ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 520/2021

Ședința publică din data de 2 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 15 noiembrie 2017 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților admiterea contestației, anularea deciziei nr. 8236/07.08.2017 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1610 pronunțată în data de 3 aprilie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1610 din data de 3 aprilie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond admiterea contestației, anularea Deciziei nr. 9236 din 7 august 2017 emise de pârât, cu consecința achitării creanței sale în cunatum de 5000 euro, conform sentinței penale nr. 485/2016 pronunțată de Judecătoria Cornetu în dosarul nr. x/2016.

Susține că în mod eronat atât pârâta, cât și instanța de fond au reținut că a formulat cererea tardiv, conform art. 14 din Legea nr. 213/2015, întrucât la data de 27 martie 2017 după redactarea sentinței penale s-a adresat atât pârâtei, cât și lichidatorului B. cu notificare pentru plata despăgubirilor, având în vedere că hotărârea judecătorească definitivă a fost pronunțată, după deschiderea procedurii insolveței.

Apreciază că Legea nr. 213/2015 este o lege necontencioasă, cu caracter ordinar, termenul instituit de art. 14 este unul de recomandare, iar regimul juridic aplicabil executării unei hotărâri judecătorești este stabilit printr-o lege organică, termenul fiind de 3 ani potrivit art. 581 C. proc. pen. coroborat cu art. 706 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 7 ianuarie 2019, s-a fixat termen de judecată la data de 11 mai 2021, în ședință publică, cu citarea părților. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 2 februarie 2021, prin încheierea de ședință din data de 17 aprilie 2019.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte precizează că în ceea ce privește criticile vizând legea substanțială aplicabilă litigiului de față, argumentația recurentei-reclamante a fost construită, în esență, în jurul ideii că raportul juridic de garantare se supune C. civ., act normativ superior Legii nr. 213/2015.

Înalta Curte reține că cererea de plată nu poate fi analizată doar în raport de dispozițiile C. civ.

Între FGA și recurenta-reclamantă există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligația de a primi cererea de plată și de a o soluționa în raport de dispozițiile legale în vigoare și de actele depuse în probațiune de solicitant. Anterior falimentului asigurătorului, între Fond și reclamantă nu a existat niciun raport juridic, de drept civil ori de drept administrativ. Cadrul normativ ce prevede obligația de garantare ce revine intimatului nu poate fi considerat per se ca generând raporturi juridice cu asigurații sau cu asigurătorii. Nicio prevedere legală invocată de către recurenta-reclamantă nu confirmă nașterea unui raport juridic cu Fondul la data producerii riscului asigurat, deoarece Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului și dacă creditorul de asigurare a depus cererea de plată.

În concluzie, există două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea contractului/poliței de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului. Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă și asigurătorul B. S.A. ("B.") produce efecte numai între aceste părți, conform art. 1280 C. civ. și este guvernat de legea în vigoare la data contractării, iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, și anume, Legea nr. 213/2015.

Raportul legal de garantare are o existență de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naște numai în situația în care are loc falimentul asigurătorului și creditorul de asigurări solicită plata despăgubirii din fondurile FGA, conform Legii nr. 213/2015, iar nu din fondurile asigurătorului falit, în procedura falimentului.

Astfel, potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004, dreptul creditorilor de a solicita plata despăgubirilor din resursele Fondului se naște la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară și constatarea stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare, de la acel moment putând fi depusă cererea de plată, conform art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015. Totodată, potrivit art. 266 din Legea nr. 85/2014:

"(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existența indiciilor stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare și imposibilitatea redresării se naște dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. (2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, potrivit prevederilor prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015."

De asemenea, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, dispune că:

"În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior."

Aceste texte de lege stabilesc în mod clar și previzibil momentul la care se naște raportul juridic de garantare, ale cărui componente sunt dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiți din disponibilitățile Fondului, corelativ cu obligația intimatului de a achita sumele solicitate, fiind neîntemeiate susținerile recurentei referitoare la nașterea acestui raport la momentul producerii riscului asigurat.

Concluzionând, Înalta Curte constată că instanța de fond a stabilit în mod corect că legea aplicabilă în speță este Legea nr. 213/2015, intrată în vigoare la 27.07.2015, sub imperiul căreia s-a publicat Decizia ASF nr. 2034/27.08.2015 privind închiderea procedurii de redresare financiară a B. S.A. (31.08.2015), a rămas definitivă sentința de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului (28.01.2016) și a fost depusă cererea de plată de către reclamantă (27.03.2017).

În ceea ce privește termenul de depunere a cererii de plată, Înalta Curte va respinge criticile reclamantei, ca nefondate, constatând că prima instanță a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015, precum și a art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, anterior citate.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că reclamanta a contestat decizia nr. 8236/07.08.2017 prin care pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a respins cererea de plată a despăgubirilor stabilite prin sentința penala nr. 485/05.12.2016 pronunțata de Judecătoria Cornetu în dosarul nr. x/2016, defintivă prin neapelare la data de 23.12.2016 și redactată la 14 februarie 2017, cu motivarea că aceasta a fost depusă la data de 27 martie 2017, deci cu depășirea termenului de 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță, termen prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților.

