ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 251/2021

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin acțiunea înregistrată la data de 13.02.2019, pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.), în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraților (F.G.A.), în temeiul dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 coroborate cu prevederile art. 19 din Legea 503/2004, art. 8 și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a solicitat anularea Deciziei nr. 18307/30.01.2019 emisă de Comisia Specială a F.G.A.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința civilă nr. 502 din data de 25.09.2019, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins contestația formulată de reclamantul Biroul Asiguratorilor de Autovehicule (B.A.A.R) în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs. Împotriva sentinței civile nr. 502 din data de 25.09.2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.). În dezvoltarea motivelor de recurs, referitor la calitatea de creditor de asigurare, reclamantul arată că FGA a recunoscut calitatea de creditor de asigurare a BAAR așa cum s-a arătat în cerere de chemare în judecată dar și cum rezultă din Decizia cu nr. 18307/30.01.2019, prin Decizia nr. 10177/20.10.2017 și a rambursat în limita plafonului de 450.000 RON despăgubirile plătite de către FPVS - actualmente BAAR - Organism de Plată ca urmare a producerii unui accident de circulație de către un asigurat RCA al Societății B.. Întrucât subrogației personale îi sunt aplicabile dispozițiile noului C. civ., trebuie avute în vedere dispozițiile art. 1.593 alin. (1) C. civ., potrivit cărora: "oricine plătește în locul debitorului poate fi subrogat în drepturile creditorului, fără a putea însă dobândi mai multe drepturi decât acesta". Subrogația poate fi convențională - putând fi consimțită fie de creditor, fie de debitor - sau legală [art. 1.593 alin. (2) și (3) C. civ..]. Un caz de subrogație personală legală îl reprezintă plățile făcute de către recurentul-reclamant persoanelor prejudiciate prin accidentele provocate din vina unor terți, a căror răspundere civilă pentru daunele provocate prin accidente auto era acoperită de polițele RCA contractate de aceștia cu societatea intrată în faliment S.C. B. S.A.. Astfel, fiind vorba despre daune cauzate la origine prin accidente auto, care au survenit din vina asiguraților RCA, iar aceste asigurări aveau ca obiect tocmai acoperirea unei asemenea răspunderi (mai exact, a daunelor rezultate), reiese că despăgubirile în discuție trebuie să fie suportate în final de asigurătorul RCA, care nu se mai poate întoarce împotriva celui asigurat printr-o acțiune în regres, însuși obiectul asigurării (evenimentul asigurat) fiind această răspundere. Cum răspunderea celor vinovați de cauzarea prejudiciilor, în cazurile în discuție, era acoperită de polițele RCA încheiate de aceștia cu S.C. B. S.A., această societate este cea care, în mod normal, trebuia să-i dezdăuneze pe cei păgubiți, respectiv și pe recurentul-reclamant care s-a subrogat în drepturile celor păgubiți. Drepturile dobândite de BAAR care s-a subrogat în drepturile creditorilor inițiali sunt aceleași cu drepturile pe care le aveau creditorii (victimele) înainte ca subrogația să fie operat împotriva persoanei responsabile pentru producerea prejudiciului și a asiguratorului său de răspundere civilă. În considerarea caracterului de ius generale al reglementărilor cuprinse în noul C. civ., în măsura în care normele legale aplicabile care conțin norme de drept administrativ (Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților) nu conțin dispoziții speciale, raporturilor juridice guvernate de normele mai sus menționate li se vor aplica nu numai strict regulile cuprinse în legea specială, ci și cele ale noului C. civ. ca ius generale (drept comun), în măsura în care sunt compatibile cu reglementarea specială. Mai exact, pentru că Legea nr. 213/2015 nu conține norme speciale în privința subrogării recurentului-reclamant în calitate de Organism de Compensare, se vor aplica ca drept comun dispozițiile noului C. civ. referitoare la subrogația personală a fiecărui solvens în drepturile fiecărui accipiens, adică dispozițiile art. 1.593-1.594, precum și prevederile art. 13 din Ordinul CSA nr. 1/2008. Prin concluziile sale, instanța de fond a apreciat că recurentul-reclamant este un creditor al B. dar nu un creditor de asigurare, plasându-l în categoria furnizorilor de bunuri și servicii aflat în relații comerciale cu asigurătorul aflat în faliment, or după cum s-a arătat în repetate rânduri, pretențiile recurentului vizează recuperarea unui prejudiciu rezultat în urma producerii unui risc asigurat și în temeiul unei polițe de asigurare RCA în baza cărei Asigurătorul preia răspunderea asiguratului său. Cu privire la noțiunea de creanță de asigurări, recurentul-reclamant arată că atât creanța de asigurare cât și creditorul de asigurare au fost determinate legislativ prin raportare la un singur element esențial, izvorul primar al despăgubirii, anume contractul de asigurare (un contrat de asigurare). Potrivit art. 4, alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, creanța de asigurări reprezintă "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare". De asemenea, prevederile art. 4, alin (1), lit. b) - i) din Legea nr. 213/2015 definesc drept creditor de asigurare în cazul asigurării facultative "persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare." Pornind de la împrejurările menționate anterior apreciază că intenția legiuitorului a fost aceea de a proceda la plafonarea despăgubirii acordate de FGA corespunzător unui contract de asigurare individual, acesta fiind în sensul legii elementul esențial pentru definirea atât a creanței de asigurare, cât și a creditorului de asigurare. Altfel spus, textul art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu trebuie citit și interpretat prin raportare la sensul obișnuit al noțiunii de creditor în general, ci prin prisma definiției legale de la art. 4, alin. (1), lit. b) - i), care îl asociază cu un contract de asigurare, cu consecința recunoașterii în beneficiul unei persoane fizice sau juridice a unei multitudini de calități de "creditor de asigurare" în măsura în care creanțele sale sunt născute în legătură cu contracte diferite de asigurare. Față de aceste argumente consideră că plafonul de garantare prevăzut de dispozițiile art. 4, lit. e) și 15, alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu poate face abstracție de definirea creditorului, prin raportare la un singur contract de asigurare. Astfel, trebuie constatat că plafonul de 450.000 RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul aflat în faliment.

Apărările formulate în cauză. Intimatul-pârât nu a depus întâmpinare.

Procedura de soluționare a recursului. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 09 ianuarie 2020, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererilor de recurs la data de 20 ianuarie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția instanței de recurs Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat. Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea Deciziei 18307/30.01.2019 emisă de Comisia Specială a F.G.A. Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând că, Fondul de Protecție a Victimelor Străzii al cărui continuator este reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România nu face parte din categoria creditorilor de asigurări și nici nu deține o creanță de asigurări aptă de valorificare din disponibilitățile FGA. Astfel, reclamantul nu este nici persoană asigurată (căci nu este parte în nici un contract de asigurare obligatorie sau facultativă), nici beneficiar al asigurării (căci nu este desemnată drept terță persoană îndreptățită la încasarea despăgubirii, desemnare legală sau convențională și nici persoana păgubită (nefiind persoana ce a suferit un prejudiciu ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă RCA). Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că soluția primei instanțe este legală, fiind dată cu interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor normative pertinente în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză. Referitor la critica privind interpretarea greșită a dispozițiilor art. 4, alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 Înalta Curte constată că potrivit acestor dispoziții: (1) În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarea semnificație: a) creanța de asigurări - creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; b) creditorii de asigurări sunt, după caz: (i) persoana asigurată - persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare; (ii) beneficiarul asigurării - terța persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul debitor urmează să îi achite sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat; (iii) persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) - persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă; Din analiza dispozițiilor legale mai sus citate, Înalta Curte reține că intimatul-pârât FGA are obligația satisfacerii doar a creanțelor de asigurări, prin acestea înțelegându-se creanțele creditorilor de asigurări rezultate dintr-un contract de asigurare facultativă sau obligatorie, încheiat în condițiile legii. Art. 4 alin. (1) lit. b) stabilește în mod clar și fără dubiu că are calitatea de creditor de asigurare fie persoana asigurată care a încheiat contractul de asigurare cu asigurătorul său, fie beneficiarul asigurării care este terța persoană indicată de persoana asigurată ca îndreptățită a încasa despăgubirea ca urmare a producerii riscului asigurat sau, în fine, persoana păgubită care este cea îndreptățită la acordarea despăgubirii aferente riscului acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă (RCA). Or, în speța de față, în mod corect a reținut prima instanță că Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, al cărui continuator este recurentul-reclamant Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, nu face parte din categoria creditorilor de asigurări și nici nu deține o creanță de asigurări aptă de valorificare din disponibilitățile FGA. Cu alte cuvinte, recurentul-reclamant nu este nici persoană asigurată (căci nu este parte în nici un contract de asigurare obligatorie sau facultativă), nici beneficiar al asigurării (căci nu este