ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6197/2021

Ședința publică din data de 8 decembrie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 26.11.2020 pe rolul Curții de Apel Constanța, sub nr. x/2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Sănătății, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

- anularea Ordinului Ministrului Sănătății nr. 1896/22.09.2020;

- obligarea Ministerului Sănătății să emită ordinul de numire a dlui A. în funcția de Manager al Sanatoriului Balnear și de Recuperare Mangalia;

- obligarea pârâtului la plata de despăgubiri constând în salariile cuvenite conform funcției de manager începând cu data emiterii Ordinului contestat, indicat la pct. l din prezenta cerere, și până la data emiterii ordinului de numire a sa în aceasta funcție, indicat la pct. 2 din prezenta cerere;

- obligarea pârâtului la suportarea cheltuielilor ocazionate de soluționarea prezentei cauze.

La data de 06.04.2021, reclamantul A. a depus la dosar cerere prin care solicită introducerea în cauză, în calitate de intervenient, a numitului B., în raport cu cererea având ca obiect anularea Ordinului Ministrului Sănătății nr. 1896/22.09.2020.

Prin sentința civilă nr. 80 din 19 aprilie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost admisă în parte acțiunea promovată în contencios administrativ de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătății și intervenientul B.. A fost anulat Ordinul Ministrului Sănătății nr. 1896/22.09.2020 privind numirea domnului B. în funcția de manager interimar al Sanatoriului Balnear și de Recuperare Mangalia. S-a dispus obligarea Ministerului Sănătății să emită ordinul de numire a domnului A. în funcția de manager al Sanatoriului Balnear și de Recuperare Mangalia și a fost respinsă cererea de obligare a pârâtului Ministerul Sănătății la plata de despăgubiri constând în salariile cuvenite funcției de manager, ca nefondată.

Împotriva sentinței civile nr. 80 din 19 aprilie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, au formulat cereri de recurs reclamantul A., pârâtul Ministerul Sănătății și intervenientul B., criticând hotărârea pentru nelegalitate.

3.1 Recurentul-reclamant A., prin cererea de recurs întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate cu consecința admiterii și a capătului de cerere privind obligarea pârâtului la plata de despăgubiri.

În motivarea cererii, recurentul-reclamant a susținut că în mod greșit instanța de fond a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata de despăgubiri constând în salariile neîncasate corespunzătoare funcției de manager, având în vedere că, în raport de dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004 "(1) Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale".

Conform art. 18 alin. (3) din același act normativ:

"(3) În cazul soluționării cererii, instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru."

Conform art. 1349 C. civ.:

"(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral."

Conform art. 1357 C. civ.:

"(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă."

Conform art. 1381 C. civ.:

"(l) Orice prejudiciu da dreptul la reparație. (2) Dreptul la reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat."

Conform art. 1385 C. civ.:

"(1) Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel. (2) Se vor putea acorda despăgubiri și pentru un prejudiciu viitor dacă producerea lui este neîndoielnică. (3) Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul pe care în condiții obișnuite el ar fi putut să îl realizeze și de care a fost lipsit, precum și cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului. (4) Dacă fapta ilicită a determinat și pierderea șansei de a obține un avantaj sau de a evita o pagubă, reparația va fi proporțională cu probabilitatea obținerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ținând cont de împrejurări și de situația concretă a victimei".

Conform art. 1386 din același Cod:

"Repararea prejudiciului se face în natură, prin restabilirea situației anterioare, iar dacă aceasta nu este cu putință ori dacă victima nu este interesată de reparația în natură, prin plata unei despăgubiri, stabilite prin acordul părților sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească. (2) La stabilirea despăgubirii se va avea în vedere, dacă prin lege nu se prevede altfel, data producerii prejudiciului."

