Decizia nr. 5343/2021 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea conexă, reclamantul A. și reclamanta B. au solicitat ca, în contradictoriu cu pârâții D.G.R.F.P. Timișoara, în calitate de succesoare în drepturi și obligații a Direcției Regionale Vamale Timișoara și Ministerul Finanțelor Publice - A.N.A.F. - Direcția Generală de soluționare a contestațiilor, să se dispună anularea deciziei pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 11/28.02.2017, emisă în baza Procesului-verbal de control nr. x/260cscv/20.02.2017, întocmit de A.N.A.F. - D.G.R.F.P. Timișoara - Direcția Regională Vamală Timișoara - Biroul Vamal de Interior Arad, prin care s-au stabilit în sarcina lor, în solidar cu numiții C., D., taxe vamale suplimentare, comision vamal suplimentar și TVA suplimentară în sumă de 626.058 RON, cu dobândă și penalități de întârziere aferente.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 360/2018 din 28 decembrie 2018, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală și, în consecință, a respins acțiunea reclamanților A. și B. formulată în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, a admis în parte, acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Direcția Regională Vamală Timișoara - Biroul Vamal de Interior Arad și, pe cale de consecință, a dispus anularea, în parte, a deciziei pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare de plată stabilite de controlul vamal nr. 11/28.02.2017, prin care s-a stabilit în sarcina acestora obligația de plată a sumei totale de 4.186,939 RON, doar în ceea ce-i privește pe reclamanți, respingând în rest acțiunea și, totodată, a obligat pârâta la plata către fiecare reclamant a sumei de 300 RON cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara a declarat recurs. Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. După prezentarea situației de fapt, în motivarea recursului se arată că hotărârea a fost data cu încălcarea normelor de drept material. Se precizează faptul că, prin sentința penală nr. 233 din 14.06.2012 a Tribunalului Arad a fost admisă în parte acțiunea civilă exercitată de Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Timișoara și au fost obligați inculpații A., C., B. și D., în solidar, precum și în solidar cu partea responsabil civilmente S.C. E. S.R.L. să plătească suma de 682.844,94 RON reprezentând taxe vamale, comision vamal și TVA neachitate, precum și la plata penalităților și majorărilor de întârziere. De asemenea, au fost anulate facturile, contractele de vânzare cumpărare, contractul de închiriere și contractele de leasing ale autovehiculelor care au făcut obiectul acestui dosar și care au făcut obiectul controlului, documente care s-au dovedit a fi false, constatate prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Biroul Teritorial Arad, emis la data de 02.11.2009 în dosarul nr. x/2006. Totodată, au fost anulate și declarațiile vamale prin care aceste autovehicule au fost plasate sub regim vamal de import definitiv sau admitere temporară. Ulterior, prin decizia penală nr. 301/A/2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul x/2009 instanța a dispus încetarea procesului penal față de inculpați cu privire la săvârșirea infracțiunilor și a lăsat nesoluționată acțiunea civilă exercitată de către partea civilă D.R.A.O.V. Timișoara, motivele care au vizat aceste aspecte nefiind supuse obiectului analizei instanței de apel. Instanța penală, în apel, a reținut săvârșirea infracțiunilor de către inculpați, a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei comise din infracțiunea de înșelăciune în formă continuată cu consecințe deosebit de grave prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) și 5 C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 lin. 2 C. pen. anterior în infracțiunea de înșelăciune prev.de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen. și în temeiul art. 17 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. f). C. proc. pen. și a dispus încetarea procesului penal început împotriva inculpaților ca urmare a împlinirii termenului de prescripție al răspunderii penale așa cum este acesta reglementat de art. 124 din C. pen. din 1969 cu raportare la art. 122 C. pen. din 1969. De asemenea, instanța de apel a menținut în rest dispozițiile sentinței penale apelate, fiind anulate și declarațiile vamale prin care aceste autovehicule au fost plasate sub regim vamal de import definitiv sau admitere temporară. Urmare a încetării procesului penal, în temeiul art. 25 alin. (5) C. proc. pen. instanța a lăsat nesoluționată acțiunea civilă exercitată de D.R.A.O.V. Timișoara motiv pentru care a fost întocmită decizia pentru regularizarea situației nr. 11/28.02.2017 pentru recuperarea pe cale civilă a prejudiciului cu care autoritatea vamală s-a constituit parte civilă în dosarul x/2009 În fața instanței de fond s-a solicitat respingerea excepției privind prescripția dreptului organului vamal de a stabili diferențele de drepturi vamale, fiind invocate dispozițiile O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, act normativ aplicabil în speță având în vedere dispozițiile art. 199 si 200 din O.G. nr. 92/2003. Recurenta mai arată că termenul de prescripție a dreptului de a stabili obligații fiscale, este prevăzut de art. 91 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, potrivit căruia: "Dreptul de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 10 ani în cazul în care acestea rezultă din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală". Astfel fiind, recurenta consideră că stabilirea obligațiilor fiscale s-a realizat în termenul de prescripție, deoarece termenul inițial de prescripție potrivit art. 91 alin. (4) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală începe să curgă de la data săvârșirii faptelor, fiind întrerupt prin comunicarea