desemnată drept terță persoană îndreptățită la încasarea despăgubirii, desemnare legală sau convențională și nici persoana păgubită (nefiind persoana ce a suferit un prejudiciu ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă RCA). Într-adevăr, conform prevederilor art. 27 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 1/2008 Fondul "După rambursare, se subrogă în drepturile persoanei prejudiciate, împotriva persoanei (persoanelor responsabile) pentru repararea prejudiciilor și sau alte societăți de asigurare, în limita sumelor plătite", însă această posibilitate nu-i este recunoscut și față de alt fond de garantare constituit conform unor legi speciale. Astfel, constituirea unor scheme de garantare în scopul protejării creanțelor de asigurări nu conferă acestuia dreptul de a se dezdăuna în urma achitării despăgubirilor prin invocarea subrogației, o asemenea operațiune nefiind în acord cu obiectivele pentru care aceste fonduri au fost constituite și finanțate. Or, în această situație, recurentul-reclamant, în calitate de creditor chirografar, are opțiunea înscrierii creanței sale în tabelul creditorilor B., în cadrul procedurii de faliment a acestui asigurător și nu poate invoca faptul că Legea nr. 213/2015 nu îi garantează realizarea integrală a creanței sale, câtă vreme are dreptul de a se înscrie la masa credală a asigurătorului în faliment. Astfel, în mod corect a reținut prima instanță că eventuala diferență neplătită de către F.G.A. poate fi cerută de către recurentul-reclamant din averea debitoarei B. S.A, astfel cum se prevede la art. 17 din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora: "creditorul de asigurări poate urma separat și procedura de faliment a asigurătorului prevăzută de Legea nr. 85/2014, în vederea recuperării creanței sale din activele asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depășește plafonul de garantare prevăzut la art. 15 alin. (2)". Cu privire la critica recurentului-reclamant referitoare la crearea unei discriminări a asiguratului de bună-credință, în mod corect a reținut prima instanță că a discrimina înseamnă a diferenția sau a trata diferit două persoane sau situații, atunci când nu există o distincție relevantă sau de a trata într-o manieră identică două sau mai multe persoane sau situații care sunt în fapt diferite. Principiul egalității impune un tratament egal persoanelor aflate în situații comparabile, respectiv un tratament diferit persoanelor aflate în situații diferite. Statul încalcă principiul tratamentului egal atunci când pe parcursul elaborării legilor sau a aplicării acestora distinge între persoane care sunt în situații analoage, respectiv atunci când în procesul de elaborare a legilor sau a aplicării acestora nu ia în considerare diferențele efective între persoane. Or, în cauza de față, instituirea unui sistem de garantare în domeniul asigurărilor prin intermediul căruia un număr de creditori de asigurări să se poată adresa Fondului în mod distinct cu cereri de plată în limita sumei de 450.000 RON/creditor de asigurare/creanță, nu poate fi considerat discriminatoriu chiar dacă recurentul-reclamant i-a dezdăunat pe acei creditori, având în vedere că potrivit art. 2 alin. (3) Legea nr. 213/2015 Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege. De asemenea, în mod corect a reținut prima instanță că potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, atunci când autoritățile statale induc distincții între situații analoage sau comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. Astfel, pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoanele care se află în situații analoage sau comparabile beneficiază de un tratament preferențial, și că această distincție nu-și găsește nici o justificare obiectivă sau rezonabilă (Fredin c. Suediei, Hoffmann c. Austriei, Spadea și Scalambrino c. Italiei, Stubbings și alții c. Regatului Unit). Așa fiind, nu pot fi primite criticile recurentului-reclamant referitoare la discriminare, întrucât persoanele păgubite, care se adresează individual F.G.A., în limita unui plafon de 450.000 RON și BAAR, (subrogat în drepturile persoanelor păgubite, pe care le-au despăgubit și care se adresează F.G.A. pentru recuperarea despăgubirilor plătite acestora), nu se află într-o situație identică sau similară, în condițiile în care persoanele fizice, în mod individual au achitat prime de asigurare societății de asigurare, acestea din urmă asumându-și riscul plății de despăgubiri către propriul asigurat, în timp ce BAAR nu se află într-o asemenea situație, subrogarea acestuia având în vedere strict valoarea despăgubirilor pe care le achită. Prin urmare, Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, având ca succesor Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, nu este un creditor de asigurare în sensul normelor legale menționate în precedent, astfel că refuzul pârâtului de a satisface pretenția recurentului-reclamant, în împrejurările date, este justificat, fiind menținută în mod just această conduită de către instanța de fond.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru toate considerentele expuse de fapt și de drept expuse, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,