ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5451/2021

Ședința publică din data de 10 noiembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a în data de 13.09.2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând instanței, ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea deciziei FGA nr. 16653/28.08.2018, obligarea pârâtului FGA la plata sumelor solicitate prin cererea de plată nr. x/28.11.2017 și obligarea acestuia la emiterea unei decizii prin care să admită cererea de plată.

În ședința de judecată din data de 27.03.2019, instanța a admis excepția inadmisibilității capetelor de cerere privind emiterea unei decizii de admitere a cererii de plată și privind plata efectivă a despăgubirilor, precizând că în ipoteza anulării deciziei contestate, consecința va fi obligarea pârâtului la emiterea unei decizii prin care să analizeze pe fond cererea de plată.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1603 din 24 aprilie 2019, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu paratul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat decizia FGA nr. 16653/28.08.2018, a obligat pârâtul FGA la emiterea unei decizii prin care să soluționeze pe fond cererea de plată nr. x/28.11.2017 și a respins capetele de cerere privind emiterea unei decizii de admitere a cererii de plată și privind plata efectivă a despăgubirilor, ca inadmisibile.

Împotriva hotărârii instanței de fond pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului arată că sentința pronunțată este netemeinică și nelegală, fiind rezultatul unei greșite interpretări și aplicări a legii de către instanța de fond.

Recurentul susține că instanța a făcut o greșită interpretare si aplicare a dispozițiilor art. 14, coroborate cu dispozițiile art. 2, 11,12 din Legea nr. 213/2015, dispozițiilor art. 20 alin. (1), coroborate cu dispozițiile art. 13-16 din Norma ASF nr. 16/2015 (menținută prin Norma ASF nr. 24/2019) privind Fondul de Garantare a Asiguraților si dispozițiilor art. 2548 C. civ.

În prezenta cauză, reclamantul a depus cererea de plată în data de 28.11.2017 ulterior datei de 28.07.2016, aceasta fiind ultima zi în care se putea depune cererea de plata pentru B. S.A.

Instanța de fond stabilește în mod nelegal faptul ca cererea de plată nu a fost depusă tardiv având în vedere existența dosarului nr. x/2016, dosar care "a fost de natură a crea reclamantului convingerea că pretențiile sale materiale vor fi soluționate direct de către instanță și că parcurgerea unei proceduri administrative ar fi inutilă în aceste condiții, putând chiar intra în contradicție cu soluția ce urma a fi pronunțată de instanță.. ", consideră că acest lucru nu are relevanță din perspectiva stabilirii momentului nașterii dreptului de creanță al intimatului-reclamant intru cât acesta coincide cu data producerii accidentului rutier.

Această soluție este una profund eronată, căci legiuitorul a înțeles să reglementeze prin Legea nr. 213/2015 și Norma nr. 16/2015 în mod distinct două situații în care un petent ulterior ridicării autorizației de funcționare a unui asigurător poate să se adreseze FGA:

(i) deschiderea dosarului de daună direct la Fond, cerere formulata în baza dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 213/2015) și (ii) plata din disponibilitățile Fondului, în baza cererii de plata formulata în baza dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015.

Ambele situații presupun o acțiune din partea potențialului creditor al unei societăți în faliment, care:

Astfel, Capitolul III din Norma 16/2015 reglementează Procedura deschiderii și instrumentării dosarelor de daună, iar Capitolul IV din aceeași Normă reglementează Procedura și condițiile de efectuare a plăților din disponibilitățile Fondului.

Legea nr. 213/2015- lege specială care se aplică cu prioritate -a instituit o procedură administrativă pentru a se putea crea raporturi juridice între FGA și creditorii de asigurări care înțeleg să se adreseze Fondului în cazul falimentului unui asigurător.

Așadar, instanța de fond nu a avut în vedere nici prevederile art. 1381 noul C. civ. care prevăd că "(1) Orice prejudiciu dă dreptul la reparație. (2) Dreptul la reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat. (...).".

În reglementarea procedurii prevăzute în Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, care are drept scop protejarea creditorilor de asigurări, legiuitorul a pornit de la premisa că Fondul de garantare a asiguraților nu are calitatea de parte responsabilă civilmente în procesul penat și, neavând această calitate, este "în drept să efectueze plăți" creditorilor de asigurări, părți civile în procesul penal, anterior finalizării acestuia.

Protecția creditorilor de asigurări presupune un mecanism de plată imediată a despăgubirilor din disponibilitățile Fondului de garantare a asiguraților, în limita plafonului de garantare, necondiționat de finalizarea procesului penal sau a procedurii falimentului și independent de suspendarea de drept a acțiunilor judiciare prin efectul hotărârii de deschidere a acestuia. Celeritatea în plata despăgubirilor și inexistenta obligației de a parcurge un proces judiciar constituie elementele centrale ale mecanismului de protecție a creditorilor de asigurări instituit prin Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților și prin constituirea Fondului de garantare a asiguraților.

Astfel, dreptul de creanță este un drept civil, de care beneficiază o persoană care este subiect într-un raport juridic de obligație, denumită creditor, de a pretinde celeilalte părți, denumită debitor, îndeplinirea obligației acesteia. Data la care se naște dreptul de creanță este data evenimentului generator al obligației, respectiv data la care creditorul a înregistrat în patrimoniul său prejudiciul (fără a fi nevoie a se cunoaște cuantumul acestuia), respectiv data producerii unui risc acoperit printr-o poliță de asigurare. în materia asigurărilor, astfel cum stabilește și art. 1381 din N. C. civ.: " (1) Orice prejudiciu dă dreptul la reparație. (2) Dreptul la reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat (...)".

