ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5904/2021

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2013, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Serviciul Român de Informații, U.M. 0198 București, U.M.0472-București, B., C., D., E. și F., a solicitat ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța să se dispună: 1) anularea tuturor actelor administrative prin care i s-a adus atingere dreptului său legal de a beneficia de compensația lunară de chirie, în speță: "Procesul-verbal x/27.06.2013", "Extrasul hotărârii nr. 022087 din data de 24.10.2013" sub aspectul inadmisibilității, netemeiniciei și nelegalității acestora și în subsidiar ca fiind neconcise, neconcrete si neechivoce din punct de vedere al interpretării juridice, reguli care nu sunt respectate întocmai în cadrul formulării celor două documente la care a făcut referire; 2)obligarea Serviciului Român de Informații să înlocuiască actele administrative atacate și să elibereze alte hotărâri prin care să-i acorde compensația lunară pentru plata chiriei, în cel mult 1 zi de la data rămânerii definitive a hotărârii, iar în cazul în care termenul nu este respectat, să se aplice persoanelor obligate, o amenda 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, reclamantul având dreptul la penalități, în condițiile art. 894 din C. proc. civ. 3) recunoașterea dreptului pretins si repararea pagubei ce i-a fost cauzată prin: restituirea banilor pentru compensația de chirie ce i s-au cuvenit, cu dobânzile legale aferente, de la data înregistrării raportului până la achitarea efectivă a acestora; 4) obligarea pârâților să pună la dispoziția instanței de judecată și să declasifice toate documentele care au stat la baza fundamentării respingerii solicitării sale privind acordarea compensației pentru plata chirie, un refuz în acest sens punând grav sub semnul întrebării echitatea și liberul acces la justiție; 5) a se cerceta dacă în adresa nr. x/19.06.2013, trimisă de către Direcția Juridică din cadrul Serviciului Român de Informații la U.M.0356-Bucuresti, prin care s-a redactat un punct de vedere referitor la conținutul contractului de închiriere și la solicitarea sa de a beneficia de compensația de chirie, s-a comis vreo discriminare pe motiv de avere, în partea care face referire la faptul că "în condițiile în care, eu am avut suma necesară să constitui garanția reală din contractul de închiriere, solicitarea decontării sumei reprezentând compensația lunară de chirie, nu se mai poate justifica, nefiind susținută de situația de fapt evocată"; 6) în cazul în care se reține de către instanță, faptul că partea intimată, Serviciul Român de Informații, prin U.M, 0198-Bucuresti, a comis vreo discriminare pe motiv de avere, solicită introducerea în cauză a funcționarilor care au contribuit la emiterea documentului, cărora le va solicita plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat, constând în daune morale în cuantum de 10.000 de euro, pe care să le plătească solidar cu autoritatea publică pârâtă; 7) obligarea pârâților: B., C., D., E., F. la: plata tuturor cheltuielilor de judecată precum și a daunelor materiale ce i-au fost cauzate prin neacordarea la timp a compensației lunare pentru plata chiriei, pe care le va indica și ale căror valoare o va cuantifica, ulterior în timpul judecării cauzei, daune care dorește să-i fie plătite solidar cu Serviciul Român de Informații, prin U.M.0472-Bucuresti al cărui șef are calitatea de ordonator terțiar de credite, stabilit prin ordin al directorului S.R.I. Plata tuturor drepturilor salariale, a personalului unității la care este încadrat, se face de către această unitate, așa încât pentru opozabilitatea hotărârii este necesară păstrarea acesteia în proces, în caz contrar eventuala executare silită a hotărârii nefiind posibilă; 8) obligarea pârâților: C., E. si F., fiecare în parte, la plata a 50% din solda lunara brută, corespunzătoare lunilor pentru care i s-a cuvenit acordarea compensației pentru plata chiriei, de la data înregistrării raportului și până la achitarea efectiva a acestui drept, reprezentând reparații de ordin moral, pentru faptele pricinuite de către aceștia, solidar cu Serviciul Român de Informații, prin U.M.0472 București; 9) obligarea pârâților: B. si D. la plata a câte 10.000 de euro, fiecare, reprezentând daunele morale pe care i le-a pricinuit atât prin neacordarea la timp a compensației lunare pentru plata chiriei, cât și prin abuzurile pe care aceștia le-au comis împotriva sa, în legătură cu fapte sau situații care au legătură directă cu contestația acțiunii în cauză, solidar cu Serviciul Român de Informații, prin U.M.0472-Bucuresti.

