ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2221/2020

Ședința publică din data de 3 iunie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 19 decembrie 2016, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Asigurare a Asiguraților, a formulat contestație împotriva deciziei nr. 2392/01.11.2016 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând modificarea acestei decizii în sensul admiterii cererii de plată pentru întreaga sumă solicitată în cuantum de 11.037 RON. De asemenea, a solicitat completarea cererii de despăgubire formulată inițial.

La primul termen de judecată (10 aprilie 2017), reclamantul A. a arătat că renunță la judecarea celui de-al doilea capăt de cerere, având ca obiect completarea cererii de despăgubire.

Prin sentința civilă nr. 3417 din 2 octombrie 2017, Curtea de Apel București a hotărât următoarele:

- a luat act de renunțarea reclamantului la judecata capătului de cerere privind completarea cererii de despăgubire;

- a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și, în consecință, a anulat art. 2 din decizia nr. 2392/01.11.2016 emisă de pârâtul FGA, obligând pe pârât să soluționeze motivat cererea de plată a reclamantului pentru suma respinsă în cuantum de 3.737 RON;

- a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtului la admiterea întregii sume solicitate.

Împotriva sentinței menționate la pct. I.2, în ceea ce privește soluția de anulare în parte a deciziei nr. 2392/01.11.2016 (art. 2) emisă de pârâtul FGA și obligarea acestuia să soluționeze motivat cererea de plată a reclamantului pentru suma respinsă în cuantum de 3.737 RON, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și, în rejudecarea litigiului în fond, să se constate că decizia FGA este legală și temeinică.

Recurentul-pârât critică instanța de fond, care a apreciat că FGA trebuia să aibă în vedere ceea ce a susținut reclamantul, iar nu ceea ce a reținut pârâtul, respectiv că este vorba de o bicicletă de fitness la valoarea de piață. Or, din dosarul de daună nu rezultă că FGA a avut în vedere o bicicletă de fitness, ci exact modelul de bicicletă deținut de reclamant, arătând în acest sens că doar anunțul la care s-a raportat era postat la rubrica "biciclete-fitness-suplimente", conform motorului de căutare pe internet.

Cât privește reținerea instanței de fond că FGA nu a avut în vedere un alt anunț în care o bicicletă era oferită spre vânzare la un preț de 10.766,50 RON (valoare de nou), față de anunțul în care prețul solicitat a fost de 7.300 RON negociabil, recurentul-pârât arată că a luat în considerare acest din urmă anunț, întrucât s-a raportat la prețul unei biciclete care nu era nouă și care avea o anumită uzură, cum este cea din speță. Chiar și în situația în care FGA ar fi luat în calcul prețul de nou, adică cel mai mare, se poate observa că respectiva bicicletă avea un preț de vânzare cu discount de 39 %, astfel că aceasta, chiar nouă, se putea achiziționa la prețul de 6.567,56 RON, adică sub suma achitată de FGA pentru o bicicletă cu o anumită uzură.

În mod greșit a reținut instanța de fond că FGA nu a aplicat dispozițiile art. 16 din Norma 16/2015 a ASF și că nu a solicitat reclamantului documente suplimentare, fără să aibă în vedere în acest sens corespondența purtată între FGA și reclamant, care se regăsește în dosarul de daună.

Astfel, recurentul-pârât face trimitere la un e-mail pe care reclamantul l-a transmis către FGA, la data de 28.07.2016, susținând că, din conținutul acestuia, rezultă în mod clar că reclamantul face dovada proprietății, însă nu poate face dovada sumei pe care a achitat-o pe bicicletă, dar "orientează" FGA spre anumite site-uri cu biciclete, la prețul de nou. Or, în cauză, era vorba de o bicicletă cu o anumită uzură.

Prin urmare, instanța de fond a ignorat această corespondență și înscrisurile de la dosar, mărginindu-se să aprecieze că FGA nu a analizat pe fond cererea de plată și că nu a ținut cont de cele "sugerate" de intimatul-reclamant.

Recurentul-pârât FGA mai arată că nu analizează des valoarea de piață a bicicletelor, astfel că a căutat pe un site de vânzări-cumpărări (B.) să identifice o bicicletă identică cu cea a reclamantului, singura de acest fel pe care a găsit-o, fiind cea la prețul de 7.300 RON. Acest preț a fost avut în vedere la analizarea cererii de plată, precizând recurentul că nu este un preț pentru o bicicletă fitness, cum încearcă intimatul-reclamant să acrediteze ideea, greșit însușită și de instanța de fond.

