ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6153/2021

Ședința publică din data de 8 decembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 28 mai 2020, sub nr. x/2019, prin declinare de competență prin decizia nr. 5510/12.11.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, anularea Hotărârii nr. 69 din 22 ianuarie 2019 emisă de secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, prin care a fost respinsă cererea sa de transfer de la Judecătoria Piatra Neamț la Tribunalul Neamț, cu consecința obligării pârâtului să dispună transferul reclamantei, ca urmare a promovării pe loc, de la Judecătoria Piatra Neamț la Tribunalul Neamț, la una din secțiile civile ale acestei instanțe, precum și obligarea pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 95 din 11 decembrie 2020, Curtea de Apel Bacău:

(i) a admis excepția inadmisibilității cererii privind sesizarea Curții Constituționale;

(ii) a respins cererea formulată de reclamanta A. privind sesizarea Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 110 și art. 46 alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004, ca fiind inadmisibilă;

(iii) a respins excepția inadmisibilității capătului de cerere referitor la anularea art. 3 din Hotărârea C.S.M. nr. 193/2006;

(iv) a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii;

(v) a dispus anularea Hotărârii nr. 69/22.01.2019 emisă de secția pentru judecători a C.S.M.;

(vi) a obligat pârâta să dispună transferul reclamantei de la Judecătoria Piatra Neamț la Tribunalul Neamț;

(vii) a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere referitor la anularea art. 3 din Hotărârea C.S.M. nr. 193/2006.

Împotriva sentinței civile nr. 95 din 11 decembrie 2020 pronunțată de instanța de fond, pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a declarat recurs, ce a fost înregistrat pe rolul ÎCCJ-SCAF sub nr. x/2019*. Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea cererii de anulare a Hotărârii nr. 69/22.01.2019 a secției pentru judecători a CSM, ca neîntemeiată.

Criticile circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. constau în faptul că, în opinia recurentului, instanța de fond a procedat la o greșită aplicare a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a art. 60 din Legea nr. 303/2004, precum și ale art. 3 din Regulamentul privind transferul judecătorilor, aprobat prin Hotărârea nr. 193/2006 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, apreciind eronat că actul administrativ atacat au fost adoptat cu exces de putere.

În acest sens, recurentul arată că teza expusă de instanța de fond referitoare la excesul de putere (în varianta nerespectării principiului proporționalității) în adoptarea hotărârii prin care a fost respinsă cererea de transfer în discuție nu poate fi reținută, hotărârea fiind adoptată în limitele competențelor legale și cu respectarea art. 60 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

A mai arătat recurentul, contrar opiniei instanței de fond, că prezumția de legalitate a unor acte administrative, prin care s-a apreciat asupra oportunității unor criterii de transfer, nu poate fi răsturnată decât pentru cauze de încălcare a procedurii de transfer, nicidecum prin analiza oportunității transferurilor cu ocazia sesiunilor organizate de Consiliu, în acest scop.

Prima instanță a reținut în mod greșit că sunt îndeplinite în cauză cerințele excesului de putere, în condițiile în care respingerea cererii de transfer s-a realizat prin luarea în considerare a tuturor criteriilor prevăzute de Regulament.

În acest context, arată că normele care reglementează instituția transferului au caracter supletiv și conferă doar o vocație în sensul arătat, fără a crea în mod automat un drept solicitantului.

Precizează că art. 3 din Regulamentul indicat nu prevede în mod exhaustiv criteriile avute în vedere la soluționarea cererilor de transfer și nu stabilește o ordine de prioritate a acestora în funcție de ordinea în care sunt prevăzute, revenind secției pentru judecători/procurori să evalueze aceste criterii prin prisma raportului dintre interesul individual și cel general.

Apreciază că raționamentul instanței de fond referitor la încălcarea criteriilor privind vechimea în funcție și vechimea la instanța unde se solicită transferul în raport de doamna judecător B., respectiv în raport de doamna judecător C. este în dezacord cu art. 3 din Regulament, în condițiile în care acestea nu sunt singurele criterii regulamentare avute în vedere și nu există nicio împrejurare pentru care să se acorde prioritate doar acestor criterii.