Soluția instanței de fond și circumstanțele cauzei Prin sentința civilă nr. 1056/31.03.2014, Curtea de Apel București și-a declinat competența în favoarea Tribunalului București, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 11 iunie 2014, sub nr. x/2014. Prin sentința civilă nr. 4341 din 08 iunie 2015, Tribunalul București a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Serviciul Român de Informații, U.M. 0198 București, U.M.0472-București, B., C., D., F. și E., ca neîntemeiată. Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 3, 4, 5, 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat. Prin decizia nr. 4520 din 04 octombrie 2016, Curtea de Apel București a admis recursul declarat de recurentul-reclamant A., în contradictoriu cu intimații Serviciul Român de Informații, U.M. 0198 București, U.M.0472-București, B., C., D., F. și E., a casat sentința civilă recurată, a reținut cauza spre competentă soluționare în primă instanță și a înaintat dosarul spre repartizare aleatorie unui complet de fond al Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, fiind înregistrat dosarul cu nr. x/2017 Prin sentința civilă nr. 1676 din 04 aprilie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele: - a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Serviciul Român de Informații, U.M. 0198 București, U.M.0472-București, B., C., D., E. și F.; - a constatat ca fiind nejustificat refuzul pârâților de a plăti reclamantului compensația lunară pentru chirie solicitată în baza Contractului de închiriere înregistrat la AFP Sector 4 sub nr. x/08.05.2013, refuz exprimat prin Procesul-verbal nr. x/27.06.2013 și Hotărârea nr. 022087/24.10.2013; - a obligat pârâții să achite reclamantului compensația lunară pentru chirie în cuantum de 50% din solda lunară brută aferentă perioadei 08 mai 2013 - 15 ianuarie 2014, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare calculată începând cu scadența fiecărei obligații de plată a compensației lunare pentru chirie (ultima zi lucrătoare a fiecărei luni) și până la data achitării efective; - a respins, în rest, cererea de chemare în judecată, ca nefondată; - a respins cererea reclamantului de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 1676 din 04 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamantul A. și pârâții Serviciul Român de Informații și U.M. 0472 București reprezentați de U.M. 0198 București. 1. Prin recursul formulat reclamantul A. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea în tot a cererii de chemare în judecată, fără a încadra criticile sale în motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 din C. proc. civ. În motivarea căii de atac, recurentul-reclamant a arătat, în esență, următoarele: - deși prin cererea de chemare în judecată (primul capăt de cerere), s-a solicitat anularea Procesului-verbal nr. x din data de 27.06.2013, precum și a Extrasului hotărârii nr. 022087 din data de 24.10.2013, sub aspectul nelegalității acestora, judecătorul care a soluționat cauza în fond, nu a procedat la anularea acestora. - s-a solicitat instanței, prin cererea de chemare în judecată (capătul 5 de cerere) să cerceteze dacă prin adresa Serviciului Român de Informații (U.M. 0198 - București), nr. x din 19.06.2013, s-a comis vreo discriminare pe motiv de avere. Pentru a fi cercetat dacă în mijlocul de probă clasificat precizat, respectiv (adresa U.M. 0198 -București, nr. x din 19.06.2013), s-a comis sau nu o discriminare, pe motiv de avere, judecătorul ar fi trebuit să dispună, înfățișarea acestuia, la dosarul cauzei, pentru a fi supus dezbaterii părților. Curtea de Apel București, nu a procedat la punerea în discuția părților a mijlocului de probă clasificat, la care s-a făcut referire, concluzionând că: "în acest sens, Curtea reține că nu a existat o discriminare produsă reclamantului întrucât, pe de o parte, motivul principal pentru care a fost respinsă cererea sa de compensație a chiriei, nu l-a reprezentat averea reclamantului..." - deși s-a solicitat prin capătul nr. 7 al cererii de chemare în judecată, să fie obligați pârâții: B.; C.; D.; E. și F., solidar cu Serviciul Român de Informații, prin U.M. 0472 - București, la plata tuturor cheltuielilor de judecată precum și a daunelor materiale care au fost cauzate prin neacordarea la timp a compensației lunare pentru chirie, instanța a respins acest capăt de