ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6047/2021

Ședința publică din data de 3 decembrie 2021

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 19.06.2019, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B. a se dispune, în baza prevederilor art. 18 punct 4 lit. a) din Legea nr. 554/2004 și funcție de probatoriul propus a se administra, anularea Hotărârii nr. 282/15.05.2019 emisă de acest for administrativ, inclusiv obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 1169/2019 din data de 22 noiembrie 2019, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamantul A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinței recurate și în consecință admiterea cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată, cu obligarea pârâtului CNCD la plata cheltuielilor de judecată.

În esență, în motivarea recursului, recurentul susține:

- încălcarea prevederilor art. 10 alin. (2) și 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanța de fond pronunțând o sentință definitivă, fără a indica calea de atac a recursului

- au fost încălcate drepturile recurentului la demnitate și liberă exprimare în spațiul public atâta vreme cât instanța de fond a reținut că sintagmele "lider separatist maghiar", face jocurile Ungariei sprijinită de Rusia, care ar dori ca Transilvania să redevină la Ungaria" reprezintă tratament advers al recurentului la adresa numitului B..

- în cauză nu există elementele constitutive ale unei fapte de victimizare pentrui următoarele motive:

Se arată de către recurent și împrejurarea că numitul B. comunică presei de limbă maghiară din România de fiecare dată când depune o plângere penală împotriva acestuia sau o reclamație la CNCD pe numele recurentului.

În condițiile în care numitul B. prin reclamațiile repetate pe aceeași temă la CNCD, prin formularea de plângeri penale repetate pe aceeași temă, prin promovarea unor denunțuri calomnioase și a unor reclamații vădit neîntemeiate nu poate exista faptă de victimizare, recurentul fiind nevoit a-și apăra onoarea în mod public aducând în atenția opiniei publice românești faptele pe care numitul B. le aduce în atenția opiniei publice de limbă maghiară.

Cu privire la aceste afirmații arată recurentul că nu reprezintă o judecată de valoare cu privire la persoana numitului B., ci reprezintă o analiză a acțiunilor sale publice și a conduitei acestuia în spațiul public făcută de recurent în calitate de jurnalist, aceste afirmații neconstituind o victimizare a numitului B. ci doar o interpretare personală a recurentului a acțiunilor lui B. în spațiul public.

Intimatul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

În motivare, în esență, arată că prin actul administrativ jurisdicțional atacat s-a reținut că aspectele sesizate constituie "victimizare" conform prevederilor art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările ulterioare, victimizarea fiind orice tratament advers, venit ca reacție la o plângere sau acțiune în justiție cu privire la încălcarea principiului tratamentului egal și al nediscriminării.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, este nefondat, sentința recurată reflectând interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei.

Înalta Curte are în vedere că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Instanța de control judiciar constată că în cauză nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în vederea casării hotărârii deoarece prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport cu materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Atributul esențial al instanței de recurs îl constituie interpretarea legii, iar, în speță, nu există critici de nelegalitate în sensul exigențelor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care să vizeze încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În esență, chestiunea litigioasă pe care a avut-o de dezlegat prima instanță a fost acea de a stabili dacă sancționarea recurentului reclamant a fost făcută cu respectarea dispozițiilor legale incidente cauzei.

Analizând criticile formulate de recurentul-reclamant, Înalta Curte constată că hotărârea atacată este conformă normelor de drept material incidente în speță.

Cu titlu prealabil, se observă din cuprinsul memoriului de recurs, că recurentul reclamant nu dezvoltă niciun argument de natură a reliefa încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material de către prima instanță cu prilejul pronunțării hotărârii, mărginindu-se să reia susținerile din cererea de chemare în judecată.

Raportat la contextul faptic menționat în cuprinsul Hotărârii nr. 282 din 15 mai 2019, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, victimizarea reprezentând o formă de discriminare introdusă de legiuitorul român în procesul de transpunere a prevederilor Directivei Consiliului 2000/43/CE privind aplicarea principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de origine rasială sau etnică, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. L80/19.07.2000 și prevederile Directivei Consiliului 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament, în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. L303/2 decembrie 2000.