Susține că soluționarea cererilor de transfer s-a realizat prin analiza coroborată a criteriilor regulamentare, iar, în cazul de față, s-a avut în vedere coroborarea a trei criterii: specializarea judecătorului, vechimea în funcție și avizele instanțelor implicate. Contrar susținerilor instanței de fond, la departajarea celor 9 cereri de transfer au fost avute în vedere aceste criterii, interpretarea lor a fost legală și temeinică raportat la faptul că toți solicitanții (cu excepția doamnei judecător D.) activau la secția civilă a Judecătoriei Piatra Neamț, intimata-reclamantă având specializări mai puține obținute prin concursul de promovare.

De altfel, unul dintre criteriile în baza căruia se repartizează judecătorii pe secții în cadrul instanțelor potrivit art. 20 alin. (2) lit. c) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 1375/2015, este specializarea pentru care s-a optat la concursul de promovare în funcții de execuție. În mod evident, susținerea concursului de promovare a judecătorilor la o anumită materie ține de specializarea acestora.

În consecință, contrar susținerilor instanței de fond, analiza cererii de transfer a intimatei-reclamante s-a făcut prin prisma criteriilor prevăzute la art. 3 din Regulament, nefiind formală, asigurându-se luarea unei decizii obiective, în condiții de legalitate și oportunitate, în raport de circumstanțele concrete ale cererii acesteia și de situația instanțelor implicate în procedura de transfer, avându-se totodată în vedere datele comunicate în avizele instanțelor implicate în procedura de transfer.

Legal citată, intimata-reclamantă A. nu a depus întâmpinare în dosarul instanței de recurs.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii este fondat, în următoarele limite și pentru următoarele considerente:

Demersul procesual declanșat de intimata-reclamantă are ca obiect, în principal, anularea hotărârii emisă de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători, prin care i-a fost respinsă cererea de transfer, cerere formulată în baza art. 60 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 coroborat cu dispozițiile art. 3 din Regulamentul privind transferul și detașarea judecătorilor și procurorilor, delegarea judecătorilor, numirea judecătorilor și procurorilor în alte funcții de conducere, precum și numirea judecătorilor în funcția de procuror și a procurorilor în funcția de judecător, cu modificările și completările ulterioare, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 193/2006.

Totodată, din analiza actului administrativ atacat, rezultă că temeiul de drept al hotărârii CSM nr. 69/22.01.2019 a fost reprezentat tot de dispozițiile art. 60 din Legea nr. 303/2004, text normativ declarat, însă, neconstituțional prin Decizia Curții Constituționale nr. 454/2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 655 din 24 iulie 2020, anterior momentului pronunțării sentinței civile nr. 95 din 11 decembrie 2020 (atacată în prezenta cauză).

Pe cale de consecință, întrucât la data publicării în Monitorul Oficial a sus indicatei decizii (24 iulie 2020), prezentul litigiu se afla pe rolul instanțelor de judecată, Înalta Curte reține că hotărârea instanței de contencios constituțional producea, la data pronunțării sentinței atacate, efecte în cauză.

Or, dat fiind că din cuprinsul sentinței nu rezultă o respectare de către judecătorul fondului a caracterului general obligatoriu al deciziei nr. 454/2020, având în vedere și faptul că un astfel de caracter al deciziei Curții Constituționale se plasează în categoria regulilor juridice absolut obligatorii pentru salvarea valorilor consacrate sau recunoscute ca fiind de interes general într-o societate democratică (fiind, astfel, de ordine publică), instanța de recurs, în temeiul art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va analiza, în mod prioritar, motivul de ordine publică, invocat din oficiu și întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează pronunțarea hotărârii atacate cu încălcarea prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituție.

Înalta Curte constată că prin Decizia Curții Constituționale nr. 454/24.06.2020 s-a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 60 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, în redactarea anterioară Legii nr. 242/2018, și în art. 60 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, în redactarea ulterioară Legii nr. 242/2018, care nu precizează condițiile transferării judecătorilor, precum și art. 60 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, în redactarea ulterioară Legii nr. 242/2018, sunt neconstituționale.

În esență, Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor legale prin care este reglementată instituția transferului, fără stabilirea condițiilor în care se realizează transferul și care au permis adoptarea Regulamentului ce completează legea, cu încălcarea art. 1 alin. (4) și (5), art. 61 alin. (1), art. 73 alin. (3) lit. l), art. 125 alin. (2) și art. 133 alin. (1) din Constituție.

Din cuprinsul motivării rezultă faptul că prevederile art. 60 alin. (1) și (3) din Legea nr. 303/2004 au fost constatate neconstituționale pentru lipsa de previzibilitate a textului de lege criticat, care nu precizează condițiile transferării judecătorilor, fapt care generează o stare de impredictibilitate, fiind încălcate art. 1 alin. (5) din Constituție, deoarece de la caz la caz, în mod arbitrar, se poate decide în mod subiectiv cu privire la cariera judecătorilor.

