ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 605/2022

Ședința publică din data de 2 februarie 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Culturii și Identității Naționale - Direcția Patrimoniu Cultural și Comisia Națională de Arheologie, anularea Deciziei nr. 1617/DPC/0L03.2019 a Comisiei Naționale de Arheologie prin care s-a dispus suspendarea sa pentru o perioadă de 2 ani din Registrul Arheologilor din România și a Deciziei nr. 2501/03.04.2019 a Comisiei de Soluționare a Contestației, numite prin O.M.C.L.N. nr. 2186 din 28.03.2019, de respingere a contestației formulate împotriva deciziei de suspendare.

Prin sentința nr. 108/2019 din 18 septembrie 2019, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâta Comisia Națională de Arheologie din cadrul Ministerului Culturii și Identității Naționale și a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii și Identității Naționale - Direcția de Patrimoniu Cultural și Comisia Națională de Arheologie.

3.1. Împotriva sentinței nr. 108/2019 din 18 septembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și rejudecarea în fond a cauzei, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și anulării actelor administrative contestate.

În motivarea recursului arată că instanța a împărtășit punctul de vedere al Comisiei, în sensul că la efectuarea lucrărilor arheologice ce au condus la demontarea pivniței existente la obiectivul situat în Iași, str. x, era imperios necesar să solicite avizul Ministerului Culturii și Cultelor, care nu era prevăzut în autorizația de construire, iar sesizarea Comisie Naționale de Arheologie a survenit în urma Raportului privind cercetarea arheologică preventivă pentru imobilul din speță, pe care Direcția Județeană pentru Cultură Iași l-a înaintat spre avizare Comisiei Naționale de Arheologie cu adresa nr. x/09.07.2018.

Arată că raportul a fost analizat în ședința Comisiei Naționale de Arheologie din 20.07.2018, care l-a respins pentru refacerea documentației, solicitând prezentarea raportului de cercetare arheologică preventivă de către responsabilul științific de șantier; că după ce a prezentat raportul de cercetare arheologică preventivă în cadrul ședinței din 20.08.2018, Comisia Națională de Arheologie a solicitat, cu adresa DPC nr. x/28.08.2018, verificarea de către Direcția Județeană pentru Cultură Iași și de către Inspectoratul de Poliție Județean Iași, a legalității condițiilor în care a fost demolată construcția de tip pivniță descoperită în timpul lucrărilor, sens în care Comisia s-a sesizat cu privire la încălcarea articolelor 2 și 3 din Codul Deontologic al Arheologilor din România, fără a mai aștepta rezultatul verificărilor întreprinse de către Direcția Județeană pentru Cultură Iași, care în referatul comunicat ministerului cu adresa nr. x/25.09.2018 a explicat motivele întemeiate pentru care s-a procedat la dezafectarea pivniței, respectiv deoarece existau Avizele D.J.C. Iași nr. 183/2015/Z și 43/2016/Z, precum și Hotărârea Consiliului Local Iași nr. 427 din 29 decembrie 2015, care permiteau desființarea demisolului/beci, și pentru că, în urma cercetărilor arheologice, nu au fost identificate complexe arheologice, construcții în afara celor identificate la faza avizării PUZ C. pen. și DTAC pentru realizarea unei locuințe particulare.

Astfel, susține că pivnița nu era o construcție descoperită în timpul lucrărilor, existența ei fiind cunoscută și atestată în documentația elaborată la faza avizării PUZ C. pen. și DTAC, iar scopul cercetării arheologice în acest caz nu 1-a reprezentat subsolul în sine, ci potențiale vestigii aflate la adâncimi mai mari, motiv pentru care pivnița nu a constituit o descoperire arheologică, în accepțiunea art. 1 lit. f) din O.G. nr. 43/2000, întrucât existența ei nu a rezultat în urma săpăturilor arheologice, măsurile întreprinse pentru demontarea acesteia fiind pe deplin justificate de interesul obținerii unui maxim de informații referitoare la patrimoniul arheologic din zona cercetată, în conformitate cu exigențele impuse de prevederile art. 15 din Ordinul Ministerului Culturii și Cultelor nr. 2518 din 04.09.2007, nefiind necesară obținerea unui aviz din partea Ministerului.

Mai susține că, după ce a epuizat cercetarea sitului, materialul ceramic descoperit fiind prelucrat și predat spre păstrare Muzeului de Istorie al Moldovei, a propus descărcarea de sarcina arheologică a terenului și conservarea in situ a celor două ziduri datând din secolele XVIII - XIX, care s-au păstrat.