cerere, considerându-1 neîntemeiat. Judecătorul care a soluționat fondul cauzei, a reținut că: "în ceea ce privește cererea reclamantului de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată, Curtea reține că reclamantul nu a achitat taxe judiciare sau onorarii avocațiale, ci a depus doar mai multe bonuri și facturi fiscale privind achiziția de servicii xerox, bunuri de papetărie și cărți judiciare. În ceea ce privește achiziția de cărți judiciare, Curtea apreciază că astfel de cheltuieli nu intră în categoria cheltuielilor judiciare astfel cum sunt prevăzute de art. 451 alin. (1) din C. proc. civ., iar în condițiile în care reclamantul nu avea cunoștințe juridice trebuia să apeleze la un avocat, ci nu să achiziționeze cărți juridice. În ceea ce privește celelalte achiziții, Curtea reține că intră în categoria cheltuielilor judiciare, însă față de soluția de admitere în parte a acțiunii, și de faptul că și pârâții au făcut astfel de cheltuieli, se impune compensarea acestora potrivit art. 453 alin. (2) din C. proc. civ.. Prin urmare, Curtea va respinge cererea reclamantului de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată." Față de cele reținute de judecătorul care a soluționat fondul cauzei, se susține că acesta nu a stabilit corect că toate cheltuielile materiale pe care le-a făcut, inclusiv cele legate de achiziția unor cărți judiciare (ca: Noul C. proc. civ., Legea Contenciosului Administrativ și Fiscal, etc.) și dovedite prin mijloacele de probă depuse la dosarul cauzei și față de care niciunul dintre pârâți nu au avut vreo contestație, se înscriu în cuprinsul prevederilor art. 451 alin. (1) din C. proc. civ., instanța neputând proceda la reducerea acestora. 2. Prin recursul formulat, pârâții Serviciul Român de Informații și U.M. 0472 București reprezentați de U.M. 0198 București, au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare instanței competente, iar în subsidiar, reținerea cauzei spre rejudecare și respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. În motivarea căii de atac, recurenții-pârâți au arătat, în esență, următoarele: - aspecte cu privire la necompetența materială, funcțională și procesuală (specializată) a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal. În fapt, obiectul acestui litigiu, așa cum reiese din conținutul cererii de chemare în judecată precum și din dispozitivului sentinței atacate, vizează obligarea instituției noastre la plata unor drepturi bănești revendicate de reclamant, în calitate de angajat. În ceea ce privește competența de soluționarea a unor astfel de litigii, în care nu sunt puse în discuție acte administrative emise de o instituție publică în regim de autoritate publică, ci privesc raporturile ce se nasc între un angajator (instituție militară) și angajatul său (cadru militar), practica anterior neunitară a fost tranșată de către înalta Curte de Casație și Justiție prin intermediul Deciziei nr. 5 din 05.03.2018, pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii în cadrul Dosarului nr. x/2017 - aspecte cu privire la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material prin hotărârea atacată. În acest sens, considerăm că instanța de fond a decis în mod greșit obligarea instituției la plata către intimatul-reclamant a compensației lunare a chiriei, deși în motivarea deciziei se arată că există prevederi ale contractului de închiriere prezentat de reclamant care creează suspiciunea că părțile puteau avea intenția de a încheia un contract de vânzare-cumpărare cu plata în rate. Mai mult decât atât, instanța menționează și alte elemente de suspiciune rezonabilă asupra realității contractuale, precizând următoarele: "Mai mult, sunt elemente care pun la îndoială realitatea clauzei potrivit căreia reclamantul ar fi achitat suma de 50.000 euro menționată în contract, reprezentate în special de sesizările și declarațiile tatălui proprietarului făcute atât către instituțiile pârâte, cât și într-un dosar penal finalizat prin Ordonanța de clasare nr. 102/P/2016 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar București." Trebuie să fie avute în vedere și normele care reglementează finanțele publice, întrucât în sensul art. 2 pct. 3 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, contractul de închiriere prezentat era un act juridic din care rezultă indirect o obligație pe seama fondurilor publice, caz