începerii urmăririi penale din data de 17.09.2007. Conform art. 2541 alin. (6) din Noul C. civ., întreruperea operează până la data pronunțării hotărârii definitive a instanței penale, în cauză decizia penală nr. 301/A pronunțată la data de 04.04.2014 în dosarul x/2009 a Curții de Apel Timișoara, după întrerupere începând să curgă un nou termen de prescripție. În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin decizia pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 11/28.02.2017 emisă de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Direcția Regională Vamală Timișoara - Biroul Vamal de Interior Arad, s-au stabilit în sarcina reclamanților A. și B., în solidar cu numiții C. și D., taxe vamale suplimentare, comision vamal suplimentar și TVA suplimentară, în sumă de 626.058 RON, cu dobândă și penalități de întârziere aferente, cuantumul total al obligației de plată fiind de 4.186.939 RON. Această decizie a fost emisă în considerarea Deciziei nr. 1560/228/25.05.2016 prin care, în urma admiterii contestației administrative formulată de reclamanți, a fost desființată decizia pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 22/24.06.2015, întocmită de D.G.R.F.P. Timișoara - Direcția Regională Vamală Timișoara - Biroul Vamal de Interior Arad, pentru suma de 638.075 RON, reprezentând taxe vamale suplimentare, comision vamal suplimentar și TVA suplimentară, cu dobândă și penalități de întârziere aferente, dispunându-se "ca organele vamale să reanalizeze cauzele pentru aceeași obligație și aceeași perioadă vizată de actul administrativ desființat, având în vedere considerentele din motivarea acestei decizii și dispozițiile normative incidente în materie în perioada verificată". Totodată, prin Decizia de regularizare nr. 11/28.02.2017 au fost păstrate concluziile controlului anterior cu privire la obligațiile vamale suplimentare, în privința prescripției dreptului organului vamal de a stabili obligații fiscale suplimentare, considerându-se că acesta nu este prescris. Reclamanții au formulat contestații împotriva deciziei pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 11/28.02.2017, emisă de A.N.A.F. - D.G.R.F.P. Timișoara - Direcția Regională Vamală Timișoara - Biroul Vamal de Interior Arad, însă acestea nu au fost soluționate în termenul de 6 luni prevăzut de art. 281 alin. (5) din Codul de procedură fiscală, situație în care au învestit instanța de contencios administrativ. Înalta Curte apreciază că impunerea de către organul vamal a unor obligații vamale suplimentare se poate dispune fie ca urmare a unui control vamal ulterior prin reevaluarea elementelor raportului juridic vamal, în condițiile art. 61 alin. (1) din Codul vamal, fie ca urmare a unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii ce îmbracă forma unei infracțiuni. În cauză, organul vamal a dispus sesizarea organelor penale, potrivit art. 61 alin. (6) din același act normativ. În ceea ce privește dreptul organului vamal de a proceda la efectuarea controlului vamal ulterior, Înalta Curte constată că acest drept este limitat în timp la un interval de 5 ani de la acordarea liberului de vamă, sub sancțiunea decăderii din exercițiul dreptului. Deoarece termenul de decădere nu este susceptibil de suspendări sau întreruperi, și având în vedere că ultima declarație vamală acceptată de organul vamal, care a determinat acordarea liberului de vamă, este cea din data de 02.07.2000, în mod corect s-a reținut că, a operat decăderea organului vamal din dreptul de a stabili în sarcina reclamanților obligații fiscale, prin reevaluarea elementelor raporturilor de drept vamal în condițiile art. 61 alin. (1) din Codul vamal. În ceea ce privește dreptul organului vamal de a proceda la stabilirea diferențelor de taxe vamale, ca urmare a săvârșirii de către reclamanți a infracțiunii de evaziune fiscală, acesta se prescrie, potrivit art. 25 din O.G. nr. 70/1997, în termen de 10 ani, sub condiția ca fapta să fie stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Înalta Curte apreciază că în mod corect s-a reținut că niciuna dintre aceste premise nu sunt îndeplinite, de vreme ce, de la data săvârșirii faptelor și până la data emiterii Deciziei de regularizare a situației privind obligațiile suplimentare de plată stabilite de controlul vamal nr. 11/28.02.2017, a trecut un interval de 17 ani și nu există o hotărâre definitivă prin care să se fi constatat caracterul penal al faptelor imputate reclamanților, instanțele judecătorești dispunând încetarea procesului penal astfel cum rezultă din sentința penală nr. 233/14.06.2012, pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr. x/2009, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 301/A/04.04.2014, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara. Prin urmare, Înalta Curte constată că, temeinic și legal a reținut instanța de fond că nu se mai pune problema suspendării sau întreruperii termenului de prescripție de 10 ani, întrucât acest termen special de prescripție nu devine operant decât sub condiția ca fapta de evaziune fiscală să fi fost stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă, condiție care, după cum s-a arătat, nu este îndeplinită în cauză. Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut că organul vamal nu mai putea, în anul 2017, să stabilească obligații suplimentare de plată în sarcina reclamanților, nici ca urmare a unui control ulterior, nici ca urmare a săvârșirii de către aceștia a unor pretinse infracțiuni de evaziune fiscală în legătură cu operațiunile de import. În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală. În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., instanța va obliga recurenta la plata sumei de 3.570 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către intimata B..

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.