ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4891/2021

Ședința publică din data de 21 octombrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 04.06.2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pârâtul Consiliul Concurenței, solicitând:

1.suspendarea executării Deciziei 76/20.12.2017 până la soluționarea definitivă a cauzei;

2.constatarea nulității deciziei 76/20.12.2017;

3.anularea în parte a deciziei nr. 76/2017 privind sancționarea notarului public A., cu consecința înlăturării obligațiilor și exonerării de la plata amenzii;

5.obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1163 din 26 martie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2018, a respins ca neîntemeiate contestația și cererea de suspendare, formulate de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.. A solicitat, în principal admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar admiterea recursului, casarea sentinței și rejudecarea cauzei cu consecința admiterii contestației astfel cum a fost formulată și obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată efectuate în ambele faze procesuale.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. recurenta arată că deși prin acțiune a invocat insuficienta descriere a faptei imputate reclamantei, instanța a apreciat că alegațiile sunt pur formale, făcând trimitere la paragrafele 81-132 ale deciziei contestate, în care însă nu este indicat numele său.

De asemenea, apreciază că sentința atacată cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei în ceea ce privește implicarea sa la săvârșirea faptei, fără a se avea în vedere că deține calitatea de notar doar din luna noiembrie 2014. Mai mult, instanța reține o perioadă de 3 ani ca durată a practicii anticoncurențiale, fără a analiza înscrisurile prin care a dovedit că a desfășurat activitate ca notar public doar 1 an, 10 luni și 15 zile (14.11.2014-1.10.2016) după care a fost suspendată din activitate până la data de 18.10.2018.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. recurenta arată că în mod greșit instanța de fond a reținut că Legea nr. 21/1996 nu prevede incidența sancțiunii nulității în cazul comunicării tardive a actului, deoarece prin similitudine cu dreptul contravențional, respectiv art. 25 din O.G. nr. 2/2001, comunicarea este o condiție pentru valabilitatea actului, iar termenul de maxim 120 de zile prevăzut de lege este un termen de decădere.

Ca urmare, apreciază că se impune sancțiunea nulității absolute a deciziei nr. 76/2017 întrucât a fost comunicată cu încălcarea dispozițiilor art. 51 alin. (1) din Legea nr. 26/1996 republicată. Mai mult, în respectiva decizie nu se indică termenul în care poate fi contestată și instanța competentă să soluționeze contestația, iar faptul că prin adresa nr. x/18.05.2018 se comunică B. care este termenul de contestare și instanța competentă, nu reprezintă o completare a deciziei în sens procedural.

Mai arată recurenta că în mod greșit a reținut prima instanță că ar fi participat la pretinsa înțelegere doar pe baza faptului că asociatul său s-ar fi aflat printre destinatarii emailului transmis la data de 25.02.2011, întrucât nu există nicio dovadă a participării sale la această înțelegere, iar fapta anticoncurențială de a impune practicarea unor onorarii standardizate aparține în mod exclusiv CNPSV, organism reprezentativ al notarilor publici din județele Suceava și Botoșani, care a acționat ca inițiator la luarea unei decizii a corpului profesional și, chiar dacă notarul public C. a fost destinatarul corespondenței privind onorariile, acest fapt nu echivalează cu o practică concertată din partea sa.

Sub aspectul sancțiunii aplicate, în mod nelegal s-a reținut în ceea ce o privește o perioadă de încălcare de 3 ani, instanța făcând o simplă referire la conținutul punctului 44 din tabel, în condițiile în care a desfășurat activitatea de notar doar 1 an, 10 luni și 15 zile, fiind astfel omise dispozițiile art. 42 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 privind suspendarea din funcție.

De asemenea, deși a fost sancționată în mod individual, amenda a fost calculată în mod nelegal prin raportare la cifra de afaceri a societății profesionale notariale, instanța ignorând faptul că pârâtul avea obligația de individualizare a venitului brut/cifrei de afaceri realizată exclusiv de către reclamantă. Prin raportare la cifra de afaceri a societății profesionale s-a aplicat o amendă cumulată ce depășește 10% din cifra de afaceri, peste limita maximă a textului de lege.

Hotărârea este nelegală și în ceea ce privește aprecierile referitoare la individualizarea sancțiunii, nefiind analizate proporționalitatea acesteia cu gradul de pericol social, împrejurările în care fapta a fost comisă, durata în timp cât și circumstanțele atenuante personale, precum și dispozițiile art. 55 lit. a) din Legea nr. 21/1996 prin raportare la perioada pretinsei încălcări, nefiind avute în vedere perioadele de suspendare a activității, astfel încât nu este dată perioada de încălcare de 5 ani.

