ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 606/2022

Ședința publică din data de 2 februarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 19.04.2018 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2017, astfel cum a fost modificată, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură și intervenienta S.C. B. S.R.L.:

Prin sentința civilă nr. 4521 din 6 noiembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 4521 din 6 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea sentinței recurate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, precum și acordarea cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că instanța de fond a apreciat cu privire la susținerile reclamantei într-un mod general, fără a argumenta, în condițiile tezei finale ale literei b) alin. (1) al art. 425 din C. proc. civ., care sunt motivele pentru care au fost înlăturate susținerile reclamantei.

Susține că sentința recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a Ordinelor Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale nr. 65/2010, modificat de Ordinul nr. 181/2011, acte normative prin care se reglementa autorizarea și verificarea Organismelor de inspecție și certificarea a produselor ecologice.

Consideră că în mod nelegal i se impută modul de întocmire a Certificatelor de conformitate nr. x și y emise de către Organismul de certificare autorizat, supravegheat și controlat de ministerul ce asigură și tutela intimatelor.

Critică faptul că prin sentința recurată, instanța de fond a susținut în mod eronat că nu poate da eficiență argumentelor reclamantei, în sensul că nu este culpa sa, ci a organismului de inspecție și certificare, atâta timp cât potrivit art. 7 alin. (5 indice 1) din O.U.G. nr. 125/2006 responsabilitatea privind valabilitatea și legalitatea documentelor menționate la alin. (5) aparține fermierului, respectiv recurentei.

Învederează că, potrivit art. 1 alin. (3) al OMADR nr. 65/2010, aprobarea, controlul și supravegherea activității organismelor de inspecție și certificare se fac de către Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, conform art. 2 alin. (4) lit. d) și e) și ale art. 8 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2000, aprobată prin Legea nr. 38/2001. Astfel, susține că Ministerul este entitatea care autorizează, controlează, supraveghează organismele de inspecție și certificare, cum este B. S.R.L.

Invocă art. 5 din OMADR nr. 65/2010, referitor la atribuțiile Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, din care susține că reiese faptul că această instituție era obligată, la sesizarea intimatei, să verifice activitatea organismului de certificare care a emis Certificate de conformitate ce nu corespund OMADR nr. 181/2011.

Critică faptul că în speță, față de momentul 2011, controlul s-a realizat după 5 ani, respectiv în anul 2016, constatându-se formal că organismul de certificare a emis certificate de conformitate ce nu respectă forma legală, după ce organismul în discuție nu mai avea activitate și nu mai putea fi tras la răspundere.

Arată că, deși a chemat în judecată, în calitate de pârâtă în dosarul nr. x/2017, din care a fost disjuns dosarul de față, și organismul de certificare, conform art. 16 și 16

1

din Legea nr. 554/2004, instanța de fond a considerat în mod eronat că nu este competentă să judece capete de cerere ce atrag o competență civilă.

Mai arată că a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune și faptul că societatea era la acel moment fără activitate, fără venituri și fără bilanțuri depuse, situația juridică a acesteia fiind între lichidare și radiere.

Susține că instituția intimată a realizat verificări la societatea recurentă după o perioadă îndelungată de timp și nu a atenționat-o cu privire la aspectele formale ale certificatului de conformitate aflat la dosarul APIA, depus odată cu cererile de plată; că intimata nu a depus niciun document cu privire la verificarea și sancționarea organismului de certificare, ci a considerat în mod abuziv și nelegal că în baza art. 7 alin. (5 indice 1) din O.U.G. nr. 125/2006 se poate stabili răspunderea exclusivă a fermierului.

Recurenta-reclamantă menționează că instanța a avut în vedere textul art. 7 alin. (5 indice 1) din O.U.G. nr. 125/2006, astfel cum a fost modificat de pct. 2 al art. unic din O.U.G. nr. 54 din 28 august 2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 639 din 30 august 2014, conform căruia:

"Responsabilitatea privind valabilitatea și legalitatea documentelor menționate la alin. (5) aparține fermierului și/sau autorității care a emis/atestat aceste documente, după caz."

Arată că, în speță, "autoritatea" care a emis certificatele de conformitate este B. S.R.L., care a avut, prin efectul autorizării sale de către minister, calitatea de delegate a puterii de insepție și certificare.

Consideră că instanța trebuia să stabilească cui aparține vina pentru emiterea documentului, recurenta apreciind că nu este în culpă pentru greșeala organismului autorizat și a funcționarilor APIA, care nu au cunoscut că certificatul de conformitate nu răspunde cerințelor legale.

Într-o ultimă critică adusă hotărârii recurate, arată că textul invocat de către instanță a fost introdus în anul 2014, respectiv după 3 ani de la depunerea cererii de plată și a documentelor anexe.

Deși intimata-pârâtă a fost legal citată, nu a formulat întâmpinare.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu criticile formulate prin cererea de recurs, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Cu titlu preliminar, se constată că, deși recurenta-reclamantă a invocat în mod expres doar motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin cererea de recurs a formulat și critici ce se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susținând, în esență, că prima instanță a făcut aprecieri cu caracter general cu privire la susținerile sale, fără a argumenta, în condițiile tezei finale ale literei b) alin. (1) al art. 425 din C. proc. civ., care sunt motivele pentru care au fost înlăturate susținerile reclamantei.

Examinând hotărârea recurată din perspectiva acestui motiv de casare și a argumentelor inserate în cererea de recurs, Înalta Curte constată că instanța de fond nu a răspuns tuturor susținerilor reclamantei și, mai mult, nu a răspuns unor argumente esențiale din cererea de chemare în judecată.