Cu privire la echipamentul electronic, despre care intimatul-reclamant afirmă că a fost furat odată cu bicicleta, recurentul-pârât susține că acesta nu a făcut dovada că acest echipament a fost montat pe bicicleta furată. De asemenea, reclamantul nu a depus vreo dovadă că l-ar fi deținut în vreun fel (cu factură/chitanță de achiziție/certificat de garanție). Singura dovadă a existenței acestui echipament rezultă din declarația privind desfășurarea evenimentului dată de reclamant la FGA, nu și din adresa de la poliție. Nici din fotografia depusă de acesta la dosarul de daună nu se vede că bicicleta este echipată cu un asemenea dispozitiv.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 21.02.2018, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, argumentând, în esență, că în mod corect a reținut instanța de fond că decizia emisă de recurentul-pârât este nemotivată.

Intimatul-reclamant arată că, prin sentința atacată, s-a reținut în mod corect că "pârâtul s-a rezumat la a aproba la plată doar suma de 7.300 RON, fără să indice la ce se referă, din motivare nerezultând dacă s-a avut în vedere și valoarea electronicelor astfel că pârâtul, practic, nu a analizat și această cerere, în condițiile în care în nota de constatare s-a menționat și existența unui ciclocomputer" și că "ceea ce a susținut reclamantul este corect, în sensul că nu a regăsit nicio justificare a sumei respinse la plată prin Decizia pe care a contestat-o, fiind pus în imposibilitatea de a formula apărări."

Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul contenciosului administrativ și fiscal, a fost fixat termen pentru soluționarea recursului de față, la data de 3 iunie 2020.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând recursul prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte constată următoarele:

Prin decizia nr. 2392/01.11.2016, în temeiul dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, coroborate cu art. 19 din Legea nr. 503/2004, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a admis cererea de plată formulată de reclamantul A. pentru suma de 7.300 RON (art. 1) și a respins cererea de plată cu privire la suma de 3.737 RON (art. 2).

Soluția a fost justificată, în drept, prin dispozițiile art. 1.1.42 din condițiile de asigurare aplicabile poliței nr. x, pe considerentul că, în calculul valorii propuse ca și despăgubire, s-a luat în considerare valoarea bunului la momentul producerii riscului asigurat.

Controlul judiciar declanșat de intimatul-reclamant A. are ca obiect anularea articolului 2 al deciziei nr. 2392 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților la data de 01.11.2016 și obligarea pârâtului la plata întregii sume solicitate de 11.037 RON.

Instanța de fond a admis cererea reclamantului, apreciind că se impune anularea articolului 2 din actul administrativ contestat, întrucât nu există o motivare/justificare a sumei respinse la plată.

În susținerea recursului declarat împotriva soluției instanței de fond, pârâtul a invocat, drept motive de casare, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Deși, formal, recurentul-pârât a invocat cazurile de nelegalitate menționate, din cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs pot fi decelate numai argumente vizând modalitatea de aplicare a dispozițiilor legale în cauză, critici care se circumscriu prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.

În raport de soluția primei instanțe și Înalta Curte apreciază că pârâtul nu și-a îndeplinit obligația de a motiva în fapt și în drept actul administrativ contestat, sub aspectul cuantumului respins la plată.

Necesitatea motivării în fapt și în drept, într-o măsură suficientă și de natură a permite mai apoi exercitarea neîngrădită a controlului judiciar al instanței de judecată, a fost statuată cu valoare de principiu de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Înalta Curte are în vedere că principiul motivării impune necesitatea ca autoritatea care emite un act administrativ să arate, în mod expres, elementele de fapt și de drept care determină adoptarea deciziei respective. Motivarea reprezintă un element esențial pentru formarea convingerii cu privire la legalitatea și oportunitatea actului administrativ, constituind, totodată, o garanție a alegerii soluției optime de către organul de decizie.

Amploarea și detalierea motivării depind de natura actului adoptat, iar cerințele pe care trebuie să le îndeplinească motivarea depind de circumstanțele fiecărui caz. Așadar, deși motivarea reprezintă o obligație generală, aplicabilă oricărui act administrativ, ea face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia și contextul adoptării sale, prin prisma obiectivului său, care este prezentarea într-un mod clar și neechivoc a raționamentului instituției emitente a actului.

Motivarea urmărește o dublă finalitate: îndeplinește, în primul rând, o funcție de transparență în profitul beneficiarilor actului, care vor putea, astfel, să verifice dacă actul este sau nu întemeiat; permite, de asemenea, instanței să realizeze controlul său jurisdicțional, deci în cele din urmă permite reconstituirea raționamentului efectuat de autorul actului pentru a ajunge la adoptarea acestuia.