Așadar, instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material mai sus expuse, fiind incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

3.2 Recurentul-pârât Ministerul Sănătății, prin cererea de recurs a solicitat, în principal casarea hotărârii recurate și respingerea acțiunii cu consecința menținerii ordinului ca legal și temeinic iar în subsidiar, casarea în parte a sentinței și eliminarea din dispozitiv a soluției de obligare a Ministerului Sănătății de a emite ordinul de numire a reclamantului în funcția de manager al Spitalului Balnear Recuperare Mangalia

În susținerea cererii, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că instanța de fond a aplicat greșit normele de drept material incidente, respectiv prevederile art. 27 alin. (3) din Legea nr. 50/2020 coroborate cu prevederile art. 11 din același act normativ, care prevăd suspendarea anumitor concursuri, inclusiv concursurile pentru ocupare funcțiilor de manager al spitalelor din subordinea Ministerului Sănătății, cum este Sanatoriul Balnear și de Recuperare Mangalia.

Legea nr. 50/2020 a intrat în vigoare în 3 zile de la publicarea în Monitorul Oficial nr. 688/12.07.2020, iar conform înscrisurilor aflate la Dosarul cauzei, respectiv procesul-verbal al rezultatului final al concursului nr. x/14.08.2020, concursul a fost finalizat în data de 14.08.2020, după intrarea în vigoare a legii.

Așadar, consideră că este nerelevantă reținerea instanței de la pag nr. 11 din sentință potrivit căreia concursul în cauză fusese organizat și finalizat la data emiterii ordinului de numire în funcție a domnului B., în condițiile în care Legea nr. 50/2020 a intrat în vigoare anterior finalizării concursului acesta nu mai trebuia finalizat, concursul fiind suspendat ope legis.

Faptul că în temeiurile legale ale ordinului sunt menționate prevederile art. 177 alin. (5), (6) și 7 din Legea nr. 95/2006 privind ocuparea funcției de manager pe durată determinată, interimar, consideră că chiar dacă acesta poate constitui un motiv de nelegalitate al ordinului este lipsit de interes pentru reclamant ca să obțină anularea ordinului pentru acest motiv, anularea ordinului pentru acest motiv neproducând niciun efect în persoana reclamantului.

În continuare, recurentul-pârât consideră că singurul motiv de nelegalitate care are relevanță în persoana reclamantului și care ar putea produce efectul obligării Ministerului Sănătății de a emite ordinul de numire în funcție al acestuia este motivul referitor la legalitatea concursului, respectiv desfășurarea acestuia după momentul suspendării concursurilor prin Legea nr. 50/2020, or motivul de nelegalitate menționat de instanță, respectiv cel referitor la temeiurile legale din ordin (art. 177 alin. (5), (6) și 7 din Legea nr. 95/2006), nu produce în prezența reclamantului efectul obligării Ministerului Sănătății de a emite ordinul de numire în funcție al reclamantului.

În concluzie, având în vedere aceste motive, solicită admiterea recursului, casarea sentinței și respingerea acțiunii cu consecința menținerii ordinului ca legal și temeinic.

3.3 Recurentul-intervenient B., prin cererea de recurs întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată.

În susținerea cererii, recurentul-intervenient a arătat că argumentele reținute de către Curtea de Apel Constanta în sprijinul anularii Ordinul Ministrului Sănătății nr. 1896/22.09.2020 privind numirea acestuia în funcția de manager interimar al Sanatoriului Balnear și de Recuperare Mangalia sunt argumente care ignora dispoziția legală prevăzută în art. 27 alin. (3) din Legea nr. 55/2020.

Astfel, chiar dacă Ordinul Ministrului Sănătății nr. 1896/22.09.2020 ar fi fost lovit de nulitate acest lucru nu poate avea relevanță față de admiterea primului capăt at cererii de chemare în judecată prin ignorarea art. 27 alin. (3) din Legea nr. 55/2020.

Cu privire la capătul numărul unu al cererii de chemare în judecată, recurentul-intervenient a invocat excepția lipsei de interes a reclamantului din perspectiva a două argumente:

Din lecturarea ordinului contestat rezultă că efectul ordinului de numire în funcție al recurentului-intervenient este limitat în timp, la 6 luni și, fiind emis la data de 22.09.2020, perioada în care acesta produce efecte este până cel mai târziu 22.03.2021. Față de această situație este evident că, din data de 22.03.2021, acest ordin nu mai produce efecte juridice. Astfel, anularea acestui ordin nu poate justifica nici un interes din partea nimănui, cu atât mai mult din partea reclamantului.