S-a mai arătat de asemenea că, în ceea ce privește statutul judecătorilor și procurorilor, elementele esențiale ale raporturilor de muncă al acestora trebuie reglementate prin lege, iar nu printr-un act cu forță juridică inferioară acestuia, respectiv prin hotărâre cu caracter normativ emisă de autoritatea pârâtă (regulamentul de transfer).

Așadar, continuă Curtea Constituțională, revine legiuitorului sarcina de a reglementa prin lege, pe de o parte, instituția transferului și criteriile care trebuie să fie îndeplinite (în cadrul Legii nr. 303/2004) și, pe de altă parte, procedura realizării acestuia (în cadrul Legii nr. 317/2004).

Or, aceste dispoziții legale au stat la baza emiterii hotărârii CSM contestată în prezenta cauză.

În ceea ce privește sentința atacată, Înalta Curte observă că, deși la data pronunțării unei astfel de hotărâri, decizia Curții Constituționale nr. 454/24.06.2020 fusese deja publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 655 din 24 iulie 2020, judecătorul fondului a soluționat cauza cu încălcarea prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituție, desconsiderând, astfel, caracterul general obligatoriu al acesteia.

În concluzie, Înalta Curte constată că este întemeiat motivul de casare de ordine publică, invocat din oficiu și, în raport de soluția preconizată, apreciază să nu se mai impune analizarea criticilor formulate de recurent prin calea de atac promovată, cu atât mai mult cu cât acestea privesc fondul cererii de transfer, iar dispozițiile deciziei Curții Constituționale nr. 454/2020 produc efecte nu doar în privința controlului de legalitate al hotărârilor CSM, ci și în privința unor astfel de cereri de transfer.

Astfel, Curtea Constituțională a arătat că dispozițiile art. 60 alin. (1) și (3) din Legea nr. 303/2004, ce reglementează însăși instituția transferului, în cadrul raporturilor de muncă ale judecătorilor și procurorilor, sunt neconstituționale și urmează a fi înlăturate de la aplicare în cauzele aflate în curs de judecare la momentul publicării deciziei, dar și că nu pot fi prevăzute prin Regulament condițiile transferului, acestea fiind necesar a fi reglementate prin Legea nr. 303/2004.

Totodată, Înalta Curte apreciază că în materia transferului judecătorilor nu se poate apela la alte legi care reglementează instituția în discuție (precum dreptul muncii, C. civ., etc.) pentru a "împrumuta" de la acestea condițiile transferului, dat fiind că elementele esențiale ale raporturilor de muncă ale judecătorilor și procurorilor sunt reglementate prin lege specială, respectiv Legea nr. 303/2004.

În consecință, în respectarea principiului legalității, nu se putea dispune de către instanța de judecată asupra cererii de transfer, în condițiile declarării neconstituționalității textului de lege care reglementa transferul, fără însă a cuprinde condițiile realizării transferului.

Legiuitorul având obligația de a pune în acord cu Constituția prevederile art. 60 alin. (1) și (3) din Legea nr. 303/2004, iar CSM păstrând atribuția de a dispune asupra cererilor de transfer, conform art. 40 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 317/2004, Înalta Curte consideră că soluția instanței de fond trebuia să se limiteze la anularea hotărârii adoptate asupra cererii de transfer, CSM rămânând învestit cu aceasta și urmând să o soluționeze după punerea în acord cu Constituția a dispozițiilor art. 60 alin. (1) și (3) din Legea nr. 303/2004.

Față de considerentele expuse, în baza art. 496 - 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, va casa în parte sentința recurată și, rejudecând, va înlătura dispoziția privind obligarea pârâtului la emiterea unei hotărâri prin care să dispună transferul reclamantei A. de la Judecătoria Piatra Neamț la Tribunalul Neamț și va menține restul dispozițiilor sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii împotriva sentinței civile nr. 95 din 11 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2019.

Casează în parte sentința recurată, în sensul că înlătură dispoziția privind obligarea pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii la emiterea unei hotărâri prin care să dispună transferul reclamantei A. de la Judecătoria Piatra Neamț la Tribunalul Neamț.

Menține restul dispozițiilor sentinței atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 decembrie 2021.