În cazul de față, prin decizia nr. 2392/01.11.2016, se observă că emitentul actului a precizat că nu se justifică acordarea sumei de 3.737 RON, indicând ca temei de drept prevederile art. 1.1.42 din condițiile de asigurare aplicabile poliței nr. x

Deși a arătat că și-a întemeiat soluția de respingere la plată a sumei de 3.737 RON pe invocatele prevederi, din care ar rezulta că "valoarea Bunului: valoarea de nou a Bunului (înțeleasă ca fiind valoarea de achiziție, pe piața locală, neafectată de cazuri de forță majoră), diminuată cu uzura produsă în condiții normale de folosire;", recurentul-pârât nu a depus la dosar, la solicitarea instanței de fond, condițiile de asigurare pentru ca aceasta să poată verifica aspectele invocate.

În schimb, aceste condiții de asigurare au fost depuse la dosar de către reclamant, iar instanța de fond, verificând conținutul lor, a constat că, la articolul 1.1.42, se definește noțiunea de "Locuință de urgență, nicidecum nu este inserat textul invocat și redat în integralitate de către pârât prin decizia contestată.

În acest context, în mod corect a reținut instanța de fond că nu există temeiul invocat de către pârât, respectiv art. 1.1.42 din condițiile de asigurare aplicabile poliței de asigurare nr. x și redat în motivarea deciziei contestate.

Cu toate că prima instanță a constatat inexistența temeiului invocat de către pârât, acesta continuă să susțină și în recurs că decizia atacată este motivată, invocând generic (aceeași clauză contractuală).

În aceste condiții, observând conținutul deciziei nr. 2392/01.11.2016, instanța de control judiciar constată, contrar susținerilor recurentului-pârât, că actul administrativ contestat nu este motivat, de vreme ce acesta invocă o clauză contractuală nedovedită a exista.

Cât privește indicarea împrejurărilor de fapt pe baza cărora ar fi reținut aplicabilitatea clauzei contractuale (inexistente, după cum s-a arătat anterior), rezultă din considerentele deciziei atacate, că, în calculul valorii propuse ca despăgubire, recurentul-pârât a luat în considerare valoarea bunului la momentul producerii riscului asigurat.

Or, contrar susținerilor recurentului, constatarea generică a faptului că nu se justifică acordarea sumei de 3.737 RON, fără ca acesta să prezinte și un mod de calcul a valorii bunului la momentul producerii riscului asigurat (valoarea de nou, diminuată cu uzura în condiții normale de folosire), nu poate complini cerința motivării actului administrativ. Astfel cum a reținut și instanța de fond în considerentele sale, în condițiile în care C. s-a obligat să plătească eventualele despăgubiri până la nivelul sumelor prevăzute în poliță (totalul sumei asigurate fiind în cuantum de 5.000 euro, iar în aceasta au fost incluse: articole sport, camping asigurate pentru suma de 2.000 euro; electronice asigurate pentru suma de 2.000 euro), se impunea ca pârâtul să argumenteze motivele pentru care a apreciat ca fiind suficientă suma de 7.300 RON și care a fost modalitatea de calcul a acestei sume.

De altfel, observă Înalta Curte, că recurentul-pârât invocă numai din proces o motivare bazată pe uzura bunului rezultată.

În egală măsură, din motivarea deciziei nu rezultă dacă s-a avut în vedere de către pârât și valoarea electronicelor, aspect reținut în mod corect și de instanța de fond în considerentele sale.

O motivare a deciziei, ca act administrativ, în privința acestor aspecte, era esențială, întrucât este în sarcina autorității publice obligația să ofere reclamantului temeiul de drept și argumentele care au condus la soluția respectivă, pentru a-i da posibilitatea să le cunoască și să se adreseze instanței de judecată pentru exercitarea controlului judiciar asupra actului administrativ atacat. Aceste cerințe sunt imperative, iar nerespectarea este sancționată cu nulitatea actului.

Este adevărat că amploarea și detalierea motivării depind de natura actului adoptat, iar cerințele pe care trebuie să le îndeplinească motivarea depind de circumstanțele fiecărui caz (cauza C-41/1969), însă, deși decizia pârâtului are un ridicat caracter tehnic, este necesară o minimă explicitare a considerentelor care au stat la baza respingerii la plată a sumei de 3.737 RON, care să permită controlul instanțelor judecătorești.

Obligațiile autorității emitente de a motiva actul administrativ constituie o garanție contra arbitrariului conduitei administrației publice, menită să asigure posibilitatea verificării limitelor exercitării puterii discreționare.

Astfel, obligativitatea motivării nu mai poate fi apreciată doar ca o condiție de formă, ci ca o condiție de legalitate ce vizează fondul actului administrativ.

În concluzie, Înalta Curte nu va primi motivele de recurs subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constatând că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză.

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 3417 din 2 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 iunie 2020.