanța de fond.

În ceea ce privește legea substanțială aplicabilă litigiului, Înalta Curte constată că reclamantul B.A.A.R a înțeles să-și întemeieze cererea de plată înregistrată la autoritatea pârâtă sub nr. x/17.05.2017 pe dispozițiile art. 12 și 13 din Ordinul CSA nr. 1/2008, art. 1593 și următoarele C. civ. și ale Legii nr. 213/2015, solicitând plata indemnizației/despăgubirii în cuantum de 29.059,91 RON.

Așadar, reclamantul B.A.A.R. a înțeles să formuleze cererea de plată în condițiile Legii nr. 213/2015, solicitând a-i fi acordate despăgubirile prevăzute de art. 22 din acest act normativ, conform procedurilor reglementate în lege, iar nu în raport de Legea nr. 136/1995.

De asemenea, pârâtul F.G.A., în soluționarea cererii de plată, prin decizia contestată, s-a prevalat de dispozițiile Legii 213/2015, considerând că suma solicitată depășește limita impusă de prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din acest act normativ.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 "Orice persoană care invocă vreun drept de creanță împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliță de asigurare valabilă, între data publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de retragere a autorizației de funcționare și constatare a existenței indiciilor stării de insolvență a asigurătorului și data încetării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunțării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului;

Totodată, dispozițiile art. 266 alin. (1) și (2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, prevăd că:

"(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existența indiciilor stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare și imposibilitatea redresării se naște dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare.

(2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, în condițiile prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015."

Așadar, Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului, raportul juridic de drept administrativ fiind născut ca urmare a falimentului asigurătorului, acesta fiind rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, și anume, Legea nr. 213/2015, lege aplicabilă speței.

Înalta Curte are în vedere și dispozițiile art. 27 alin. (1) din Anexa Ordinului CSA nr. 1/2008 pentru punerea în aplicare a Normelor privind Fondul de protecție a victimelor străzii potrivit cărora "Fondul, în calitate de organism de compensare, este obligat să ramburseze organismelor de compensare din statele Spațiului Economic European toate cheltuielile dacă vehiculul vinovat de producerea accidentului era asigurat RCA de un asigurător care funcționa legal în România", precum și ale alin. (2) potrivit cărora "După rambursare, Fondul se subrogă în drepturile persoanei prejudiciate împotriva persoanei/persoanelor responsabile pentru repararea prejudiciului și/sau ale societății de asigurare, în limita sumelor plătite".

În consecință, Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, respectiv B.A.A.R., în calitate de continuator al acestuia, plătește despăgubirile datorate de asigurător, fiind un organism de compensare/organism de plată a despăgubirilor, iar ulterior, în temeiul dispozițiilor legale menționate mai sus, se subrogă în drepturile persoanei prejudiciate împotriva asigurătorului responsabil.

Cum sumele plătite cu titlu de despăgubiri vizează repararea unui prejudiciu acoperit de polița de asigurare RCA emisă de asigurătorul C., îi revine FGA obligația de a plăti din disponibilitățile sale despăgubirile izvorâte din creanța de asigurare.

Legiuitorul a definit creanța de asigurare în cuprinsul dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Creanța pretinsă de reclamant reprezintă contravaloarea daunelor plătite de un organism de compensare dintr-un stat membru, suferite în urma unui accident cauzat de un posesor al unui contract de asigurare RCA valabil încheiat la o societate de asigurare intrată în faliment la momentul încercării de executare a poliței, pentru care Fondul de Garantare a Asiguraților garantează potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 plata de despăgubiri rezultate din executarea contractului încheiat.

Prin executarea operațiunii de compensare la cererea unei alte instituții de profil unionale, Fondul de Protecție a Victimelor Străzii devine prin efectul subrogației o persoană îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) (iii) din Legea nr. 213/2015, îndeplinind astfel condiția unui creditor de asigurare.

Înalta Curte observă și faptul că pârâtul, prin decizia contestată în prezenta cauză, i-a recunoscut calitatea reclamantului de creditor de asigurare, singurul motiv care a stat la baza soluției de respingere a cererii de plată a fost atingerea plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare.

În ceea ce privește atingerea acestui plafon, instanța de control judiciar reține că prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte."

Pentru identitate de rațiune, cele statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020 se aplică și în prezenta speță, chiar dacă reclamantul nu este societate de asigurare.

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esențial nu numai conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului de garantare a asiguraților, dar și dreptul societății de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispozițiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

Față de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că nu pot fi primite susținerile recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților privind interpretarea normelor de drept substanțial din cuprinsul Legii nr. 213/2015, referitoare la limitele despăgubirii.

Mai mult decât atât, ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta criticile de nelegalitate formulate de reclamant, fiind suficientă constatarea că decizia prin care recurentul-pârât a respins cererea de plată formulată de intimatul-reclamant cu privire la suma solicitată, pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către B.A.A.R., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment, este nelegală.

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 449 din data de 1 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 8 martie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.