Referitor la susținerile petentului vizând fapta de victimizare, s-a reținut de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării întrunirea cumulativă a elementelor constitutive ale victimizării care s-au circumstanțiat ori au luat naștere ca urmare a plângerii adresate Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

Contestația formulată de reclamantul A. împotriva Hotărârii CNCD nr. 282 din 15 mai 2019 a fost respinsă prin sentința civilă nr116/2019 din data de 22 noiembrie 2019 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, soluție ce se impune a fi menținută, constatând instanța de recurs că motivele invocate nefiind în măsură a reforma hotărârea atacată.

Potrivit art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000 republicată "Constituie victimizare și se sancționează contravențional conform prezentei ordonanțe orice tratament advers, venit ca reacție la o plângere sau acțiune în justiție cu privire la încălcarea principiului tratamentului egal și al nediscriminării".

Astfel cum este reglementată de dispozițiile legale mai sus menționate, victimizarea, ca formă de discriminare este condiționată de îndeplinirea cumulativă a trei condiții legale:

- existența unei petiții sau acțiuni în justiție cu privire la discriminare;

- existența unui tratament advers ca răspuns la acest demers al victimei;

- tratamentul advers să fie motivat de plângerea anterioară.

Înalta Curte va avea în vedere și dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, conform cărora constituie discriminare orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

În raport de această normă juridică și de condițiile impuse de legiuitor prin aceste dispoziții, constată Înalta Curte că instanța de fond a făcut o corectă interpretare și aplicare a legii. În acest sens, în mod corect a reținut Curtea de Apel Brașov îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000,

Astfel, a reținut instanța de fond existența unei petiții adresată intimatului CNCD de către petentul B., existența unui tratament advers prin utilizarea expresiilor folosite "lider separatist maghiar", "face jocurile Ungariei sprijinită de Rusia care ar dori ca Transilvania să redevină Ungaria" precum și a comentariilor legate de persoana pârâtului care au ajuns, prin intermediul blogului administrat de recurentul reclamant la cunoștința opiniei publice, iar acest tratament advers este rezultatul plângerii formulate de petentul B.. Probatoriul administrat în cauyză atestă faptul că aceste afirmații au fost făcute ca urmare a plângerii formulate de intimatul-pârât B..

Așadar, fapta săvârșită de recurentul reclamant reprezintă faptă de victimizare întrucât aceasta reprezintă o atitudine negativă, de umilire, de atingere gravă a demnității persoanei vizate, pe un presupus motiv al apartenenței la o anumită naționalitate și al criteriului limbii vorbite.

Înalta Curte observând înscrisurile de la dosarul cauzei constată că afirmațiile anterior menționate și utilizate de recurent vin ca o reacție adversă la plângerile formulate de către petentul B.. Mai mult decât atât din aceste înscrisuri reiese că recurentul-reclamant a continuat să scrise pe blogul său că petentul a făcut o obsesie personală față de el și a solicitat comentarii pe subiect respectiv "nu pot să accept așa ceva și pentru că nu vreau ca obsesia acestui individ să meargă mai departe solicit public instituțiilor statului să mp protejeze . . . . . . . . . .Voi ce părere aveți? Aștept comentariile voastre"

Susținerile recurentului reclamant că expresiile utilizate sunt conforme cu realitatea nu pot fi primite. Ceea ce s-a supus controlului de legalitate de către recurent a fost Hotărârea nr. 282/2019 emisă de CNCD sub aspectul verificării îndeplinirii în cauză a condițiilor impuse de O.G. nr. 137/2000, instanța de judecată fiind limitată la verificarea îndeplinirii acestor condiții impuse de actul normativ special incident cauzei.

Nici susținerea că aceste afirmații reprezintă doar o analiză a acțiunilor sale publice și a conduitei acestuia în spațiul public făcută de recurentul reclamant în calitate de jurnalist nu pot fi primite, exprimarea opiniilor în mod public trebuie făcute în limitele prevăzute de art. 30 alin. (6) și (7) din Constituția României, pe o parte, iar pe de altă parte, recurentului îi revenea sarcina de a dovedi că aceste posibile reacții adverse sunt justificate obiectiv de un scop legitim iar metodele de atingere a acestui scop sunt adecvate și necesare. Cu alte cuvinte, ceea ce trebuie dovedit era faptul că utilizarea afirmațiilor nu reprezintă un răspuns, o reacție la plângerea formulată de intimatul B..