Astfel, prima instanță nu a răspuns argumentelor referitoare la faptul că până la comunicarea procesului-verbal, reclamanta nu a fost înștiințată cu privire la faptul că certificatul de conformitate nu are toate anexele obligatorii conform Ordinului nr. 181 din 22 iulie 2011, emis de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, privind modificarea și completarea Ordinului ministrului agriculturii și dezvoltării rurale nr. 65/2010 pentru aprobarea regulilor privind organizarea sistemului de inspecție și certificare, de aprobare a organismelor de inspecție și certificare și de supraveghere a activității organismelor de control; că prin apariția organismelor de certificare, Statul își deleagă atribuțiile, dar își și asumă obligația de a verifica dacă aceste organisme își execută obligațiile în conformitate cu regulile modificte anual de către Ministerul Agriculturii; că organismul de certificare, aflat sub supravegherea și cu delegarea de competențe de către MADR, este răspunzător de legalitatea actelor emise și de efectele produse de acestea, dacă se constată că sunt neconforme cu normele legale ce reglementează activitatea de certificare; că lipsa de legalitate a celor două acte administrative atacate rezidă și în lipsa individualizării creanței bugetare pentru fiecare dintre neregularitățile stabilite în sarcina sa.

De asemenea, prima instanță nu a răspuns susținerilor reclamantei referitoare la faptul că prin Ordinul nr. 181 din 16 august 2012, emis de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, pentru aprobarea regulilor privind organizarea sistemului de inspecție și certificare în agricultura ecologică se precizează cine are atribuțiuni în ceea ce privește autorizarea și controlul organismelor de inspecție și certificare, reclamanta făcând referire în mod expres la art. 1 alin. (4), (5) și art. 3 alin. (1) lit. j) din acest ordin. Astfel, acest din urmă text de lege prevede că "În vederea aprobării, organismul candidat depune, până la data de 1 decembrie, la Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale - structura cu atribuții în elaborarea politicilor în domeniul agriculturii ecologice următoarele documente: (...) j) copii ale modelelor documentelor utilizate de organismul de inspecție și certificare."

Totodată, se constată că instanța de fond nu a analizat nici argumentul invocat de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată referitor la lipsa individualizării creanței bugetare pentru fiecare dintre neregularitățile stabilite în sarcina sa.

Mai mult, se constată că este fondată susținerea recurentei-reclamante în sensul că textul art. 7 alin. (5 indice 1) din O.U.G. nr. 125/2006, potrivit căruia "Responsabilitatea privind valabilitatea și legalitatea documentelor menționate la alin. (5) aparține fermierului și/sau autorității care a emis/atestat aceste documente, după caz", a fost introdus prin O.U.G. nr. 26/2014, motiv pentru care se impunea ca instanța de fond să rețină forma în vigoare a legii la data emiterii procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare.

De altfel, instanța de fond a citat acest articol incomplet, reținând în mod greșit că potrivit textului de lege evocat, responsabilitatea ar aparține doar fermierului, nu și autorității care a emis/atestat aceste documente, deși norma respectivă stabilește că responsabilitatea poate aparține oricăreia dintre aceste entități.

Or, în lipsa unui răspuns pertinent și fondat cu privire la toate argumentele pertinente din cererea de chemare în judecată nu se poate considera că sentința atacată răspunde cerinței privind motivarea soluțiilor pronunțate de către instanțele judecătorești, respectiv aceasta nu poate răspunde exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., precum și ale art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În acest mod, s-a încălcat principiul disponibilității, prevăzut de art. 9 C. proc. civ., reclamanta înțelegând să învestească instanța cu soluționarea unei cereri, ale cărei argumente nu au făcut obiectul analizei instanței de fond.

Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, hotărârea pronunțată de prima instanță va cuprinde:

"b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Motivarea hotărârii judecătorești, respectiv a soluțiilor pronunțate, trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, în raport cu toate aspectele invocate prin cererea de chemare în judecată, fiind indispensabilă pentru exercitarea controlului judiciar de către instanța ierarhic superioară, constituind o garanție împotriva arbitrariului pentru părțile în proces, întrucât le furnizează dovada, pe de o parte, că solicitările și mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de instanță, dar și că soluțiile adoptate de către instanțele judecătorești se întemeiază pe un raționament logico-juridic menit să confere certitudinea că instanța a pronunțat o soluție justă, în raport cu împrejurările de fapt ale cauzei și temeiurile de drept aplicabile.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut constant în jurisprudența sa că "dreptul la un proces echitabil nu poate trece drept efectiv, decât dacă cererile și observațiile părților sunt cu adevărat studiate adică examinate de către tribunalul sesizat", iar art. 6 din C.E.D.O. impune în sarcina instanței obligația de a proceda la o analiză efectivă a mijloacelor, argumentelor și propunerilor de dovezi ale părților, în raport cu normele de drept aplicabile, pentru a da posibilitatea instanței de control judiciar să verifice legalitatea și temeinicia hotărârii pronunțate în primă instanță și pentru a crea premisele unui recurs efectiv la care partea are dreptul.

În acest mod, a fost încălcat dreptul părților la un proces echitabil, fiindu-le cauzată o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză.

Prin urmare, instanța de fond, astfel cum dispune expres art. 501 din C. proc. civ., va judeca din nou cererea formulată de către reclamant, urmând să analizeze toate criticile aduse de recurenta-reclamantă hotărârii recurate.

În raport cu soluția de casare cu trimitere spre rejudecare, nu se mai impune analizarea celorlalte critici care se circumscriu motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de către recurenta-reclamantă, aceste critici urmând a fi examinate de către prima instanță cu ocazia rejudecării cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 4521 din 6 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal; va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 4521 din 6 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 2 februarie 2022.