ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 539/2021

Ședința publică din data de 2 februarie 2021

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași:

- anularea Deciziei Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Iași nr. 3265/29.02.2016 privind soluționarea contestației formulate de A., înregistrată la Direcția Regională Vamală lași, Biroul Vamal Albita, sub nr. x din 30.07.2014 și reînregistrată la Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași sub nr. x din 08.12.2015;

- anularea deciziei pentru Regularizarea Situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal, la Procesul-verbal de control nr. x/23.04.2014, prin care s-a stabilit executarea garanției TIR și încasarea drepturilor vamale datorate aferente carnetului TIR x eliberat de B. și prezentat de transportatorul C. s.r.o.;

- obligarea pârâtei la restituirea către reclamantă a sumei de 266.490 RON, plătită de reclamantă cu titlu de DRSI 1732/23.04.2014 carnet TIR x.

Prin sentința civilă nr. 233 din 31 ianuarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 233 din 31 ianuarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a formulat recurs reclamanta, fiind criticată sentința atacată pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 5618 din 14 noiembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a respins cererea de repunere în termen și a respins recursul formulat de A. împotriva sentinței civile nr. 233 din 31 ianuarie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca tardiv formulat.

Împotriva deciziei nr. 5618 din data de 14 noiembrie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a formulat contestație în anulare A., invocând dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. .

Printr-o dezvoltare amplă a motivelor contestației în anulare, contestatoarea a susținut că instanța de recurs nu a observat că au formulat cerere de urgentare a hotărârii la 06 martie 2017 și ulterior, de repunere în termenul de declarare a recursului, înlăuntrul termenului legal.

Ulterior, în ședința publică din 14 noiembrie 2019 la Înalta Curte de Casație și Justiție a prezentat instanței în susținerea cererii de repunere în termenul de recurs, scrisoarea președintelui Colegiului Tribunalului Arbitral în Transporturi ca dovadă că comunicarea sentinței nu ajunsese la parte.

Acest aspect nu a fost luat în considerare de instanța de recurs și nici faptul că s-a formulat o cerere de urgentare a hotărârii înlăuntrul termenului de declarare a căii de atac.

Contestatorul susține că considerentele deciziei cuprind argumente care conduc la ideea că nu ar fi urmărit soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, dar acestea sunt în mod evident răsturnate de faptul că agentul procedural a înmânat comunicarea hotărârii unui agent procedural care era afectat în sens funcțional unei alte instituții.

A solicitat admiterea contestației în anulare, anularea deciziei atacate și reținerea cauzei spre judecare pe fondul cauzei.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma prevederilor legale incidente, Înalta Curte va respinge contestația în anulare introdusă de A., pentru următoarele considerente:

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce poate fi exercitată numai în cazurile și în condițiile expres și limitativ prevăzute de art. 503 C. proc. civ., iar textele care o reglementează sunt de strictă interpretare.

În cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de dispozițiile procedurale.

Conform alin. (2) al acestui text de lege:

"(2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când: (...)

Reține Înalta Curte că textul are în vedere greșeli materiale cu caracter procedural, erori grave de fapt, care dacă ar fi fost observate ar fi condus la o altă soluție, cum ar fi respingerea unui recurs ca tardiv, deși din plicul atașat la dosar rezultă că recursul a fost depus la poștă în termen, anularea recursului ca netimbrat, deși la dosar era atașată dovada de plată a taxei de timbru, iar instanța nu a observat-o sau acesta nu a ajuns la dosar din culpa funcționarilor instanței, anularea recursului ca nemotivat, deși motivarea s-a făcut chiar prin cererea de recurs etc.

Fiind vorba de o cale de atac extraordinară, ce nu poate fi exercitată decât pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, noțiunea de "greșeală materială" nu trebuie interpretată extensiv și deci, pe această cale, nu pot fi îndreptate eventuale greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori de reinterpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente.

A îndrepta, pe calea unei căi de atac extraordinare de retractare, o eroare de judecată echivalează cu redeschiderea unei judecăți tranșate definitiv și cu încălcarea securității raporturilor juridice.

