ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3687/2022

Ședința publică din data de 22 iunie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 11.12.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. a formulat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, contestație împotriva deciziei nr. 21650/18.11.2019, prin care a solicitat desființarea deciziei atacate și obligarea pârâtului la emiterea unei noi decizii, la plata daunelor în cuantum de 15.000 euro și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 357 din 4 iunie 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile indicate în punctul I.2 anterior, a declarat recurs reclamanta A., întemeiat, în drept, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii și obligarea pârâtului la emiterea unei noi decizii și la plata daunelor în cuantum de 15.000 euro.

Din sinteza criticilor invocate de recurentă, rezultă că aceasta susține nelegalitatea hotărârii pronunțate de prima instanță, ce ar deriva din încălcarea prevederilor art. 435 C. proc. civ. și art. 257 C. proc. pen., coroborate cu cele ale Legii nr. 213/2015.

Astfel, recurenta critică maniera în care judecătorul fondului a tranșat chestiunea momentului nașterii creanței sale de asigurare, apreciind că hotărârea pronunțată încălcă normele de drept material ce reglementează momentul debutului curgerii termenului de 90 de zile de formulare a cererii de plată. În opinia recurentei, în contextul în care termenul de atacare, cu recurs, a unei decizii pronunțate în apel de o instanță penală curge de la comunicare, ce reprezintă o procedură obligatorie, efectele unei astfel de hotărâri nu pot să se producă decât tot de la un atare de moment (al comunicării).

Din această perspectivă, recurenta arată că a luat cunoștință de decizia pronunțată în apel în dosarul penal, prin demersuri proprii, în luna iulie 2019, fiindformulată și o plângere penală împotriva factorului poștal care a făcut mențiunea apreciată de recurentă ca fiind un fals, privind afișarea, la data de 21.02.2019, a înștiințării de comunicare a hotărârii. De asemenea, recurenta învederează că pronunțarea soluției în apelul derulat în cadrul dosarului penal a fost amânată de mai multe ori, astfel încât nu a existat un termen prestabilit la care ar fi putut lua cunoștință de decizia penală și nici nu poate fi dovedit momentul la care a observat soluția publicată pe portalul instanțelor de judecată, iar față de aceasta nu a fost realizată nicio procedură legală de comunicare a hotărârii în discuție.

Astfel, în opinia recurentei, dreptul său de creanță s-a născut la momentul la care a avut ocazia să cunoască și conținutul hotărârii penale, motiv pentru care apreciază că cererea de plată a fost depusă cu respectarea termenului reglementat de art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a invocat, în principal, excepția nulității recursului, apreciind că argumentele menționate de recurentă nu pot fi încadrate în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar în subsidiar, din perspectiva fondului cauzei, reiterând, în esență, apărările formulate și în fața instanței de fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate, ca fiind temeinică și legală.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 24 septembrie 2020 s-a fixat termen de judecată la data de 22 iunie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, de obiectul și normele legale incidente, dar și de apărările expuse în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a confirmat, însă, legalitatea actului administrativ atacat de reclamantă, respingând acțiunea acesteia, iar o astfel de soluție reflectă interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente situației de fapt reținute, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, care apreciază nefondate criticile aduse de recurentă sentinței atacate, subsumate de aceasta motivului de casare reglementat de 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Dintr-o primă perspectivă, Înalta Curte reține că între intimatul - pârât FGA și recurenta-reclamantă există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligația de a primi cererea de plată și de a o soluționa în raport de dispozițiile legale în vigoare și de actele depuse în probațiune de solicitant. Raportul legal de garantare are o existență de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naște numai în situația în care are loc falimentul asigurătorului și creditorul de asigurări solicită plata despăgubirii din fondurile FGA, conform Legii nr. 213/2015, iar nu din fondurile asigurătorului falit, în procedura falimentului.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015:

"În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior."

Relevante sunt și dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 potrivit cărora:

"(...) Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări."

Aceste texte de lege stabilesc în mod clar și previzibil momentul la care se naște raportul juridic de garantare, ale cărui componente sunt dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiți din disponibilitățile Fondului, corelativ cu obligația intimatului de a achita sumele solicitate, precum și conduita oricărui creditor de asigurare, ce este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condițiile și termenele în care își poate exercita dreptul de a obține despăgubirile la care se consideră îndreptățit.

În cauza de față, ipoteza incidentă, necontestată de către părți, este cea reglementată de teza a II-a a art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, respectiv cea a unui drept de creanță născut în raporturile dintre reclamantă și FGA ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului, și anume la data la care a fost recunoscut prin hotărârea judecătorească definitivă pronunțată de Curtea de Apel Constanța.