Lipsa de interes cu privire la formularea primului capăt al cererii de chemare în judecată reiese și din faptul că actul administrativ nu îl vizează pe reclamant. Faptul că prin ordinul atacat îi este ocupată funcția vizată de acesta, nu trebuie confundat cu faptul că ordinul vizează numirea unei persoane și numai acea persoană poate justifica un interes în anularea actului administrativ. Dacă totuși s-ar aprecia că instanța ar admite primul capăt al cererii și ar dispune anularea ordinului de numire al recurentului-intervenient în funcția de manager, acest lucru nu presupune automat că se va admite și capătul doi al cererii de chemare în judecată, care vizează obligarea Ministerului la numirea în funcție a reclamantului. Cu alte cuvinte, primele două capete de cerere sunt independente și nu există o consecință directa între admiterea primului capăt și soluționarea celui de-al doilea. Independența celor două capete de cerere dă posibilitatea instanței de a soluționa capetele de cerere în mod individual. Nu în ultimul rând, lipsa interesului reclamantului rezultă și din faptul că admiterea primului capăt de cerere nu modifică în niciun fel situația acestuia și nici nu obligă instanța la admiterea celorlalte capete de cerere.

Cu privire la celelalte capete de cerere (2, 3 și 4) apreciază că nu justifică o calitate procesuală pasivă nefiind titularul unor drepturi/obligații care sunt analizate în cuprinsul acestora. Ocuparea funcției de manager prin ordinul contestat de către reclamant nu poate crea în sarcina recurentului-intervenient o justificare pentru calitatea procesuală pasivă a acestuia.

Față de aceste motive, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii și rejudecând respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată.

4.1 Recurentul-pârât Ministerul Sănătății a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepției lipsei de interes în formularea recursului declarat de reclamant iar pe fond respingerea recursului ca nefondat.

4.2 Recurentul-reclamant A. a formulat, de asemenea, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor declarat în cauză.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul-pârât a solicitat respingerea recursului reclamantului și admiterea propriului recurs și a recursului intervenientului.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 26 octombrie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 8 decembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

La termenul de judecată din 8 decembrie 2021, Înalta Curte a luat act că recurentul-reclamant nu mai susține excepția tardivității recursului formulat de recurentul-intervenient B. și a respins ca neîntemeiată excepția lipsei de interes a recursului declarat de reclamant, excepție invocată de Ministerul Sănătății.

Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate prin cererile de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinări și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte va respinge, ca nefondate recursurile declarate de recurentul-pârât Ministerul Sănătății și recurentul-intervenient B. și va admite recursul recurentului-reclamant A., în limitele ce vor fi expuse în continuare.

Recurentul-reclamantul A. a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea Ordinului Ministrului Sănătății nr. 1896/22.09.2020; obligarea Ministerului Sănătății să emită ordinul de numire a d-lui A. în funcția de Manager al Sanatoriului Balnear și de Recuperare Mangalia; obligarea pârâtului la plata de despăgubiri constând în salariile cuvenite conform funcției de manager începând cu data emiterii Ordinului contestat, indicat la pct. l din prezenta cerere, și până la data emiterii ordinului de numire a sa în aceasta funcție, indicat la pct. 2 din prezenta cerere; obligarea pârâtului la suportarea cheltuielilor ocazionate de soluționarea prezentei cauze.

Prima instanță a admis, în parte, cererea dedusă judecății, a anulat Ordinul Ministrului Sănătății nr. 1896/22.09.2020, privind numirea domnului B. în funcția de manager interimar al Sanatoriului Balnear și de Recuperare Mangalia, a obligat Ministerul Sănătății să emită ordinul de numire a domnului A. în funcția de Manager al Sanatoriului Balnear și de Recuperare Mangalia și a respins cererea de obligare a pârâtului la plata de despăgubiri constând în salariile cuvenite conform funcției de manager, ca nefondată.

