ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1549/2021

Ședința publică din data de 12 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților solicitând anularea deciziei nr. 11469/23.11.2017 emisă de pârât și obligarea pârâtului la plata sumei de 1480,14 euro aferentă cererii de plată nr. x/2016.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 2393 din 23 mai 2018, a respins acțiunea formulată de reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii instanței de fond reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România a declarat recurs.

După o amplă prezentare a situației de fapt, în motivarea recursului se arată că FGA a recunoscut calitatea de creditor de asigurare a BAAR prin Decizia nr. 10177/20.10.2017 și a rambursat în limita plafonului de 450.000 de RON despăgubirile plătite de către FPVS - actualmente BAAR, Organismului de Compensare din Bulgaria ca urmare a producerii unui accident de circulație de către un asigurat RCA al societății A..

FGA a recunoscut calitatea de creditor de asigurare a asigurătorilor CASCO.

Totodată, este deja de notorietate faptul că FGA a recunoscut calitatea de creditor de asigurare a mai multor asigurători CASCO, care după plata despăgubirilor cuvenite propriilor asigurați s-au subrogat legal în drepturile acestora împotriva asigurătorului RCA al persoanei responsabile pentru producerea accidentului de circulație. În aceste situații, FGA a recunoscut că asigurătorul CASCO, în temeiul subrogației legale, este creditor de asigurare, litigiile aflate în acest moment pe rolul Curții de Apel București vizând aplicarea plafonului de garanție a FGA de 450.000 RON la nivelul întregii creanțe a asigurătorului CASCO sau, pentru fiecare dosar de daună în parte, nicidecum calitatea de creditor de asigure, care a fost recunoscută de FGA.

Absența unei motivări din partea instanței de fond - ținând cont de prevederile legale exprese referitoare la subrogația legală a FPVS - BAAR în drepturile victimei și împotriva asigurătorului RCA (art. 27 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 1/2008) și având în vedere chiar poziția asumată de FGA prin recunoașterea calității de creditor de asigurare ca urmare a subrogației legale a asigurătorului CASCO dar și chiar a FPVS - BAAR, nu poate duce la interpretarea instanței de fond care a înțeles să înlăture în mod lapidar toate acestea și să aprecieze că "pârâtul a fost constituit cu scopul de a garanta pe asigurați și nu alte entități".

Recurentul mai susține că instanța de fond nu a reușit să motiveze înlăturarea prevederilor legale speciale privind subrogația FPVS - BAAR în drepturile persoanei prejudiciate.

Astfel, fiind vorba despre daune cauzate la origine prin accidente auto, care au survenit din vina asiguraților RCA, iar aceste asigurări aveau ca obiect tocmai acoperirea unei asemenea răspunderi (mai exact, a daunelor rezultate), reiese că despăgubirile în discuție trebuie să fie suportate în final de asigurătorul RCA, care nu se mai poate întoarce împotriva celui asigurat printr-o acțiune în regres, însuși obiectul asigurării (evenimentul asigurat) fiind această răspundere.

Cum răspunderea celor vinovați de cauzarea prejudiciilor, în cazurile în discuție, era acoperită de polițele RCA încheiate de aceștia cu S.C. B. S.A., această societate este cea care, în mod normal, trebuia să-i dezdăuneze pe cei păgubiți, respectiv și pe recurent care s-a subrogat în drepturile celor păgubiți.

Însă, cum respectiva societate de asigurări a fost declarată în faliment, în temeiul dispozițiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, obligația de dezdăunare a trecut asupra Fondului de garantare a asiguraților, conform dispozițiilor art. 15 alin. (2) din același act normativ.

În opinia recurentului, creanțele sale, care, prin despăgubirea persoanelor păgubite, s-a subrogat în drepturile acestora în temeiul dispozițiilor art. 1.593 C. civ., și art. 27 din Ordinul CSA nr. 1/2008, trebuie să fie onorate de către Fondul de garantare a asiguraților.

Dacă nu ar fi operat subrogația, fiecare persoană păgubită (în calitate de creditor) ar fi avut dreptul de a se îndrepta împotriva Fondului.

Pentru că Legea nr. 213/2015 nu conține norme speciale în privința subrogării recurentului în calitate de Organism de Compensare, se vor aplica ca drept comun dispozițiile noului C. civ. referitoare la subrogația personală a fiecărui solvens în drepturile fiecărui accipiens, adică dispozițiile art. 1.593-1.594, precum și prevederile art. 27 din Ordinul CSA nr. 1/2008.

Se mai susține că organismul de compensare are rolul unui facilitator pentru victimele accidentelor de asigurare care au calitatea de vizitator în statul în care s-a produs respectivul accident, astfel încât victima să nu fie nevoită să trateze în mod direct cu asigurătorul RCA al conducătorului auto vinovat, într-o limbă pe care nu o cunoaște și în aplicarea unui cadrul legal cu care nu este familiarizată.

În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii.

Intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin decizia contestată nr. 11469/23.11.2017 emisă de pârâtul FGA s-a respins cererea depusă de Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, în calitate de organism de compensare, privind plata sumei de 1480,14 euro achitată către Organismul de compensare din Italia.

S-a motivat că cererea de plată a fost făcută de FPVS în calitate de organism de compensare și nu de către creditorul de asigurare.