în care erau incidente și dispozițiile art. 14 alin. (3), conform căruia "nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanțată și plătită dacă nu este aprobată potrivit legi". Astfel, având în vedere elementele de nespecificitate ale unui contract de închiriere, s-a enunțat încă de la început posibilitatea ca acest contract să fie premisa unei vânzări-cumpărări simulate, creând cel puțin aparența unui act translativ de proprietate, sau a unui dezmembrământ al dreptului de proprietate, anume uzufructul. Acest aspect, pus în acord cu termenul foarte lung de valabilitate a contractului și anume, 30 de ani, justifică cel puțin parțial temerea (confirmată ulterior prin plângerile, inclusiv penale, formulate de numitul G.) că se avea în vedere dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului închiriat. În aceste condiții, s-au avut în atenție dispozițiile art. 1237 din C. civ. care statuează asupra fraudei la lege, definind cauza ilicită ca fiind "și atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative", situație care, în condițiile art. 1238 din C. civ., este sancționată cu anulabilitatea contractului.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 28 ianuarie 2019, recurentul-pârât Serviciul Român de Informații reprezentat de U.M. 0198 București a solicitat respingerea recursului formulat de recurentul-reclamant, ca nefondat. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 04 ianuarie 2019, recurentul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului formulat de recurenții-pârâți, ca neîntemeiat.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a actelor dosarului și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Prin procesul-verbal nr. x/27.06.2013, respectiv prin Hotărârea nr. 022087/24.10.2013 a fost respinsă solicitarea și contestația recurentului reclamant A. cu privire la acordarea compensației lunare pentru chirie în baza contractului de închiriere înregistrat sub nr. x/08.05.2013 la Agenția Finanțelor Publice Sector 4 București. Potrivit dispozițiilor art. 20 1 Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare: "(1) Cadrele militare în activitate numite în prima funcție/mutate în interesul serviciului, detașate și/sau împuternicite într-o altă garnizoană decât cea în care își au domiciliul și care nu dețin locuință proprietate personală în acea garnizoană, nici ei și nici soțiile sau soții acestora, în situația în care nu li se poate asigura spațiu de locuit corespunzător, au dreptul la o compensație lunară pentru chirie de până la 50% din solda lunară. (2) Cadrele militare în activitate numite în prima funcție, mutate în interesul serviciului, detașate și/sau împuternicite într-o garnizoană în care își au domiciliul, dar care nu dețin locuință proprietate personală, nici ei și nici soțiile sau soții acestora, în situația în care nu li se poate asigura spațiu de locuit corespunzător, pot beneficia, în cazuri justificate, pe baza rezultatelor anchetei sociale efectuate de o comisie constituită prin ordin al ministrului apărării naționale, de compensația lunară pentru chirie, prevăzută la alin. (1), la propunerea comandanților sau a șefilor cadrelor militare respective." 1. Cu privire la recursul formulat reclamantul A., Înalta Curte constată că susținerile acestuia pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară. În cadrul analizei acestor critici, Înalta Curte apreciază că se impune a fi făcută o precizare cu privire la susținerile din cererea de recurs, anume aceea că poate proceda la examinarea doar a susținerilor care vizează legalitatea sentinței, nu și a celor care vizează netemeinicia acesteia. În acest sens, instanța are în vedere faptul că recursul este o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia se poate solicita instanței de control judiciar, în condițiile și pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, reformarea hotărârii pronunțate de instanța de fond sau de instanța de apel în anumite cazuri prevăzute de lege. Conform prevederilor legale în vigoare, recursul nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci numai controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu dispozițiile legii materiale și procesuale aplicabile. Astfel, motivele de recurs vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, nu și netemeinicia acesteia. Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Exercitarea căii de atac are ca efect punerea în mișcare a controlului judiciar îndeplinit de instanța superioară asupra hotărârii instanței inferioare și este guvernată de principiul legalității căii de atac, în baza căruia recursul poate fi exercitat numai pentru motive care au făcut analiza instanței inferioare. Prima critică a recurentului se referă la faptul că, deși prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat anularea Procesului-verbal nr. x din data de 27.06.2013, precum și a Extrasului hotărârii nr. 022087 din data de 24.10.2013, prima instanță nu a procedat la anularea acestora. Critica este nefondată întrucât instanța de fond a constatat refuzul nejustificat al pârâților de a plăti reclamantului compensația lunară pentru chirie și a dispus obligarea acestora la plată. Potrivit dispozițiilor art. 2 lit. c) și i) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice, iar refuzul nejustificat de a soluționa o cerere, reprezintă exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat și nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluționării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile. Cum actele menționate mai sus nu cuprindeau dispoziții în vederea organizării executării legii ci doar exprimau refuzul de a acorda compensația lunară pentru chirie, nu se impunea anularea acestor acte, dispozițiile instanței rezolvând pe deplin acest capăt de cerere. A mai susținut recurentul reclamant că, pentru a fi cercetat dacă în mijlocul de probă clasificat, respectiv adresa U.M. 0198-București, nr. x din 19.06.2013, s-a comis sau nu o discriminare, pe motiv de avere, judecătorul ar fi trebuit să dispună, înfățișarea acestuia, la dosarul cauzei, pentru a fi supus dezbaterii părților. Critica este nefondată întrucât, pârâții au refuzat acordarea compensației lunare pentru chirie raportându-se la clauzele contractului de închiriere depus, iar nu la analiza "averii" recurentului ca motiv de discriminare. Pe de altă parte, actele secrete studiate de instanțe în cadrul compartimentului de specialitate puteau fi studiate și de către un apărător ales cu autorizație necesară, fapt ce a fost adus la cunoștința recurentului reclamant, însă acesta nu a înțeles să uzeze de acestă posibilitate. A mai susținut recurentul că deși a solicitat prin capătul nr. 7 al cererii de chemare în judecată, să fie obligați pârâții persoane fizice, solidar cu Serviciul Român de Informații prin U.M. 0472 - București, la plata tuturor cheltuielilor de judecată precum și a daunelor materiale care au fost cauzate prin neacordarea la timp a compensației lunare pentru chirie, instanța a respins acest capăt de cerere, considerându-1 neîntemeiat. Critica este nefondată deoarece prima instanță a acordat compensația lunară pentru perioada 8 mai 2013 - 15 ianuarie 2014, la care a adăugat și dobânda legală penalizatoare de la scadența fiecărei compensații lunare și până la plata efectivă. Față de critica vizând cheltuielile de judecată, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 451 alin. (1) din C. proc. civ.: "Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezenței la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului." Or, achiziționarea unor cărți de specialitate juridică nu intră în noțiunea de cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului, astfel încât în mod corect prima instanță a respins acestă solicitare. 2. Cu privire la recursul formulat de pârâții Serviciul Român de Informații și U.M. 0472 București reprezentați de U.M. 0198 București, Înalta Curte constată că au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 și 8 din C. proc. civ. Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere, numai pentru următoarele motive de nelegalitate, când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii. Au susținut recurenții necompetența materială, funcțională și procesuală (specializată) a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, întrucât obiectul acestui litigiu, așa cum reiese din conținutul cererii de chemare în judecată precum și din dispozitivului sentinței atacate, vizează obligarea instituției la plata unor drepturi bănești revendicate de reclamant, în calitate de angajat. Critica este nefondată deoarece potrivit dispozițiilor art. 2 lit. c) și i) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim are caracterul unui act