În ceea ce privește calea de atac exercitată de recurentul-pârât Ministerul Sănătății, Înalta Curte constată că motivele de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și se invocă aplicarea greșită a prevederilor art. 27 alin. (3) din Legea nr. 50/2020 coroborate cu art. 11 din același act normativ, care prevăd suspendarea anumitor concursuri, inclusiv concursurile pentru ocuparea funcțiilor de manager al spitalelor din subordinea Ministerului Sănătății, cu este Sanatoriul Balnear și de Recuperare Mangalia.

Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Conform dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, modificată și completată, "(1) Instituțiile și autoritățile publice pot angaja personal fără concurs, în funcție de nevoile determinate de prevenirea și combaterea situației care a generat starea de alertă și exclusiv pentru activități legate de aceasta, pentru o durată determinată, ce nu poate depăși 30 de zile de la data încetării stării de alertă.

(2) Pe durata stării de alertă, prin derogare de la prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările și completările ulterioare, numirile în funcțiile publice sau de înalt funcționar public pot fi făcute doar dacă îndeplinesc condițiile de a fi funcționar public sau, după caz, înalt funcționar public și numai dacă sunt necesare pentru punerea în aplicare a măsurilor prevăzute de prezenta lege și pentru o durată determinată de maximum 30 de zile de la data încetării stării de alertă.

Pe durata stării de alertă, în instituțiile și autoritățile publice se suspendă orice tip de concurs pentru ocuparea posturilor sau funcțiilor vacante și temporar vacante, cu excepția celor prevăzute la alin. (1) și (2), precum și la art. 11 și 12, precum și a posturilor de predare vacante din unitățile de învățământ preuniversitar și a posturilor și funcțiilor vacante din instituțiile de învățământ superior, institutele de cercetare. Academia Română și academiile de ramură."

În conformitate cu prevederile art. 11 din Legea nr. 55/2020 "pe durata stării de alertă, posturile vacante sau temporar vacante din cadrul Ministerului Sănătății și unităților aflate în subordinea, coordonarea și sub autoritatea Ministerului Sănătății, inclusiv funcțiile publice de execuție și conducere, pot fi ocupate de funcționari publici sau personal contractual, prin numire, fără concurs. Numirea se face prin ordin al ministrului sănătății și încetează de drept în cel mult 30 de zile de la data încetării stării de alertă."

Față de conținutul acestor dispoziții legale, Înalta Curte constată, pe de o parte, că Legea nr. 55/2020 a fost adoptată în contextul generat de dinamica evoluției situației epidemiologice naționale, dar și internaționale, determinată de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2 și în considerarea necesității instituirii, inclusiv la nivel legislativ, în contextul existenței unei situații de urgență de amploare și intensitate deosebită, a unor mecanisme care să protejeze, în mod adecvat și cu prioritate, drepturile convenționale, unionale și constituționale la viață, la integritate fizică și la ocrotirea sănătății și având în vedere obligația instituită de Legea fundamentală în sarcina statului de a lua măsuri pentru asigurarea igienei și a sănătății publice a cetățenilor, fără a îngreuna în vreun fel luarea altor măsuri manageriale la nivelul instituțiilor spitalicești.

Pe de altă parte se constată că, în mod corect a reținut prima instanță că din Ordinul nr. 1896/22.09.2020 nu rezultă că numirea managerului interimar a fost dispusă în baza prevederilor art. 27 din Legea nr. 55/2020, text de lege care reglementează o cu totul altă ipoteză decât cea care rezultă în prezenta cauză și chiar din actul contestat, precum și faptul că prin numirea managerului interimar "până la revocarea unilaterală din funcție, dar nu mai mult de 6 luni", astfel cum se arată în art. 177 alin. (5) din Legea nr. 95/2006 și nu pe o durată "ce nu poate depăși 30 de zile de la data încetării stării de alertă", cum prevede art. 27 alin. (1) din Legea nr. 55/2020, nu s-a avut în vedere ipoteza numirii "în funcție de nevoile determinate de prevenirea și combaterea situației care a generat starea de alertă și exclusiv pentru activități legate de aceasta".