Odată ce a luat naștere dreptul de creanța, exercitarea acțiunii în repararea prejudiciului patrimonial suferit nu era condiționată de stabilirea întinderii prejudiciului de către un organ judiciar, reclamantul având posibilitatea, odată cu retragerea autorizației societății B. să se adreseze Fondului de Garantare a Asiguraților în vederea plății despăgubirilor (ce ar fi fost cuantificate de FGA în raport de pretențiile părții și de ansamblul înscrisurilor depuse în justificarea cererii de plată). Un asemenea demers, evident ar fi fost util și suficient în vederea conservării dreptului de plată a despăgubirilor din resursele FGA.

Astfel, persoanele interesate să primească despăgubiri rezultate din contractele de asigurare încheiate de asigurătorul falit au vocația de a solicita realizarea dreptului de creanță pretins în procedura specială a cererii de plată reglementată de Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților și Norma ASF nr. 16/2015. Fondul de garantare a asiguraților nu preia de la asigurătorul în faliment o creanță certă, lichidă și exigibilă.

În baza dispozițiilor art. 15 alin. (1) și (2) din Legea specială nr. 213/2015, Fondul stabilește: dacă petentul are calitatea de creditor de asigurare, dacă suma de bani solicitată de petent reprezintă creanță de asigurare și care este cuantumul care se justifică a fi acordat la plată din disponibilitățile FGA. Această concluzie decurge din interpretarea sistematică a dispozițiilor Legii nr. 213/2015, lege specială care a instituit o procedură administrativă de plată a despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare încheiate de asigurătorul falit, pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de garantare a asiguraților și creditorii de asigurări.

Faptul că FGA nu este continuatorul asigurătorului în faliment implică o serie de consecințe juridice, printre care și aceea că Fondul nu poate să achite solicitanților fără nici o verificare, analiză și, eventual, cenzură sumele de bani pe care aceștia le cer cu titlu de despăgubiri, ținând cont că Fondul de garantare a asiguraților este obligat să se comporte ca un profesionist în ceea ce privește utilizarea resurselor financiare de care dispune și în considerarea scopului pentru care a fost înființat, și anume protejarea creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător.

În concluzie, arată că cererea de plată a fost depusă cu depășirea termenului de 90 de zile, caz în care Comisia Specială din cadrul FGA a stabilit în mod temeinic și legal că a intervenit tardivitatea.

Intimatul A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că în data de 29.12.2013, a avut loc un accident auto produs de conducătorul autovehiculului cu nr. x, asigurat RCA la B. S.A., în urma căruia reclamantul a suferit o serie de traumatisme.

Reclamantul a introdus o acțiune în instanța împotriva asiguratorului B. S.A., înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a sub nr. de dosar x/2016, dar în timpul procesului, fața de asiguratorul pârât s-a dispus deschiderea procedurii falimentului printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă în data de 28.04.2016.

Astfel, Înalta Curte constată că anterior deschiderii procedurii falimentului, împotriva societății B. S.A., între părți exista un litigiu având ca obiect obligarea recurentei la plata despăgubirilor materiale și morale ca urmare a evenimentului rutier din anul 2013, înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a sub nr. x/2016, litigiu în care instanța a decis, din oficiu, să procedeze la introducerea în cauză a recurentei din prezenta cauză, Fondul de Garantare a Asiguraților.

Tribunalul București, în dosarul anterior menționat, a respins excepția lipsei calității sale procesuale pasive a FGA, continuând soluționarea litigiului în contradictoriu cu această entitate și pronunțând o hotărâre prin care recurenta a fost obligată la plata unei sume de 100.000 Euro reprezentând daune materiale (în RON, la cursul BNR din ziua efectuării plății) și 500.000 Euro reprezentând daune morale (în RON la cursul BNR din ziua efectuării plății). În apel, prin Decizia nr. 1916/2017, cererea a fost respinsă ca inadmisibilă.

În aceste condiții, formularea cererii de plată către FGA, după pronunțarea primei instanțe în Dosarul nr. x/2016, apărea ca fiind lipsită de obiect, de vreme ce instanța de judecată pronunțase o hotărâre prin care FGA să fie obligată la plata unor sume de bani cu titlu de daune morale și materiale.

Cu toate acestea, în interiorul termenului de 90 de zile calculat de la data pronunțării instanței de apel în Dosarul nr. x/2016 s-a formulat cerere de plată înregistrată sub nr. x/28.11.2017, prin care s-a solicitat Fondului de Garantare a Asiguraților aprobarea plății despăgubirii în cuantum de 100.000 Euro reprezentând daune materiale și 500.000 Euro reprezentând daune morale ca urmare a producerii accidentului rutier din data de 29.12.2013, în care a fost implicat autoturismul cu nr. de înmatriculare x, asigurat la societatea B. S.A. De asemenea, au fost anexate înscrisuri justificative privind cuantumul daunelor solicitate.

Sumele au fost solicitate în conformitate cu sentința civilă nr. 7862/2016, pronunțată la data de 12.12.2016, de către instanța Tribunalului București, secția a VI-a civilă, cu titlu de despăgubiri.

În concluzie, interpretarea legii, în sensul limitării dreptului creditorilor de asigurări de a se adresa FGA, prin depunerea cererii în termen de 90 de zile exclusiv calculat de la data deschiderii procedurii insolvenței împotriva asigurătorului, fără o analiză concretă a particularităților speței, fără a ține cont de existența unui litigiu în curs de soluționare este inechitabilă și nu corespunde rigorilor legii, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de fond.

Prima instanță a reținut, în mod corect, că "necesitatea parcurgerii procedurii administrative i-a fost relevată reclamantului doar în data de 15.11.2017, la data pronunțării instanței de apel (când acțiunea directă împotriva FGA a fost respinsă ca inadmisibilă) ".

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile formulate de recurent sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 1603 din 24 aprilie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 noiembrie 2021.