Precizează că din conținutul procesului-verbal al ședinței comisiei de soluționare a contestației din data de 03.04.2019 rezultă că motivul care a stat la baza suspendării sale îl reprezintă faptul că nu s-a opus la demolare, în lipsa unui aviz prin care să se autorizeze desființarea construcției, deși nu era în sarcina sa obligația solicitării unui asemenea aviz, deoarece DJC Iași și-a asumat faptul că avizul emis la faza DTAC implică și desființarea pivnițelor, astfel cum a observat și B., membru în Comisia de soluționare a contestației, care a votat pentru admiterea cotestației.

Susține că, întrucât demolarea s-a realizat parțial, doar în ceea ce privește pereții fără importanță științifică și care nu făceau obiectul unei descoperiri arheologice, fiind prezervate toate descoperirile arheologice relevante, nu a existat o prejudiciere a patrimoniul arheologic.

Mai mult, arată că raportul întocmit și depus la Comisia Națională de Arheologie cu adresa DPC nr. x/17.01.2019 de către arheologul expert dr. C., pe care membrii Comisiei și-au întemeiat decizia de sancționare, nu constată abateri de la deontologia profesională în privința modului în care a realizat cercetarea arheologică preventivă la obiectivul din Iași, strada x, nr. 4, în respectivul raport menționându-se că:

"Cercetarea arheologică a zonei supuse investiției s-a derulat conform condițiilor propuse și acceptate. Această etapă a inclus și intervenția intruzivă asupra demisolului/beciului aflat sub construcția temporară de la nivelul solului. Cea mai mare parte a beciului a fost dezafectată și inclusă în zona de rezistență a locuinței. Porțiunea care nu a fost afectată a fost acoperită cu pământ galben".

Menționează că în privința proiectului din speță nu a existat o sesizare formulată în condițiile art. 22 din O.M. C. pen..N. nr. 2494/2010, pe care Comisia să fi avut abilitarea de a o supune analizei, conform prevederilor art. 25 din O.M. C. pen..N. nr. 2494/2010.

Recurenta-reclamantă precizează că în ședința Comisiei Naționale de Arheologie din data de 15.11.2018 a prezentat lucrarea intitulată Stadiul cercetărilor arheologice din Catedrala romano-catolică "Adormirea Maicii Domnului" Iași, în care a prezentat vestigiile descoperite și a făcut propuneri concrete pentru conservarea și punerea lor în valoare, pe cât posibil in situ și nu distructiv, arătând că ar fi necesară demararea procedurii de clasare a monumentului nou descoperit. Această propunere s-a lovit de opoziția corpului arhitecților, care au solicitat Comisiei Naționale, a Monumentelor Istorice păstrarea proiectului inițial, această dispută soldându-se cu memoriul pe care l-a adresat ministerului și celor două comisii de specialitate, înregistrat la Direcția Patrimoniu Cultural cu nr. x/12.02.2019, în care a criticat opțiunea pentru supraveghere arheologică în locul cercetării preventive, condiție prevăzută în avizul emis de Comisia Națională a Monumentelor Istorice și pe care dispozițiile art. 23 din Legea nr. 422/2001 o obligau să o respecte.

Propunerile pe care le-a făcut în direcția modificării proiectului arhitectural, astfel încât să fie prezervate descoperirile arheologice, au fost discutate în ședința Comisiei Naționale de Arheologie din data de 15.02.2019, care la punctul 179 al ordinii de zi a votat pentru continuarea proiectului conform propunerii de avizare a Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice, recomandând intervenții minime pe monument.

Susține că această decizie pentru continuarea lucrărilor în regim de supraveghere arheologică, a anulat practic opțiunea emiterii autorizației de cercetare preventivă, așa încât nu există nicio justificare legală pentru imputarea neefectuării unei asemenea cereri. De altfel, membrii Comisiei care au participat la ședința din 15.02.2019 nu au sesizat vreo abatere de la deontologia profesională în cazul activității desfășurate de recurentă pe șantierul de la Catedrală, dovada constituind-o chiar fișele individuale de vot (punctul 179 al ordinii de zi).

Mai arată că în Studiul pe care l-a întocmit anterior obținerii finanțării și punerii în lucru a proiectului de restaurare și consolidare a vechii catedrale, a subliniat necesitatea cercetării arheologice în interiorul catedralei actuale, fiind surprinsă de faptul că avizarea proiectului de către Comisia Națională a Monumentelor Istorice s-a făcut cu condiția supravegherii arheologice, care se admite numai în cazuri speciale, atunci când condițiile tehnice nu permit cercetarea arheologică preventivă, conform prevederilor Ordinului Ministrului Culturii și Cultelor nr. 2518 din 4 septembrie 2007 prin care a fost aprobată Metodologia de aplicare a procedurii de descărcare de sarcină arheologică.