Un ultim motiv de nelegalitate se referă la interpretarea dispozițiilor referitoare la onorariile minimale reglementate de Legea nr. 36/1995 și Ordinele MIH nr. 943/C/2005 și nr. 46/C/2011, recurenta apreciind că în lumina acestor dispoziții legale încasarea unor onorarii superioare celor minimale este deplin legală.

Intimatul-pârât Consiliul Concurenței a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Față de motivele de recurs vizând necercetarea fondului cauzei și nemotivarea hotărârii, arată că instanța de fond a analizat fapta anticoncurențială imputată recurentei și a înlăturat motivat toate apărările acesteia, hotărârea fiind motivată corespunzător.

În ceea ce privește aspectele privind pretinsa greșită a aplicare a legii arată că dispozițiile legale aplicabile în cauză nu prevăd sancțiunea nulității în situația în care actul administrativ de sancționare este comunicat peste termenul de 120 de zile și nici în situația în care nu conține mențiunile privind calea de atac și instanța competentă. Pe de altă parte, aceste din urmă mențiuni au fost transmise recurentei prin adresa nr. x/3.05.2018, iar aceasta nu a făcut dovada unei vătămări ca urmare a acestor lipsuri.

În ceea ce privește aplicarea greșită a dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea concurenței, ca urmare a reținerii participării recurentei la practica anticoncurențială, intimatul pârât arată că în mod corect a reținut prima instanță că din întreg materialul probator care a stat la baza deciziei de sancționare rezultă participarea acesteia la săvârșirea faptei. În acest sens arată că din anul 2012 recurenta a avut calitatea de notar stagiar în cadrul unei societăți profesionale care practica onorariile incriminate prin decizia de sancționare, că aceste onorarii se regăseau pe Website-ul CNPSV-secțiunea 2011/adrese, care este o secțiune frecvent vizitată de către notarii publici ca urmare a naturii materialelor postate, că în cadrul B. era asociată cu un notar public destinatar al comunicărilor ce conțin onorariile incriminate și că din copiile de pe registrele notariale existente în folderul nr. 33 de pe DVD-ul ce conține documentația administrativă rezultă că aceste onorarii sunt practicate de către ambii notari publici asociați în această societate profesională.

De asemenea, în ceea ce privește criticile referitoare la individualizarea faptei arată că, de regulă, cartelurile de fixare a prețurilor sunt încadrate în faptele de gravitate mare, că susținerile reclamantei referitoare la suspendarea activității începând cu luna octombrie 2016 sunt nerelevante întrucât la stabilirea cuantumului amenzii au fost avute în vedere veniturile din anul respectiv, acestea fiind astfel mai reduse, și că circumstanțele atenuante invocate nu sunt aplicabile situației din speță.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analiza motivelor de casare

1.1. Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Înalta Curte constată că acesta este nefondat în raport de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din același cod, potrivit cărora hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților.

În acest context, Înalta Curte subliniază că motivarea hotărârii constituie o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrariu judecătoresc, precum și singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noțiunii de proces echitabil în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Altfel spus, motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă.

Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță analizat distinct fiecare critică formulată și a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale prin raportare la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

În ceea ce privește criticile vizând motivarea sentinței referitor la implicarea sa în săvârșirea faptei, fără a se avea în vedere că deține calitatea de notar doar din luna noiembrie 2014, fiind reținută o perioadă de 3 ani ca durată a practicii anticoncurențiale fără analiza înscrisurilor prin care a dovedit că a desfășurat activitate ca notar public doar 1 an, 10 luni și 15 zile (14.11.2014-1.10.2016), Înalta Curte constată că acestea se circumscriu unor critici vizând greșita aplicare a legii în ceea ce privește condițiile atragerii răspunderii contravenționale și a modului de individualizare a sancțiunii, urmând a fi analizate împreună cu celelalte critici de nelegalitate invocate.

II.1 Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

O primă critică se referă la aspecte de nelegalitate a Deciziei 76/20.12.2017 ca urmare a comunicării tardive a acesteia și a lipsei mențiunilor privind calea de atac și instanța competentă, aspecte cu privire la care instanța de fond a reținut atât inexistența unei sancțiuni pentru o eventuală comunicare tardivă a actului contestat, cât și inexistența unei vătămări produse prin aceste neregularități.