În aceeași decizie, pârâtul a arătat că a mai achitat despăgubiri în dosare de daună în care FPVS a depus cereri de plată, dar în calitate de organism de plată și nu în calitate de organism de compensare.

Pârâtul a mai invocat și faptul că FPVS nu este creditor de asigurare conform prevederilor art. 4 alin. (1) lit. b) din legea nr. 213/2015.

S-a reținut că pentru a îndeplini condițiile prevăzute de lege și a-și putea recupera sumele solicitate din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților, este absolut necesar ca suma solicitată să rezulte dintr-un contract de asigurare, condiție neîndeplinită în cauză, cererea de plată fiind formulată de către o persoană care nu dovedește calitatea de proprietar al unui autoturism implicat în vreun eveniment rutier în care vinovatul să dețină o poliță RCA emisă de B. S.A.

Astfel fiind, s-a apreciat că petenta nu are calitatea de creditor de asigurare, neavând nici calitatea de persoană asigurată, beneficiară a asigurării sau persoană păgubită.

Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut că recurentul a înțeles să formuleze această cerere de plată în calitate de Organism de Compensare și nu în calitate de creditor de asigurare așa cum se menționează în mod expres în textele de lege incidente pricinii.

Limitarea obligațiilor Fondului de Garantare a Asiguraților derivă din dispozițiile legale, Fondul putând proceda, în condițiile Legii nr. 213/2015 și a Normelor emise în aplicarea acesteia, doar la plata creanțelor de asigurare certe, lichide și exigibile către creditorii de asigurări definiți în mod expres.

Obligativitatea instrumentării dosarelor de daună de către FGA este prevăzută și în art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 21 alin. (2) din Norma A.S.F. nr. 16/2015, potrivit cărora:

"în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurare, Fondul procedează la verificarea documentelor justificative anexate de petent în susținerea cererii de plată, a dosarelor de daună și a evidențelor preluate de la asigurător [...]".

Raportat la dispozițiile art. 2 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților care menționează în mod expres faptul că, scopul acestuia îl reprezintă: protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, FGA, prin Comisia Specială hotărăște respingerea cererii de plată raportat la lipsa calității petentei de creditor de asigurare în înțelesul Legii nr. 213/2015.

În baza subrogatiei legale nu se transmite și calitatea de creditor de asigurare și nu se transmite o creanță de asigurare, astfel cum sunt definite de art. 4, alin. (1), lit. b), punctele (i), (ii) și (iii) din Legea nr. 213/2015.

Acțiunea pe care o exercită FPVS/BAAR împotriva celui vinovat de producere a evenimentului sau a asigurătorului acestuia este o acțiune în nume propriu și se exercită în afara oricăror raporturi de asigurare.

În urma subrogării legale, prevăzute de art. 27 din Ordinul 1/2008 recurentul-reclamant nu a dobândit și calitatea de creditor asigurat, iar acțiunea în regres împotriva unui asigurător RCA nu o exercită în numele asiguratului/beneficiarului asigurării. Aceste acțiuni se exercită numai în nume propriu.

În cazurile în care pentru paguba cauzată este responsabilă o terță persoană, conform regulilor generale, asiguratul ar putea pretinde repararea prejudiciilor de la acea persoană. Asiguratul are însă o acțiune directă izvorâtă din contractul de asigurare și împotriva asigurătorului.

În contextul în care s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, drepturile persoanei păgubite prin producerea accidentului auto se exercita împotriva celui răspunzător de producerea pagubei. Aceste drepturi se pot exercita și direct împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia, cu citarea obligatorie a celui răspunzător de producerea pagubei, asiguratul RCA.

Prin art. 27, alin. (2) din Ordinul 1/2008 al CSA s-a prevăzut că:

"După rambursare, Fondul se subrogă în drepturile persoanei prejudiciate împotriva persoanei/persoanelor responsabile pentru repararea prejudiciului și/sau ale societății de asigurare, în limita sumelor plătite."

Astfel, legiuitorul folosește termenul "rambursare" și nu ca în cazul asigurătorilor plata indemnizației.

Indemnizația de asigurare se achită numai în baza unui contract/raport de asigurare pe când termenul de rambursare se folosește numai dacă cineva a realizat o plată în baza unei obligații legale.

În cauza de față, recurentul-reclamant a plătit ca organism de compensare, în baza legii, acesta neachitând o indemnizație de asigurare ci o obligație legală.

Dreptul de a solicita despăgubirea pe care-l avea beneficiarul asigurării RCA a fost transferat în patrimoniul asigurătorului (care nu este divizibil) și acesta îl exercită în nume propriu.

Este adevărat că reclamanta s-a subrogat în drepturile persoanei păgubite, însă această subrogare operează față de societatea de asigurare și față de persoana responsabilă de producerea accidentului (conform art. 27 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 1/2008 și art. 6 din Directiva 2000/26/CE) și nu față de FGA care garantează doar creanțele creditorilor de asigurări astfel cum aceștia sunt definiți de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că în mod corect s-a reținut că, chiar dacă operează subrogația legală aceasta are efect numai în privința societății de asigurare și a persoanei vinovate de producerea accidentului, pentru că atât Directiva nr. 2000/26/CE la art. 6 cât și actul normativ de transpunere în legislația națională, ordinul CSA nr. 1/2008 (art. 27 alin. (2) fac trimitere doar la aceștia.

Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România împotriva sentinței civile nr. 2393 din 23 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 martie 2021.