administrativ asimilat, iar potrivit art. 10 alin. (1) din același act normativ: "Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 3.000.000 de RON se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 3.000.000 de RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel." Pe de altă parte, prin decizia nr. 4520 din 04 octombrie 2016, Curtea de Apel București a stabilit în mod definitiv competența sa de soluționarea cauzei în primă instanță. Au mai susținut recurenții că instanța de fond a decis în mod greșit obligarea instituției la plata compensației lunare a chiriei, deși în motivarea deciziei se arată că există prevederi ale contractului de închiriere prezentat de reclamant care creează suspiciunea că părțile puteau avea intenția de a încheia un contract de vânzare-cumpărare cu plata în rate. Or, este de necontestat faptul că recurentul reclamant putea fi beneficiarul unei compensații lunare pentru chirie de până la 50% din solda lunară, în condițiile dispozițiilor art. 20 1 alin. (1) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, potrivit cărora: "Cadrele militare în activitate numite în prima funcție/mutate în interesul serviciului, detașate și/sau împuternicite într-o altă garnizoană decât cea în care își au domiciliul și care nu dețin locuință proprietate personală în acea garnizoană, nici ei și nici soțiile sau soții acestora, în situația în care nu li se poate asigura spațiu de locuit corespunzător, au dreptul la o compensație lunară pentru chirie de până la 50% din solda lunară." Din dispozițiile legale menționate mai sus rezultă că acestă compensație se acordă pentru chirie, presupunând existența unui contract de închiriere, contract pe care recurentul reclamant l-a prezentat instituțiilor pârâte. Pe de altă parte, cuantumul compensației se raportează la solda lunară și nu este legată de cuantumul chiriei prevăzute în contractul de închiriere. În aceste condiții, în mod corect a reținut prima instanță că acest contract de închiriere nu a fost anulat și că, deși unele clauze ale contractului ar fi specifice unui contract de vânzare-cumpărare, totuși aceste aspecte nu sunt de natură a îngrădi dreptul recurentului reclamant de a primi compensația lunară. Dispozițiile art. 2 pct. 3 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice și art. 1237 din C. civ., invocate de recurenți, nu sunt incidente în cauză. Mai mult decât atât, potrivit dispozițiilor art. 20 1 alin. (2 1 ) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare: "Cadrele militare care îndeplinesc condițiile de acordare a compensației lunare pentru chirie potrivit alin. (1) și (2) și care contactează un credit ipotecar/imobiliar destinat achiziționării unei locuințe sau încheie un contract de vânzare-cumpărare cu plata în rate a unei locuințe beneficiază de compensația lunară pentru chirie, pe o perioadă ce nu poate depăși durata de derulare a creditului sau contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate, respectiv pentru plata ratei sau a unei fracțiuni din rata aferentă creditului sau contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate. În această situație, compensația lunară pentru chirie se acordă în cuantumul prevăzut la alin. (1), dar nu poate depăși rata lunară plătită pentru creditul ipotecar/imobiliar sau pentru contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate." Acest alineat a fost introdus prin Legea nr. 288/2018 și modificat prin Lege 101/2019. Chiar dacă aceste dispoziții legale nu sunt incidente în cauză, exprimă totuși voința ulterioară a legiuitorului de a acorda compensația și în cazul creditului ipotecar/imobiliar sau al contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate. Așa fiind, Înalta Curte constată că soluția adoptată a fost corect și amplu motivată, s-a fundamentat pe interpretarea probelor administrate raportat la prevederile legale aplicabile, astfel încât motivele de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză.

Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia Pentru aceste considerente și în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 și art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâții Serviciul Român de Informații și U.M. 0472 București reprezentați de U.M. 0198 București împotriva sentinței civile nr. 1676 din 04 aprilie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. PENTRU ACESTE MOTIVE,