Întrucât prevederile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice stabilesc că "intervențiile asupra monumentelor istorice se fac numai pe baza și cu respectarea avizului emis de către Ministerul Culturii și Patrimoniului Național sau, după caz, de către serviciile publice deconcentrate ale Ministerului Culturii și Patrimoniului Național", susține că era obligată să se conformeze Avizului nr. x/2016 al Ministerului Culturii și să efectueze lucrările de săpătură în regim de supraveghere arheologică, iar nu de cercetare preventivă.

Precizează că, și în aceste condiții, a luat toate măsurile necesare pentru protejarea descoperirilor arheologice, propunerile de valorificare a acestora fiind prezentate Comisiei Zonale a Monumentelor Istorice nr. 5 în ședința din 11.10.2018 și Comisiei Naționale de Arheologie la întrunirea din 15.11.2018, așa încât monumentul nu a suferit vreun prejudiciu ca urmare a activității pe care a desfașurat-o în cadrul șantierului arheologic. De altfel, dacă ar fi dispus sistarea lucrărilor până la obținerea autorizației de cercetare preventivă, chiar și în lipsa cadrului legal pentru o astfel de inițiativă, ar fi însemnat să ia asupra sa riscul blocării finanțării din fonduri europene a proiectului de restaurare, cu consecința nefastă a abandonării pe termen nedefinit a proiectului.

Concluzionând, consideră că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a art. 1 lit. f) și art. 5 alin. (15) din O.G. nr. 43/2000, art. 15 din O.M. C. civ. nr. 2518/2007, art. 22, art. 23 și art. 25 din O.M. C. pen..N. nr. 2494/2010, art. 23 alin. (1) din Legea nr. 422/2001, întrucât prin activitatea pe care a desfășurat-o în cazul celor două proiecte nu a încălcat prevederile art. 2 și art. 3 din Codul deontologic al arheologilor.

3.2. Împotriva aceleiași sentințe au declarat recurs incident pârâții Ministerul Culturii (fost Ministerul Culturii și Identității Naționale) - Direcția de Patrimoniu Cultural și Comisia Națională de Arheologie, solicitând respingerea recursul principal și admiterea recursului incident în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Comisiei Naționale de Arheologie din cadrul Ministerului Culturii.

În motivarea recursului arată că se impunea admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Comisiei Naționale de Arheologie din cadrul Ministerului Culturii, având în vedere că potrivit art. 14 din O.U.G. nr. 43/2000, Comisia Națională de Arheologie funcționează ca organism științific de specialitate, fără personalitate juridică, cu rol consultativ în domeniul patrimoniului arheologic, pe lângă Ministerul Culturii și Identității Naționale, astfel că această comise nu are calitate procesuală pasivă și nici personalitate juridică.

Consideră că nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 36 C. proc. civ. privind identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios dedus judecății.

Pe fond, arată că prin Decizia nr. 1617/DPC/01.03.2019 emisă de Comisia Națională de Arheologie s-a dispus suspendarea din Registrul Arheologilor din România, pentru o perioadă de 2 ani, a reclamantei A. pentru încălcarea art. 2 și art. 3 din Codul Deontologic al Arheologilor, decizia fiind motivată atât în fapt, cât și în drept.

Invocă dispozițiile art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 43/2000, potrivit cărora cercetarea arheologică se realizează de către personalul de specialitate atestat și înregistrat în Registrul Arheologilor, conform prevederilor Regulamentului săpăturilor arheologilor din România, cu respectarea normelor privind standardele și procedurile arheologice și în acord cu principiile Codului Deontologic al Arheologilor din România.

De asemenea, arată că potrivit art. 2 din Codul Deontologic al Arheologilor din România, este o datorie a fiecărui arheolog să asigure păstrarea patrimoniului arheologic prin oriece mijloc legal, iar potrivit art. 3, arheologii vor asigura efectuarea de investigații care să îndeplinească cele mai înalte standarde profesionale, chiar și în cazurile în care nu este posibilă păstrarea patrimoniului arheologic.

Consideră că în mod legal a reținut instanța de fond că, odată constatată încălcarea normelor deontologice, sancțiunea care intervine este aceea a suspendării atestării, iar în privința duratei pentru care se dispune suspendarea, aceasta este lăsată la aprecierea Comisiei Naționale a Arheologilor.