Înalta Curte constată că în cadrul motivelor de recurs recurenta-reclamantă nu aduce contraargumente față de cele reținute de instanța de fond, ci reia aceleași susțineri referitoare la aceste neregularități care, în opinia sa, ar atrage nulitatea deciziei Consiliului Concurenței.

În acord cu cele reținute de instanța de fond, Înalta Curte reține că decizia atacată a fost comunicată prin adresa nr. x/19.04.2018, fiind depusă la poștă la data de 20.04.2020, în termenul prevăzut de lege, iar în ceea ce privește lipsa mențiunilor privind calea de atac și instanța competentă, că recurenta-reclamantă nu a arătat care a fost vătămarea suferită în acest mod, atât timp cât din acțiunile ulterioare, respectiv formularea contestației ce formează obiectul prezentei cauze, rezultă că nu s-a aflat în imposibilitatea de a ataca actul administrativ în termen și la instanța competentă potrivit legii, așa încât criticile sunt nefondate.

Referitor la criticile privind legalitatea Deciziei nr. 76/20.12.2017 prin raportare la existența faptei anticoncurențiale, aspecte ce se circumscriu interpretării și aplicării dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, Înalta Curte reține că aceasta nu este fondată.

Astfel din dispozitivul Deciziei contestate s-a reținut că fapta săvârșită de notarii publici constă în "(...)încheierea unei înțelegeri și/sau prin realizarea unor practici concertate de stabilire a unor onorarii minimale, diferite față de cele aprobate prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 943/C/2005 și Ordinul Ministrului Justiției nr. 46/C/2011, având ca obiect restricționarea concurenței prin onorariile minime practicate în județele Suceava și Botoșani".

Potrivit dispozițiilor art. 5 din Legea concurenței sunt interzise acordurile, practicile concertate și deciziile asociațiilor de întreprinderi "care au ca obiect sau au ca efect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenței (...)".

Existența unor fapte din categoria celor enunțate exemplificativ în chiar norma legală, se circumscrie unei încălcări prin obiect a interdicției din art. 5 al Legii concurenței, cunoscută în doctrina de specialitate și ca încălcare "per se". Având în vedere jurisprudența amplă a TPI/CEJ/CJUE, Înalta Curte amintește că există o înțelegere atunci când părțile, în mod expres sau implicit, intenționează să adere la un plan comun, care îngrădește sau tinde să îngrădească activitatea comercială a fiecăreia, prin trasarea coordonatelor acțiunilor sau inacțiunilor lor pe piață (T-41/96 Bayer vechiul Comisia, pct. 67-69) iar înțelegerea poate consta într-o acțiune singulară, într-o serie de acțiuni sau într-un mod de comportament (C-49/92 P Comisia v. Anic Partecipazioni SpA).

Cum onorariile minimale în domeniul reglementat al profesiei notarilor publici au fost stabilite, în perioada avută în vedere în cadrul investigației derulate de Consiliul Concurenței, prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 943/C/2005 și Ordinul Ministrului Justiției nr. 46/C/2011, înțelegerea privitoare la fixarea unor onorarii minime mai mari decât cele astfel stabilite se circumscrie unei practici anticoncurențiale în sensul avut în vedere de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, Consiliul Concurenței demonstrând scopul obiectivului acordului, respectiv intenția părților participante la înțelegere de a se comporta pe piață într-un anumit mod.

Într-adevăr, așa cum pretinde și recurenta-reclamantă, Ordinele Ministrului Justiției nu interzic practicarea unor onorarii peste cele minime prevăzute de acestea, însă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenței, aplicabile deopotrivă și notarilor publici, care unii față de alții sunt în raporturi de concurență, interzic conduita concertată a acestora de stabilire (fixare) a unor onorarii minimale la un nivel superior onorariilor minime deja prevăzute de Ordinele Ministrului Justiției, obiectul practicii fiind restricționarea concurenței prin preț.

Ca urmare, înțelegerea sau alinierea la practica convenită de fixare a unor onorarii minime la un nivel superior onorariilor minimale prevăzute, este extrem de dăunătoare pentru consumatorii finali, întrucât efectul unei astfel de practici anticoncurențiale este creșterea prețurilor peste nivelul rezonabil aprobat prin Ordinele Ministrului Justiției și eliminarea concurenței care ar trebui să existe între notarii publici prin practicarea unor onorarii formate în mod independent.