Observând natura juridică a titlului ce consfințește nașterea dreptului de creanță exhibat de recurenta - reclamantă (o hotărâre penală), Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului, reține că potrivit prevederilor art. 550 alin. (1) C. proc. pen. hotărârile instanțelor penale devin executorii la data când au rămas definitive, iar potrivit art. 552 din C. proc. pen. hotărârea instanței de apel rămâne definitivă la data pronunțării acesteia, atunci când apelul a fost admis și procesul a luat sfârșit în fața instanței de apel.

Contrar celor invocate de recurentă, data comunicării hotărârii penale nu poate fi calificată drept dată a nașterii dreptului de creanță, câtă vreme, din demersul de aplicare a sus indicatelor texte normative situației concrete incidente cauzei, rezultă că decizia penală nr. 58/P/28.01.2019 putea fi pusă în executare de la momentul pronunțării sale, respectiv de la data de 28.01.2019, iar nu de la comunicarea sa, dreptul de creanță derivând dintr-un astfel de titlu născându-se la data deschiderii posibilității executării acestuia.

Pe cale de consecință, întrucât dreptul de creanță s-a născut la data de 28.01.2019, termenul de 90 de zile pentru depunerea cererii de plată a început să curgă de la o astfel de dată și s-a împlinit la data de 28.04.2019. Din această perspectivă, este irelevant dacă procedura de comunicare a deciziei penale s-a realizat la nivelul lunii februarie 2019 sau în iulie 2019, ori că recurenta a formulat plângere penală împotriva factorului poștal.

Mai mult, prevederile art. 435 C. proc. pen., coroborate cu art. 257 C. proc. pen., reglementează termenul de exercitare a recursului în casație în materie penală, iar nu momentul la care o hotărâre penală, precum decizia penală nr. 58/P/28.01.2019, a dobândit caracter executoriu, cu atât mai mult cu cât, din actele dosarului rezultă că procesul ce a făcut obiectul dosarului penal nr. x/2016 a luat sfârșit în față instanței de apel, decizia penală nr. 58/P/28.01.2019 fiind una definitivă .

De asemenea, faptul că recurenta nu a cunoscut conținutul concret al hotărârii penale nu prezintă relevanță, atâta vreme cât elementele pe baza cărora recurenta - reclamantă putea să își valorifice, în fața F.G.A (prin formularea cererii de plată), dreptul pe care l-a dobândit în urma procesului penal, rezultau din dispozitivul deciziei penale nr. 58/P/28.01.2019, în care sumele stabilite în sarcina asigurătorului au fost expres menționate, nefiind relevante, din perspectiva identificării momentului nașterii creanței de asigurare, rațiunile expuse de Curtea de Apel Constanța, în considerentele deciziei, în justificarea stabilirii obligației asigurătorului la plata sumelor indicate în dispozitiv. Astfel, partea avea posibilitatea ca, prin diligențe proprii, să obțină, spre exemplu, un certificat de grefă care să ateste soluția pronunțată de Curtea de Apel Constanța.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că argumentul formulării unei cereri de introducere a intimatului - pârât în procedura penală ce a făcut obiectul dosarului penal nr. x/2016, coroborat cu declarația intimatei - reclamante de constituire drept parte civilă într-un astfel de dosar, ce au fost invocate de recurentă la termenul de judecată în recurs, nu pot fi avute în vedere de instanță, câtă vreme acestea nu se regăsesc și în memoriul de recurs depus în cauză. În subsidiar, și dacă s-ar trece peste un astfel de impediment în analiza acestor argumente, Înalta Curte consideră că o introducere în procedura penală a intimatului nu pot fi apreciată ca având vocația de a îndeplini funcțiile pe care formularea cererii de plată le produce în planul procedurii reglementate de Legea nr. 213/2015. Astfel, cererea de introducere a FGA în dosarul penal nr. x/2016 (ce a fost, de altfel, respinsă, de Judecătoria Medgidia, prin admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Fondului de Garantare a Asiguraților - paragrafele finale ale sentinței penale nr. 1629/14.06.2018, aflată la dosarului primei instanțe) a vizat calitatea FGA de parte responsabilă civilmente/asigurător și s-a întemeiat pe o altă cauză juridică și pe un alt obiect față de cererea de plată formulată în condițiile Legii nr. 213/2015, ce privea un raport juridic de drept administrativ, aferent schemei de garantare a asiguraților, născut în ipoteza falimentului asigurătorului.

În concluzie, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., soluția pronunțată fiind legală, câtă vreme cererea de plată nr. x, comunicată, prin poștă, de recurentă, la data de 25.07.2019, a fost formulată cu depășirea termenului de decădere reglementat de art. 14 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 213/2015, care s-a împlinit la data de 28.04.2019.

Pentru aceste motive, în temeiul dispozițiilor art. 483 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului, invocată de intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată, și va respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 357 din data de 4 iunie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului, invocată de intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 357 din data de 4 iunie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 iunie 2022.