În acest context, Înalta Curte constată că dispozițiile legale invocate prin cererea de recurs nu pot avea o altă interpretare decât cea reținută de prima instanță și pe cale de consecință raționamentul prezentat de către recurentul-pârât nu poate fi primit.

Faptul că Legea nr. 50/2020 a intrat în vigoare în 3 zile de la publicarea în Monitorul Oficial nr. 688/12.07.2020, iar procesul-verbal al rezultatului final al concursului nr. x/14.08.2020 a fost întocmit după intrarea în vigoare a legii, nu poate atrage suspendarea concursului ope legis, având în vedere că acest concurs a fost organizat în perioada 30.06.2020 - 15.08.2020, iar Ministerul Sănătății deși avea cunoștință despre acest lucru, nu a folosit nicio pârghie legală pentru a opri organizarea, desfășurarea și finalizarea concursului, așa cum rezultă din procesul-verbal sus-menționat.

Mai mult decât atât, acest concurs a fost organizat, desfășurat și finalizat cu girul Ministerului Sănătății, iar după finalizarea și validarea concursului, în urma căruia candidatul A. a fost declarat câștigător, Sanatoriul Balnear și de Recuperare Mangalia a emis o adresă către Ministerul Sănătății pentru numirea persoanei câștigătoare în funcția de manager, iar Ministerul Sănătății a solicitat să se trimită o serie de documente între care procesul-verbal de finalizare a concursului, indicatorii de performanță asumați și datoriile spitalului defalcate conform art. 27/OMS 1384/2010.

Or, atât timp cât din situația de fapt reținută în mod corect și de prima instanță, rezultă că reclamantul A. a deținut funcția de manager al Sanatoriului Balnear și de Recuperare Mangalia în baza contractului de management nr. x/16.06.2017, prelungit pe o perioadă de 3 luni de la data de 16.06.2020 până la data de 16.09.2020, iar din cuprinsul procesului-verbal nr. x/12.08.2020 rezultă că a fost declarat admis cu nota finală 9,16, nu se poate accepta că numirea domnului B. în funcția de manager interimar ar fi fost justificată de adoptarea Legii nr. 55/2020.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că recurentul-pârât Ministerul Sănătății consideră în mod greșit că numirea în funcția de manager interimar se poate face prin numire, fără concurs, cu excluderea procedurii reglementate prin art. 176 și art. 177 din Legea nr. 95/2006, iar anularea Ordinului Ministrului Sănătății nr. 1896/22.09.2020 de numire a domnului B. în funcția de manager interimar nu ar produce efecte juridice cu privire la reclamantul A..

În acest context, Înalta Curte constată că motivele de recurs sunt nefondate și vor fi respinse.

Cu privire la recursul formulat de intervenientul B., Înalta Curte constată că și acesta se întemeiază pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile expuse reliefând ignorarea dispozițiilor art. 27 alin. (3) din Legea nr. 55/2020.

Potrivit dispozițiilor art. 27 alin. (3) din Legea nr. 55/2020, "(3) Pe durata stării de alertă, în instituțiile și autoritățile publice se suspendă orice tip de concurs pentru ocuparea posturilor sau funcțiilor vacante și temporar vacante, cu excepția celor prevăzute la alin. (1) și (2), precum și la art. 11 și 12, precum și a posturilor de predare vacante din unitățile de învățământ preuniversitar și a posturilor și funcțiilor vacante din instituțiile de învățământ superior, institutele de cercetare, Academia Română și academiile de ramură".

Or, în cazul de față, în mod corect a reținut prima instanță că Legea nr. 50/2020 prin dispozițiile statuate de art. 27 alin. (3), suspendă, în condiții speciale, anumite concursuri pentru ocuparea anumitor posturi și funcții, iar aceste dispoziții nu pot atrage nulitatea concursului care a fost organizat pentru ocuparea funcției de manager persoană fizică în cadrul Sanatoriului Balnear și de Recuperare Mangalia având în vedere contextul în care legiuitorul a luat anumite măsuri speciale, într-o perioadă de excepție, iar acesta a fost impusă în special de necesitatea limitării relațiilor interumane și a derulării unor proceduri de durată în cazuri care necesitau urgența.