Recurenții-pârâții Ministerul Culturii (fost Ministerul Culturii și Identității Naționale) - Direcția de Patrimoniu Cultural și Comisia Națională de Arheologie au formulat întâmpinare, prin care invocă excepția nulității recursului principal, pe motiv că aspectele invocate prin cererea de recurs nu se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de către recurentă.

Pe fond, solicită respingerea recursului reclamantei și menținerea ca temeinică și legală a sentinței recurate.

II. Soluția instanței de recurs

2.1. În ceea ce privește excepția nulității recursului principal, formulat de reclamanta A., invocată de recurenții-pârâți Ministerul Culturii (fost Ministerul Culturii și Identității Naționale) - Direcția de Patrimoniu Cultural și Comisia Națională de Arheologie, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată.

Astfel, prin cererea de recurs recurenta-reclamantă a invocat critici ce pot fi circumscrise motivului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prezentând argumentele sale în sprijinul punctului de vedere exprimat prin cererea de recurs.

De asemenea, a arătat și textele de lege apreciate a fi fost interpretate greșit de către prima instanță.

În consecință, în temeiul art. 248 C. proc. civ. raportat la art. 486 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului principal.

2.2. Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu criticile formulate prin cererea de recurs, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Culturii și Identității Naționale - Direcția Patrimoniu Cultural și Comisia Națională de Arheologie, anularea Deciziei nr. 1617/DPC/0L03.2019 a Comisiei Naționale de Arheologie prin care s-a dispus suspendarea sa pentru o perioadă de 2 ani din Registrul Arheologilor din România și a Deciziei nr. 2501/03.04.2019 a Comisiei de Soluționare a Contestației, numite prin O.M.C.L.N. nr. 2186 din 28.03.2019, de respingere a contestației formulate împotriva deciziei de suspendare.

Examinând hotărârea recurată din perspectiva argumentelor inserate în cererea de recurs, Înalta Curte constată că instanța de fond nu a răspuns unor argumente esențiale din cererea de chemare în judecată.

Astfel, referitor la susținerea reclamantei în sensul că nu avea ce alte măsuri să întreprindă pentru protejarea patrimoniului arheologic în afara celor menționate în raportul de cercetare arheologică preventivă, respectiv păstrarea in situ a extradosului zidului pivniței și al subsolului care a fost păstrat alături de noua fundație, prima instanță nu a răspuns în ce constă în mod concret atitudinea pasivă a reclamantei și ce măsuri trebuiau întreprinse de către aceasta.

Un alt argument esențial din cererea de chemare în judecată ce nu a fost analizat de către prima instanță este cel referitor la faptul că, întrucât art. 23 alin. (1) din Legea nr. 422/2001 prevede că "intervențiile asupra monumentelor istorice se fac numai pe baza și cu respectarea avizului emis de către Ministerul Culturii și Patrimoniului Național sau, după caz, de către serviciile publice deconcentrate ale Ministerului Culturii și Patrimoniului Național", reclamanta era obligată să se conformeze Avizului nr. x/2016 al Ministerului Culturii și să efectueze lucrările de săpătură în regim de supraveghere arheologică, iar nu de cercetare preventivă. Întrucât prima instanță nu a făcut nicio referire la art. 23 alin. (1) din Legea nr. 422/2001, motivarea instanței sub acest aspect este doar una formală.

Pe de altă parte, deși prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a invocat caracterul vădit disproporționat în ceea ce privește sancțiunea suspendării sale pe o perioadă de 2 din Registrul Arheologilor din România, în raport de situațiile investigate, prima instanță nu a răspuns în niciun fel acestei susțineri.

Astfel, aceste aspecte, dar și altele invocate prin cererea de chemare în judecată, nu au făcut obiectul analizei instanței de fond.

Or, în lipsa unui răspuns pertinent și fondat cu privire la toate argumentele pertinente din cererea de chemare în judecată nu se poate considera că sentința atacată răspunde cerinței privind motivarea soluțiilor pronunțate de către instanțele judecătorești, respectiv aceasta nu poate răspunde exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., precum și ale art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În acest mod, s-a încălcat principiul disponibilității, prevăzut de art. 9 C. proc. civ., reclamanta înțelegând să învestească instanța cu soluționarea unei cereri, ale cărei argumente nu au făcut obiectul analizei instanței de fond.

Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, hotărârea pronunțată de prima instanță va cuprinde:

"b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Motivarea hotărârii judecătorești, respectiv a soluțiilor pronunțate, trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, în raport cu toate aspectele invocate prin cererea de chemare în judecată, fiind indispensabilă pentru exercitarea controlului judiciar de către instanța ierarhic superioară, constituind o garanție împotriva arbitrariului pentru părțile în proces, întrucât le furnizează dovada, pe de o parte, că solicitările și mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de instanță, dar și că soluțiile adoptate de către instanțele judecătorești se întemeiază pe un raționament logico-juridic menit să confere certitudinea că instanța a pronunțat o soluție justă, în raport cu împrejurările de fapt ale cauzei și temeiurile de drept aplicabile.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut constant în jurisprudența sa că "dreptul la un proces echitabil nu poate trece drept efectiv, decât dacă cererile și observațiile părților sunt cu adevărat studiate adică examinate de către tribunalul sesizat", iar art. 6 din C.E.D.O. impune în sarcina instanței obligația de a proceda la o analiză efectivă a mijloacelor, argumentelor și propunerilor de dovezi ale părților, în raport cu normele de drept aplicabile, pentru a da posibilitatea instanței de control judiciar să verifice legalitatea și temeinicia hotărârii pronunțate în primă instanță și pentru a crea premisele unui recurs efectiv la care partea are dreptul.

În acest mod, a fost încălcat dreptul părților la un proces echitabil, fiindu-le cauzată o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză.

Prin urmare, instanța de fond, astfel cum dispune expres art. 501 din C. proc. civ., va judeca din nou cererea formulată de către reclamant, urmând să analizeze toate argumentele aduse de recurenta-reclamantă prin acțiunea formulată.

În raport cu soluția de casare cu trimitere spre rejudecare, nu se mai impune analizarea celorlalte critici care se circumscriu motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de către recurenta-reclamantă, aceste critici urmând a fi examinate de către prima instanță cu ocazia rejudecării cauzei.

2.3. Cu privire la recursul incident, formulat de pârâții Ministerul Culturii (fost Ministerul Culturii și Identității Naționale) - Direcția de Patrimoniu Cultural și Comisia Națională de Arheologie, Înalta Curte apreciază că nu se poate reține incidența motivelor de recurs invocate de către reclamantă.

Prin cererea de recurs incident se solicită admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Comisiei Naționale de Arheologie din cadrul Ministerului Culturii, având în vedere că potrivit art. 14 din O.U.G. nr. 43/2000, Comisia Națională de Arheologie funcționează ca organism științific de specialitate, fără personalitate juridică, cu rol consultativ în domeniul patrimoniului arheologic, pe lângă Ministerul Culturii și Identității Naționale, astfel că această comise nu are calitate procesuală pasivă și nici personalitate juridică.

Înalta Curte constată că în materia contenciosului administrativ nu este relevantă personalitatea juridică a autorității publice emitente a actului contestat, ci capacitatea sa administrativă, constând în aptitudinea prevăzută de lege de a realiza prerogativele de putere publică asigurând organizarea executării și executarea în concret a legii. Capacitatea administrativă conferă capacitatea autorității publice de a sta în proces indiferent dacă are sau nu personalitate juridică, astfel încât în speță pârâta Comisia Națională de Arheologie, fiind emitenta actului ce face obiectul judecății, are calitate procesual pasivă.

Sub acest aspect, prima instanță a reținut în mod corect că, în speță, Comisia Națională de Arheologie este constituită potrivit dispozițiilor legale, fiind înființată și funcționând în baza O.G. nr. 43/2000 privind protecția patrimoniului arheologic, modalitatea de organizare a acesteia este stabilită prin ordin al Ministrului Culturii, iar prin lege, acesteia i-a fost conferită capacitate administrativă în sensul că este împuternicită să emită acte administrative.

De asemenea, prin cererea de recurs incident nu sunt aduse argumente noi față de cele invocate în primă instanță cu privire la calitatea procesuală pasivă a Comisiei Naționale de Arheologie.

Prin urmare, față de argumentele invocate de către recurenții-pârâți prin recursul incident și față de critica formulată pe această cale, ce vizează modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a Comisiei Naționale de Arheologie, instanța de recurs apreciază că se impune respingerea, ca nefondat, a recursului incident.

2.4. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul principal formulat de A. împotriva sentinței nr. 108/2019 din 18 septembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal; va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

De asemenea, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul incident formulat de Ministerul Culturii (fost Ministerul Culturii și Identității Naționale) - Direcția de Patrimoniu Cultural și Comisia Națională de Arheologie împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului principal formulat de A..

Admite recursul principal formulat de A. împotriva sentinței nr. 108/2019 din 18 septembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Respinge recursul incident formulat de Ministerul Culturii (fost Ministerul Culturii și Identității Naționale) - Direcția de Patrimoniu Cultural și Comisia Națională de Arheologie împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 2 februarie 2022.