Mai mult, corecta calificare a acestor înțelegerilor ca acorduri anticoncurențiale prin obiect este sprijinită și de jurisprudența CJUE, în care s-a statuat că înțelegerile care vizează prețul sunt înțelegeri restrictive de concurență grave (cauza 48/69, ICI vs. Comisia).

În aceste context, nu pot fi primite nici criticile referitoare la faptul că pretinsa activitatea neconcurențială aparține CNPSV, dat fiind că aspectele privind conținutul faptei contravenționale săvârșite de către Camera notarilor publici au făcut obiect al unei analize separate, decizia de sancționare prin care s-a reținut că această entitate a facilitat înțelegerea anticoncurențială fiind menținută prin sentința civilă nr. 885/08.03.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, rămasă definitivă prin Decizia nr. 2264/3.06.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Oricum, Înalta Curte subliniază că determinant în cauza de față, din perspectiva apărărilor formulate de către recurenta-reclamantă, nu este cine anume a inițiat stabilirea unor onorarii minimale într-un cuantum mai ridicat decât cele stabilite prin ordinele mai sus arătate ci dacă, din perspectiva standardului de probă necesar în asemenea cauze, rezultă participarea acesteia la o înțelegere având obiect anticoncurențial.

Ca urmare, referitor la criticile vizând participarea recurentei-reclamante la fapta anticoncurențială reținută prin Decizia nr. 76/20.12.2017, aspecte ce se circumscriu, de asemenea, interpretării și aplicării dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, Înalta Curte subliniază că, deși în analiza deciziilor de sancționare contravențională trebuie plecat de la prezumția de legalitate a acestora, mai ales atunci când este vorba de o încălcare prin obiect a normei de concurență, acest fapt nu exclude verificarea respectării standardul de probă dedus din jurisprudența europeană, potrivit căreia, existența unui dubiu trebuie interpretată în favoarea întreprinderilor acuzate de încălcare.

Astfel, în jurisprudența sa consacrată, CJUE a admis că sancțiunile pecuniare aplicate în materie de concurență, date fiind natura încălcărilor, natura și gradul de severitate a sancțiunilor aplicate, reprezintă sancțiuni penale, în sensul art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu consecința aplicării prezumției de nevinovăție prevăzute de art. 6 par. 2 din aceeași Convenție (C-185/95 Baustahhlgewebe GmbH vechiul Comisia, C-235/92 Montecatini SpA vechiul Comisia). Consecințele aplicării prezumției de nevinovăție în investigațiile legate de posibile încălcări ale dreptului concurenței rezidă în următoarele: a) autoritatea de concurență este cea care trebuie să probeze existența încălcării; b) orice dubiu favorizează întreprinderea investigată, în baza principiului in dubio pro reo (D. vechiul Comisia, E. vechiul Comisia, F. și alții vechiul Comisia); c) autoritatea de concurență trebuie să țină cont nu doar de elementele incriminatoare, ci și de cele dezincriminatoare, atunci când analizează dacă a avut loc o încălcare a normelor de concurență (Italian Fiat Glass vechiul Comisia).

De asemenea, conform jurisprudenței Tribunalului de Primă Instanță (T-49/92P, T-53/03, T-305/94), Comisia Europeană are obligația de a aduce probe precise și coerente, care să demonstreze în mod convingător existența circumstanțelor ce conduc la reținerea unei încălcări a legislației concurențiale, iar întreprinderile investigate nu trebuie să dovedească faptul că afirmațiile autorităților de concurență sunt greșite, ci doar că sunt insuficient probate. În acest sens, sunt de reținut considerentele prezentate la pct. 517-519 din hotărârea pronunțată în cauza T-305/94 Limburgse Vinyl Maatschappij și alții vechiul Comisia:

"indiferent de dificultățile practice pe care Comisia le poate întâlni în strângerea probelor, sarcina de a proba încălcarea îi aparține, în contraprestație față de puterile largi de anchetă pe care le deține. În acest scop, Comisia nu se poate limita doar la afirmații, supoziții sau deducții. Trebuie să se sprijine pe probe serioase, precise și coerente" (Europemballage și Continental Can, pct. 31-37; United Brands, pct. 264-267; Suiker Unie, pct. 166; cauzele conexate C-89/85, C-104/85, C-114/85, C-116/85, C-117/85 și C-125/89 până la C-129/85 Ahlstrom Osakeyhtio și alții vechiul Comisia). De asemenea, trebuie să fie o legătură de cauzalitate directă între fapte și concluziile care pot fi trase din ele, care trebuie să fie rezonabile și în mod obiectiv fără dubii (C-56/65 Société Technique Miniere (LTM) v. Maschinenbau Ulm). În caz contrar, întreprinderilor acuzate trebuie să li se acorde beneficiul dubiului. În plus, ele nici nu trebuie să meargă atât de departe încât să dovedească că afirmațiile Comisiei sunt eronate, ci trebuie doar să arate că acestea sunt nesigure sau insuficient probate. Altfel, întreprinderile s-ar confrunta cu o răsturnare nelegală a sarcinii probelor; acestea ar trebui să prezinte probe negative ale participării lor la înțelegere, ceea ce ar însemna o probatio diabolica".

Aplicând aceste principii jurisprudențiale în speță, Înalta Curte constată că prin materialul probator existent la dosarul cauzei intimatul-pârât nu a demonstrat dincolo de orice îndoială că recurenta-reclamantă a participat la înțelegerea anticoncurențială reținută prin decizia de sancționare, iar concluzia instanței de fond că participarea reclamantei rezultă din faptul că asociatul acesteia s-a numărat printre destinatarii emailului transmis în data de 25.02.2011 de CNP Suceava, iar din copiile registrelor aflate la dosar rezultă că aceasta, începând cu luna noiembrie 2014, a practicat onorarii minime de 70 de RON pentru o procură, în condițiile în care minimul legal era de 30 de RON, 10 RON pentru legalizarea unei copii, în condițiile în care minimul era de 3 le, 60 de RON pentru o declarație, în condițiile în care minimul legal a fost de 15 RON, nu este susținută de probele administrate.

Astfel, în ceea ce privește pe reclamantă, referirile la implicarea sa în fapta anticoncurențială sunt cele la punctul 6.3.57 din decizie (pag. 79), unde s-a făcut analiza Societății profesionale Mandici. O primă inadvertență apare la punctul (345) unde se arată că recurenta-reclamantă este asociată în cadrul Societății Profesionale începând cu anul 2012, când, de fapt, aceasta a dobândit calitatea de notar definitiv abia în luna noiembrie 2014.

O altă neconcordanță există în cuprinsul punctul (511) unde, la nr. 44 din tabelul inserat, se reține în privința recurentei-reclamante o durată a încălcării de 3 ani, respectiv noiembrie 2014- noiembrie 2017, deși aceasta nu a mai desfășurat activitate începând cu luna octombrie 2016, și apoi, în cuprinsul punctului (512), unde aceasta a fost încadrată la încălcări de lungă durată, respectiv mai mari de 5 ani.

De asemenea, deși în anexa 3 la Raportul de investigație, intitulată "Tablou comparativ între onorariile minime prevăzute de Ordinul nr. 943/C/2005, respectiv Ordinul nr. 46/C/2011 și onorariile stabilite și/sau agreate de către membrii Camerei Notarilor Publici Suceava", sunt comparate onorariile stabilite pentru 43 de proceduri notariale, în anexa 20 la raport au fost comparate onorariile practicate pentru doar 11 dintre aceste proceduri. Pe de altă parte, la pct. 69-71 din această anexă au fost prezentate onorariile practicate de către notarul C. pentru perioada 2015- octombrie 2016, fără a se face nicio referire la onorariile practicate de către recurenta-reclamantă. Mai mult, nu sunt indicate deloc onorariile practicate în anul 2015, iar pentru anul 2016 sunt indicate doar cele din luna octombrie, perioadă în care recurenta-reclamantă era suspendată din activitate.

Tot astfel, din cuprinsul Registrului general 2015 - 2016 pdf., aflat în folderul nr. 33 de pe DVD-ul ce conține documentația administrativă, intitulat B., rezultă că toate procedurile notariale din perioada repectivă au fost întocmite de notarul public C..

Or, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (4) din Legea notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, notarii publici asociați într-o societate profesională își exercită funcția personal și răspund individual pentru activitatea lor, așa încât standardul de probă impus de practica CJUE, la care s-a făcut referire mai sus, obliga autoritatea de concurență să probeze fapta concurențială a fiecăruia dintre notarii asociați în cadrul Societății Profesionale Mandici.