De asemenea, Înalta Curte constată că este lipsit de relevanță faptul că Ordinul de numire în funcția de manager fără concurs a intervenientului B. și-ar fi încetat efectele la data de 22.03.2021, atât timp cât emiterea acestui act administrativ s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor legale.

Așa fiind, motivele de recurs vor fi respinse, ca nefondate.

Cu privire la motivele de recurs formulate de către recurentul-reclamant A. referitoare la soluționarea capătului de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Sănătății la plata de despăgubiri constând în salariile cuvenite funcției de manager, Înalta Curte constată că acestea se întemeiază pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, se observă că prima instanță a considerat că despăgubirile pe care le poate pretinde reclamantul în baza art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 nu pot consta în salariile pentru funcție, întrucât nu a exercitat în mod efectiv această funcție, chiar dacă din culpa pârâtului, aspect față de care a apreciat că acest capăt de cerere nu este întemeiat.

Potrivit art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanța, soluționând cererea, poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă, iar potrivit art. 18 alin. (3) din același act normativ, în cazul soluționării cererii, instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.

În cauza de față acest motiv este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este greșită, iar criticile ce vizează acordarea daunelor materiale sunt fondate.

În speță, daunele materiale au fost solicitate pentru a compensa consecințele negative pe care le-au produs reclamantului actul administrativ emis de Ministerul Sănătății.

Astfel, se va avea în vedere faptul că, dispozițiile de art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004 definesc contenciosul administrativ ca fiind "activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim".

În același sens trebuie menționate și prevederile art. 126 alin. (6) din Constituția României, în acord cu care "controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice, pe calea contenciosului administrativ este garantat, cu excepția celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum și a actelor de comandament cu caracter militar".

În sensul prevederilor constituționale mai sus menționate sunt și prevederile art. 52 alin. (1) din Constituția României potrivit cărora "Persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei".

Înalta Curte apreciază că în sensul Legii nr. 554/2004, recurentul-reclamant a dovedit vătămarea ce i-a fost produsă în dreptul său legal conferit de procesul-verbal de finalizare a procedurii de concurs în cuprinsul căruia se menționează în mod expres că acesta a fost declarat "admis" în urma concursului organizat în vederea ocupării unei funcții de manager al Sanatoriului Balnear și de Recuperare Mangalia și având în vedere dispozițiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora, în cazul soluționării cererii de la art. 8 alin. (1), instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru, precum și dispozițiile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 care menționează că dispozițiile acestei legi se completează cu prevederile C. civ. și cu cele ale C. proc. civ., în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte, va admite capătul de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Sănătății la plata de despăgubiri constând în salariile cuvenite funcției de manager pe perioada cuprinsă între data emiterii ordinului contestat - 22.09.2020 și până la efectiva numire în funcție.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantul A., va casa, în parte, sentința recurată și, rejudecând, va admite capătul de cerere formulat de reclamantul A., privind obligarea pârâtului Ministerul Sănătății la plata de despăgubiri constând în salariile cuvenite funcției de manager pe perioada începând cu data emiterii ordinului contestat - 22.09.2020, până la efectiva numire în funcție și va menține celelalte dispoziții; totodată va respinge recursurile formulate de pârâtul Ministerul Sănătății și intervenientul B., ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței nr. 80 din 19 aprilie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează, în parte, sentința recurată și, rejudecând:

Admite capătul de cerere formulat de reclamantul A., privind obligarea pârâtului Ministerul Sănătății la plata de despăgubiri constând în salariile cuvenite funcției de manager pe perioada începând cu data emiterii ordinului contestat - 22.09.2020, până la efectiva numire în funcție.

Menține celelalte dispoziții.

Respinge recursurile formulate de recurentul-pârât Ministerul Sănătății și recurentul-intervenient B. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 decembrie 2021.