Înalta Curte observă că în cauză nu este aplicabilă ipoteza invocată de contestatoare în care recursul a fost respins ca tardiv, cu neobservarea faptului că a formulat cerere de repunere în termen, că a depus demersuri pentru a primi hotărârea instanței de fond și că, ulterior a descoperit că sentința fusese comunicată unei alte instituții care are același sediu, ipoteză care are în vedere o simplă eroare de fapt, iar nu de drept, în legătură cu neobservarea unui înscris probator de natură a conduce la pronunțarea unei alte soluții.

Ceea ce invocă contestatoarea, de fapt, este modalitatea eronată în care instanța de recurs a interpretat înscrisurile depuse. În acest sens, ceea ce solicită contestatoarea este schimbarea soluției din recurs ca urmare a admiterii cererii de repunere în termenul de declarare a recursului, sprijinindu-se pe un înscris de care face referire în ziua pronunțării și punerii în discuție a excepției tardivității.

Întrucât contestatoarea nu a menționat acest înscris în cererea de repunere pe rol, iar ulterior nu a comunicat-o părții adverse, nu se poate susține în mod valid că acest lucru este echivalent situației în care nu se observă, din eroare, anexarea la dosar a înscrisului doveditor și menționarea lui în cererile formulate caz în care pot deveni aplicabile prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. pentru eroare de fapt.

Mai mult, chiar contestatoarea a susținut în cadrul contestației în anulare și chiar în cuprinsul cererii de recurs că persoana care a primit comunicarea era salariatul "nostru", că "agentul procedural a înmânat comunicarea hotărârii unui salariat care era afectat în sens funcțional unei alte instituții", context în care greșeala aparține contestatoarei și instanței de recurs.

În doctrina relevantă procesual civilă, sintagma "greșeală materială" a fost analizată prin opoziție cu greșeala de judecată, subliniindu-se că vizează erori cu caracter formal, procedural, sau situații în care se confundă ori se omit date materiale importante ale cauzei, nefiind permisă reexaminarea fondului prin prisma reaprecierii probelor administrate.

Când pe calea contestației în anulare sunt invocate greșeli de judecată, sub pretextul că acestea ar fi greșeli materiale, se tinde la transformarea căii de atac de retractare într-o cale de atac de reformare, adică într-un recurs la recurs, ceea ce este inadmisibil.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că contestația în anulare nu trebuie să constituie un "apel" deghizat, prin care să se obțină o rejudecare a cauzei, pentru că, în sens contrar, s-ar aduce atingere prezumției de validitate de care trebuie să se bucure hotărârile judecătorești irevocabile și principiului securității raporturilor juridice. Unul dintre aspectele fundamentale ale statului de drept este principiul certitudinii legale, care impune, inter alia, ca în cazurile în care instanțele au soluționat definitiv o problemă hotărârea acestora să nu mai fie pusă sub semnul întrebării.

Certitudinea legală presupune respect pentru principiul res iudicata, adică principiul caracterului definitiv al deciziilor.

Acest principiu subliniază că nicio parte nu are dreptul să solicite reexaminarea unei decizii definitive și obligatorii doar în scopul de a obține o rejudecare și o nouă decizie în speță. (Cauza Ryabykh c. Rusiei).

Înalta Curte constată că, în realitate contestatoarea pretinde existența unei erori de judecată a instanței de recurs, care nu ar fi procedat la studierea înscrisurilor și solicitărilor sale și, mai mult, a privat-o de dreptul de a beneficia de o judecată pe fondul cauzei.

Or, astfel cum s-a arătat anterior, eventualele nemulțumiri ale părții cu privire la modul în care instanța de recurs soluționează calea de atac prin raportare la probele și apărările formulate în cauză (excepția fiind un mijloc de apărare) nu pot fi valorificate pe calea contestației în anulare întemeiată pe disp. art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., care se referă exclusiv la erori materiale.

Prin urmare, în lipsa unei circumstanțe substanțiale și imperative de natură să justifice redeschiderea procesului judecat definitiv, prezenta contestație în anulare nu poate fi admisă.

Față de cele anterior arătate, Înalta Curte constată că susținerile și criticile contestatoarei sunt nefondate și nu pot fi primite, instanța de control judiciar pronunțând o hotărâre temeinică și legală.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 508 din C. proc. civ., va respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva deciziei nr. 5618 din data de 14 noiembrie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2016.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva deciziei nr. 5618 din data de 14 noiembrie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2016.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 februarie 2021.