De asemenea, prima instanță, preluând afirmațiile din decizie cu privire la onorariile practicate în cadrul B., a reținut că "deși la nivel de UNNPR au fost stabilite onorarii minime cu privire la serviciile notariale, reclamanta nu s-a raportat în practica sa la acestea, ci a avut în vedere alte onorarii minimale, superioare celor din Norme (sub care nu a coborât cu ocazia prestării serviciilor notariale, deși avea posibilitatea să o facă în scopul respectării întocmai a Normei din 2005 și 2011) acestea din urmă nefiind rezultatul aplicării legii, ci rezultatul înțelegerii dintre notarii publici".

Or, pe lângă faptul că recurenta-reclamantă nu a deținut calitatea de notar definitiv până în anul 2014, astfel încât nu i se poate imputa că nu a respectat normele din 2005, în lipsa unei analize concrete a onorariilor practicate de către aceasta în perioada în care și-a exercitat funcția, respectiv 14.11.2014 - 30.09.2016, această concluzie este lipsită de suport probator, așa cum s-a arătat mai sus.

Simplul fapt că asociatul recurentei-reclamantei s-a numărat printre destinatarii comunicării transmise de la adresa x@x.ro, în data de 25 februarie 2011, prin care notarii publici erau informați despre "reactualizarea secțiunii 2011" cu "onorarii minimale Suceava 28.02.2011.doc." nu este suficient pentru a forma convingerea că reclamanta-recurentă s-a raliat la practica anticoncurențială, așa cum a reținut prima instanță, în lipsa unor alte probe obiective.

În acest sens Înalta Curte subliniază, față de susținerea autorității de concurență de la punctul (493) din decizie, că în cauza Eturas C-74/2014 instanța europeană a statuat că revine instanței de trimitere sarcina de a examina, în temeiul normelor naționale care guvernează aprecierea probelor și nivelul probatoriu necesar, dacă, în raport cu ansamblul circumstanțelor care îi sunt prezentate, transmiterea unui mesaj, precum cel în discuție în litigiul principal, poate constitui o probă suficientă pentru a stabili că destinatarii săi aveau cunoștință de conținutul lui. Prezumția de nevinovăție se opune ca instanța de trimitere să considere că simpla transmitere a mesajului menționat poate constitui o probă suficientă pentru a stabili că destinatarii săi trebuiau, în mod necesar, să aibă cunoștință de conținutul acestuia.

Altfel spus, hotărârea CJUE se referă la coexistența a două prezumții: prezumția de nevinovăție (art. 48 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene) și prezumția existenței unei practici concentrate. Este adevărat că CJUE arată că prezumția de nevinovăție nu poate împiedica instanțele naționale să utilizeze prezumția existenței unei practici concentrate, însă doar atât timp cât sunt îndeplinite anumite condiții, una dintre acestea fiind existența unor motive obiective și concordante care să conducă către concluzia existenței faptei anti-concurențiale (pct. 37, 40). Astfel, CJUE arată că deși simpla transmitere a mesajului nu poate conduce către presupunerea participării la fapta anti-concurențială, prezumția unei fapte anticoncurențiale poate fi utilizată dacă acest element (transmiterea mesajului) se coroborează cu alte elemente "obiective și concordante" (pct. 40).

Cum în cauză nu au fost identificate astfel de elemente, Înalta Curte reține că instanța de fond a extins norma juridică incidentă dincolo de ipotezele la care aceasta se aplică, așa încât este dat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Reținând astfel ca fiind întemeiate criticile privind existența faptei anticoncurențiale, Înalta Curte nu va mai analiza criticile și apărările referitoare la individualizarea sancțiunii dispuse prin decizia atacată, un atare demers fiind de prisos în circumstanțele actualele.

În ceea ce privește apărările formulate de intimatul-pârât Consiliul Concurenței cu privire la aceste aspecte, se constată că prin întâmpinarea depusă la dosarul instanței de recurs acesta a prezentat, în esență, apărările de fond formulate în fața primei instanțe, cărora Înalta Curte le-a răspuns, implicit, în procesul de examinare a criticilor formulate de recurenta-reclamantă.

Pentru argumentele expuse anterior, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004, cu modificările și completările ulterioare, va admite recursul și, rejudecând, va admite acțiunea.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 1163 din 26 martie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și, rejudecând:

Admite în parte contestația formulată de reclamanta A..

Anulează Decizia nr. 76/20.12.2017 emisă de pârâtul Consiliul Concurenței în ceea ce o privește pe reclamanta A..

Menține dispoziția din sentință referitoare la soluționarea cererii de suspendare a executării deciziei.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 21 octombrie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.