În decizia F.G.A contestată, s-a precizat data de 24 martie 2017 ca fiind ultima zi la care putea fi formulată cererea, pârâtul arătând totodată că cererea de plată a fost depusă de reclamantă la data de 27 martie 2017.

Recurenta reclamantă avea un titlu de creanță împotriva părții responsabile civilmente S.C. B.. Deschiderea procedurii de faliment împotriva B. S.A. s-a făcut prin încheierea pronunțată la data de 03.12.2015 în dosarul nr. x/2015 de Tribunalul București, secția a VII-a civilă, definitivă prin decizia civilă nr. 788A/28.04.2016 pronunțată în dosarul nr. x/2015 de către Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Susținerea recurentei conform căreia la data de 29 martie 2017 s-a adresat atât lichidatorului judiciar, respectiv C., cât și pârâtului Fondul de Garantare a Asociaților cu o cerere de obligare a acestora la plata despăgubirilor, nu poate fi primită și în mod corect a fost considerată irelevantă în opinia instanței de fond de vreme ce esențială este data la care partea s-a adresat cu cerere de despăgubire către F.G.A, conform prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 și nu în cadrul unui alte proceduri judiciare.

Așadar, temeinic și legal s-a reținut de către instanța de fond faptul că împrejurarea că reclamanta ar fi solicitat plata despăgubirilor în cadrul unor proceduri judiciare, nu poate fi valorificată în soluționarea favorabilă a cererii deoarece nu se poate reține o obligație de cooperare între Fondul de Garantare și asigurătorul intrat în faliment, dar și în contextul în care normele legale incidente stabilesc în mod clar obligația depunerii cererii de plată și a documentației aferente la instituția pârâtă.

Instanța de fond, temeinic și legal a reținut că recurenta nu a anexat în susținerea cererii de chemare în judecată o copie a cererii de plată și o dovadă a expedierii acesteia în termenul legal, aspect recunoscut de aceasta și în cuprinsul cererii din care rezultă că s-a adresat ulterior obținerii comunicării deciziei penale nr. 485/05.12.2016 pronunțata de Judecătoria Cornetu în dosarul nr. x/2016, defintivă prin neapelare la data de 23.12.2016 și redactată la 14 februarie 2017, cu motivarea că aceasta a fost depusă la data de 27 martie 2017.

Cum ultima zi în care recurenta avea dreptul să se adreseze autorității pârâte era data de 24 martie 2017, respectiv după cel mult 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii penale, aspecte ce rezultă din interpretarea prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, cererea depusă de recurentă la data de 27.03.2017 în mod corect a fost apreciată ca fiind tardivă.

Termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 este un termen de decădere și "reprezintă intervalul de timp înăuntrul căruia titularul unui drept subiectiv este obligat să-și exercite acel drept (…)".

Nici susținerea recurentei potrivit căreia a depus cererea de plată la lichidatorul judiciar al asiguratorul său nu poate fi asimilată unei cereri de plată, întrucât nu includea toate elementele prev. de art. 14 din Legea nr. 213/2015.

Articolul 15 din Norma ASF nr. 16/2015 prevede expres modalitatea de avizare/deschiderea dosarului de daună și constatarea prejudiciilor, în timp ce art. 20 din Norma descrie cerințele minime obligatorii de pe cererea de plată, și anume: în cuprinsul cererii de plată, petentul declară pe propria răspundere, sub sancțiunile prevăzute de C. pen., dacă suma pretinsă de la Fond a fost încasată în cadrul procedurii de faliment și/sau în urma exercitării altor acțiuni de recuperare a sumelor cuvenite, îndreptate împotriva asigurătorului debitor față de care s-a stabilit starea de insolvență.

Prin urmare, cată vreme art. 15 din Norma ASF nr. 16/2015 instituie obligativitatea pentru petent de a arăta dacă a încasat sume de bani din procedura falimentului asigurătorului, iar constituirea de parte civilă nu cuprinde aceste mențiuni, rezultă că acțiunea civilă, accesorie unei acțiuni penale, nu poate fi asimilată unei cereri de plată, în privința căruia legiuitorul prevede îndeplinirea unor cerințe privind forma cererii, cerințe privind valabilitatea cererii.

Atât Legea nr. 213/2015, cât și Norma ASF nr. 16/2015 dovedesc că legiuitorul a înțeles să instituie o procedură de soluționare a cererilor de plată, art. 29 din Norma ASF instituit chiar și obligativitatea verificării titlurilor executorii de către FGA.

Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1610 din data de 3 aprilie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 februarie 2021.