ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 613/2022

Ședința publică din data de 3 februarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 25.10.2018 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, anularea Deciziei nr. 76/20.12.2017 cu consecința exonerării de la plata amenzii în sumă de 25.741 RON și, în subsidiar, reducerea amenzii aplicate de pârât.

Prin sentința civilă nr. 2397 din 14.10.2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția tardivității și a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, ca tardiv formulată.

Împotriva sentinței civile nr. 2397 din 14.10.2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei la prima instanță pentru a se pronunța asupra fondului cauzei.

În motivarea recursului arată că prin Decizia nr. 76/20.12.2017, Consiliul Concurenței a aplicat A. o amendă contravențională în sumă de 25.741 RON, pentru încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenței nr. 21/1996, reținând că notarii publici, membri ai Camerei Notarilor Publici Suceava, au stabilit onorarii minimale, superioare celor prevăzute de cadrul legal în vigoare, respectiv Ordinele Ministrului Justițtei nr. 943/C/2005 și nr. 46/C/2011.

Consideră că a contestat această decizie în termenul legal de 30 de zile de la comunicare, fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 15.06.2018 sub nr. x/2018, dar în cadrul procedurii prealabile, cererea de chemare în judecată a fost anulată prin încheierea pronunțată la data de 26.07.2018, rămasă definitivă la data de 25.09.2018, ca urmare a respingerii cererii de reexaminare.

Ulterior, în temeiul dispozițiilor art. 2539 alin. (2) C. civ., a formulat o nouă cerere de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 18.10.2018, sub nr. x/2018, în termen de 22 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de anulare.

Cu privire la excepția tardivității acțiunii, critică faptul că, deși prima instanță a recunoscut aplicabilitatea dispozițiilor art. 2539 alin. (2) C. civ., a apreciat că incidența acestei norme prezintă relevanță doar în condițiile în care termenul de exercitare a acțiunii a fost respectat la momentul formulării primei cereri de chemare în judecată, care a fost anulată.

Consideră că această interpretare este eronată, întrucât norma de mai sus nu discerne cu privire la momentul formulării acțiunii inițiale, anulate în procedura prealabilă, conform art. 200 C. proc. civ.

Pe de altă parte, arată că aceasta este neîntemeiată și din perspectiva faptului că, deși autoritatea de concurență a susținut că i-a comunicat decizia contestată la data de 23.04.2018, a recunoscut că a revenit la data de 03.05.2018, comunicându-i calea de atac și termenul în care decizia de sancționare poate fi atacată.

Astfel, susține că, prin această comunicare, autoritatea de concurență a procedat la repunerea sa în termenul de formulare a plângerii.

Intimatul - pârât Consiliul Concurenței a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea sentinței recurate.

Arată că în cauză nu pot fi reținute dispozițiile art. 2539 alin. (2) C. civ., întrucât o asemenea interpretare ar conduce la eludarea dispozițiilor art. 51 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, care prevăd termenul de exercitare a căii de atac și instanța competentă.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Înalta Curte constată că prin demersul judiciar înregistrat la data de 15.06.2018 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 76 pronunțată de Plenul Consiliului Concurenței la data de 20.12.2017, iar prin încheierea din 26.07.2018 instanța a anulat cererea, întrucât reclamanta nu și-a îndeplinit obligația de a depune la dosar încă un exemplar al înscrisurilor doveditoare, în vederea comunicării cu partea adversă.

Această soluție a rămas definitivă prin respingerea cererii de reexaminare, dispuse prin încheierea din data de 25.09.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018.

Ulterior, la data de 22.10.2018, reclamanta a înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal acțiunea de față, cu același obiect.

Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă critică faptul că prima instanță a făcut aplicarea dispozițiilor art. 51 alin. (1) teza a II-a din Legea concurenței nr. 21/1996 în ceea ce privește termenul de 30 de zile de la comunicare, în care pot fi atacate deciziile Consiliului Concurenței, și nu pe cele ale art. 2539 alin. (2) teza a II-a din C. civ.

Înalta Curte reține că această critică nu poate fi primită, întrucât faptele considerate contravenții sau infracțiuni, sancțiunile aplicate și procedura de sancționare, precum și modalitatea de contestare a deciziilor de sancționare, respectiv termenul în care deciziile Consiliului Concurenței pot fi atacate, sunt reglementate în detaliu prin Legea concurenței nr. 21/1996 și se supun acestor dispoziții.

Astfel, decizia Consiliului Concurenței ce face obiectul prezentului dosar poate fi atacată în condițiile art. 51 alin. (1) teza a II-a din Legea concurenței nr. 21/1996, potrivit cărora:

"Deciziile Consiliului Concurenței pot fi atacate în contencios administrativ la Curtea de Apel București, în termen de 30 de zile de la comunicare."

În acest sens, Înalta Curte constată că prima instanță a reținut în mod corect că, în condițiile în care decizia nr. 76/20.12.2017 a fost comunicată recurentei-reclamante la data de 23.04.2018, cererea de chemare în judecată a fost formulată cu depășirea termenului procedural de 30 de zile, prevăzut de art. 51 alin. (1) teza a II-a din Legea concurenței nr. 21/1996, care s-a împlinit la data de 24.05.2018.

Sub acest aspect nu pot fi reținute susținerile recurentei-reclamante în sensul că prin comunicarea adresei nr. x din 03.05.2018 ar fi fost repusă în termenul de contestare a Deciziei nr. 76/20.12.2017 a Consiliului Concurenței, câtă vreme decizia respectivă i-a fost comunicată în mod valabil la data de 23.04.2018, iar termenul de 30 de zile pentru contestarea acesteia s-a împlinit la data de 24.05.2018.

Înalta Curte constată că, pentru a opera întreruperea prescripției în condițiile art. 2539 alin. (2) C. civ., era necesar ca prima cerere de chemare în judecată să fi fost formulată cu respectarea termenului prevăzut de lege, aspect sesizat în mod corect de către prima instanță.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că potrivit art. 2500 alin. (1) C. civ. "Dreptul material la acțiune (. . . . . . . . . .) se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol:

"În sensul prezentului titlu, prin drept la acțiune se înțelege dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forței publice, să execute o anumită prestație, să respecte o anumită situație juridică sau să suporte orice altă sancțiune civilă, după caz.

Or, în cauză, nu este vorba de nerespectarea dreptului material la acțiune, ci de nerespectarea unui termen procedural, instituit prin lege și a cărui necunoaștere nu poate fi invocată, termen în care titularul deciziei de sancționare emise de către Consiliul Concurenței avea dreptul să formuleze acțiunea în instanță.

Prin urmare, termenul în care decizia emisă de Consiliul Concurenței putea fi atacată este stabilit de către legiuitor printr-o normă cu caracter imperativ, iar părțile nu pot invoca necunoașterea legii.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 2397 din 14.10.2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 2397 din 14.10.2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 3 februarie 2022.