Trebuie să existe un just echilibru între dreptul la nediscriminare și dreptul la liberă exprimare, Înalta Curte reținând că exercitarea acestui din urmă drept presupune cu necesitate îndatoriri și responsabilități pentru cel care uzează de acest drept.

Dreptul la liberă exprimare poate fi supus unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, printre altele, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, protecția reputației sau a drepturilor altora (paragraful 2 al art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului).

De altfel, Constituția României interzice în mod expres, cu privire la libertatea de exprimare, ca prin exercitarea acesteia să fie defăimată țara și națiunea, îndemnul la război de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violență publică, precum și manifestările obscene, contrare bunelor moravuri (art. 30 par. 7).

Așa cum a consacrat jurisprudența CEDO cu privire la limitele dreptului la liberă exprimare (a se vedea cauza Boldea împotriva României, Hotărârea din 15 februarie 2007), protecția dreptului la liberă exprimare este valabilă nu numai pentru informațiile sau ideile primite favorabil sau considerate ca fiind inofensive sau indiferente, ci și pentru acelea care lovesc, șochează sau neliniștesc pentru că așa impun pluralismul, toleranța și spiritul de deschidere fără de care nu poate exista o societate democratică (paragraful 45).

Restricțiile pe care autoritățile naționale le poate impune cu privire la libertatea de exprimare, inclusiv prin intermediul jurisdicției naționale, trebuie să fie "necesare" în acord cu paragraful 10 alin. (2) din Convenție, ceea ce implică o "nevoie socială imperioasă" pentru a justifica ingerința statului, și anume de a justifica dacă o "restricție" este compatibilă cu libertatea de exprimare pe care o protejează art. 10 din Convenție.

Așa cum s-a arătat justificarea de către recurent a afirmațiilor sale nu sunt de natură a înlătura caracterul discriminator al acestora, ele conținând referire exprese la naționalitatea intimatului B., a limbii vorbite de acesta, afirmații făcute într-o formă tendenționasă aducând atingere drepturilor nepatrimoniale ale intimatului B..

Nici susținerea că în presa internațională sintagma "lider separatist" este utilizată fără a constitui victimizare nu poate fi primită având în vedere că în prezenta cauză folosirea acestei sintagme a fost utilizată ca urmare a plângerii formulate de intimatul-pârât B..

Reține Înalta Curte că nici existența articolului publicat la data de 7 aprilie 2017 nu este de natură a reforma hotărârea atacată, în raport de condițiile impuse de art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, condiții ce trebuiesc analizate la data săvârșirii faptei.

În ce privește motivul de recurs conform căruia hotărârea este nelegală întrucât nu cuprinde calea de atac a recursului și termenul de formulare a acestei căi de atac, instanța de casare constată caracterul nefondat al acestuia.

Amintește Înalta Curte că în conformitate cu dispozițiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ. "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei", iar potrivit art. 129 din Constituția României:

"Împotriva hotărârilor judecătorești părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii."

Înalta Curte va avea în vedere că sfera hotărârilor supuse căii de atac a recursului este determinată, cu caracter general, de dispozițiile art. 483 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora sunt supuse recursului hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege.

Din interpretarea acestor prevederi legale rezultă că pot face obiect al recursului doar hotărârile primei instanțe, când sunt date fără drept de apel, sau hotărârile instanței de apel, fiind delimitată astfel, expres și limitativ, categoria hotărârilor judecătorești supuse acestei căi de atac.

Prin urmare, revine persoanei interesate obligația de a sesiza jurisdicția competentă, în condițiile legii procesual civile, aceeași pentru subiectele de drept aflate în situații identice.

Totodată, principiul legalității căilor de atac exclude examinarea în fond a unei cereri sau căi de atac exercitate în alte situații și în alte condiții decât cele determinate de dreptul intern prin legea procesuală.

Pe de altă parte, observă Înalta Curte că lipsa mențiunii din dispozitivul hotărârii recurate a căii de atac a recursului nu a produs recurentului nicio vătămare, acesta formulând calea de atac în termenul prevăzut de legea specială nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

În raport de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, toate motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul - reclamant A. împotriva sentinței nr. 116/2019 din 22 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 decembrie 2021.