ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3718/2021

Ședința publică din data de 17 iunie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată, la data de 13.02.2019, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 18135/28.01.2019 emise de pârât prin care s-a dispus respingerea cererilor de plată formulate în dosarele de daună menționate în Borderoul nr. 3 la decizie, și obligarea pârâtului, în principal, la plata sumei de 70.431,54 RON, și, în subsidiar, la emiterea unor decizii individuale prin care să analizeze și să soluționeze pe fond cererile de plată ce formează obiectul dosarelor de daună menționate în Borderoul nr. 3 la decizie, cu obligarea pârâtului la cheltuielile de judecată.

Prin sentința civilă nr. 275 din 14 iunie 2019, Curtea a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

Referitor la pct. 6 al art. 488, a arătat recurenta-reclamantă că hotărârea de fond este insuficient motivată, instanța de fond neanalizând motivul privind încălcarea prevederilor art. 13 din Legea nr. 213/2015. Astfel, a invocat faptul că Fondul de Garantare a Asiguraților a soluționat 5 cereri de plată printr-o singură decizie, contrar articolului menționat.

De asemenea, instanța nu a analizat motivul întemeiat pe încălcarea principiului securității juridice și predictibilității legii și nici motivul privind încălcarea art. 1597 C. civ.. Analizând problema de drept privitoare la legea aplicabilă, instanța de fond a ignorat complet criticile privitoare la încălcarea acestui principiu, respingându-l fără a motiva soluția.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., a susținut recurenta că instanța a încălcat art. 15 alin. (2) din Constituție, art. 6 alin. (1), (2) și (5) C. proc. civ. și art. 1399 C. civ., reținând că dreptul dedus judecății s-a născut la momentul și ca urmare a publicării falimentului B., ajungând să aplice Legea nr. 213/2015 în mod retroactiv.

A opinat recurenta că este fundamentat greșită concluzia potrivit căreia raportul de garantare s-ar fi născut la momentul publicării falimentului B., la 4-5 ani ulterior momentelor la care au fost încheiate polițele de asigurare, s-a făcut plata prețului garanției și s-a produs riscul asigurat.

De asemenea, aplicarea limitării introduse prin Legea nr. 213/2015 inclusiv raporturilor de garantare născute sub imperiul Legii nr. 136/1995 ar face ca legea nouă să dobândească efect retroactiv.

Astfel, legea aplicabilă raportului juridic de drept substanțial fiind Legea nr. 136/1995, solicită recurenta a se observa că această lege nu prevede o plafonare a garanției datorată de Fond, motiv pentru care respingerea cererilor de plată prin raportare la plafonul prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 reprezintă o măsură nelegală.

A mai susținut recurenta că sentința recurată este pronunțată cu aplicarea greșită a art. 4 alin. (1) lit. a) și b) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Art. 15 alin. (2) nu trebuie interpretat prin raportare la sensul obișnuit al noțiunii de creditor, ci prin raportare la definiția legală dată de art. 4 alin. (1) lit. b) pct. iii) din Legea nr. 213/2015, definiție care asociază creditorul de asigurare cu un contract de asigurare, voința legiuitorului fiind aceea dea plafona despăgubirile datorate de FGA prin raportare la fiecare contract de asigurare în parte, iar nu prin raportare la un portofoliu de contracte de asigurare. În aceste condiții, prin faptul că A. s-a subrogat în numele a 763 creditori de asigurare, nu înseamnă că a dobândit o creanță unică, în valoare de 6.163.245,54 RON, ci a dobândit în patrimoniu 763 de creanțe distincte.

Prin urmare, în relația cu Fondul de Garantare a Asiguraților, A. nu vine din calitate de creditor unic de asigurare, ci din calitate de persoană care s-a subrogat în numele a 763 creditori de asigurare.

În cauză, limitarea drepturilor asigurătorilor CASCO la o sumă globală de 450.000 RON, fără a ține seama de numărul creditorilor de asigurare pe care asigurătorul CASCO i-a plătit în locul B./FGA și în numele cărora s-a subrogat, reprezintă o clară și foarte gravă afectare a dreptului de proprietate al A. dar și al dreptului de proprietate aparținând celorlalți asigurători CASCO.

Având în vedere că A. s-a subrogat în numele unor creditori de asigurare ce urmau oricum să fie plătiți de către Fond în limita unui plafon de 450.000 RON pe creditor de asigurare, limitarea globală adusă dreptului de proprietate al A. nu este justificată și nici proporțională cu situația care a generat-o.

A mai arătat recurenta că instanța a aplicat greșit dispozițiile art. 1593, 1597 și 2210 C. civ., referitoare la subrogația în drepturile creditorului.

Dacă cei 763 de creditori de asigurare beneficiau de 763 de garanții până la limita unui plafon de 450.000 RON pe creanță de asigurare, înseamnă că cel care s-a subrogat în numele creditorilor plătiți a preluat nu doar creanțe, ci și cele 763 de garanții care însoțeau aceste creanțe.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă și cu apărările formulate, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este fondat, însă din perspectiva motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Sentința civilă recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurentă pe această cale se invocă, în esență, o eventuală greșită interpretare și aplicare a legii, a dispozițiilor legale incidente, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., dar ipoteza că hotărârea recurată ar cuprinde motive contradictorii nu poate fi reținută.

Se reține că motivele de nelegalitate expuse de recurenta-reclamantă pot fi grupate, în esență, în critici referitoare la aplicarea în timp a legii civile, reclamanta apreciind că prezenta speță este supusă dispozițiilor Legii nr. 136/1995, iar nu Legii nr. 213/2015, și în critici vizând greșita aplicare a plafonului maxim al despăgubirilor, în sumă de 450.000 RON, pe creditor de asigurare, iar nu pe creanță de asigurare.

2.1. În ceea ce privește legea substanțială aplicabilă litigiului de față, argumentația recurentei-reclamante a fost construită, în esență, în jurul ideii că raportul juridic de garantare dedus judecății a luat naștere odată cu încheierea contractului de asigurare obligatorie RCA, sub imperiul Legii nr. 136/1995, fiind supus unei duble condiții (producerea evenimentului asigurat și falimentul asigurătorului B.) și că data intrării în faliment a asigurătorului ori data depunerii cererii de plată nu prezintă relevanță sub aspectul nașterii obligației legale de garantare ce revine intimatului-pârât.

În primul rând, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a înțeles să formuleze cererile de plată în condițiile Legii nr. 213/2015, solicitând a-i fi acordate despăgubirile prevăzute de acest act normativ, conform procedurilor reglementate în lege. Prin urmare, în mod corect intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a soluționat cererea de plată în raport de voința manifestă a reclamantei și de actul normativ în vigoare la data formulării cererii.

În al doilea rând, Înalta Curte reține că cererea de plată nu poate fi analizată în raport de dispozițiile Legii nr. 136/1995, acest act normativ nemaifiind în vigoare la data depunerii cererilor de plată, iar argumentele prezentate de reclamantă, cu referire la momentul nașterii raportului de garantare, nu susțin o altă ipoteză.

Potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004, "În cazul prevăzut la art. 21 alin. (1) lit. b), la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară și constatarea stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare se naște dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare.", iar conform art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări. (...)."

Așadar, dreptul creditorilor de a solicita plata despăgubirilor din resursele Fondului se naște la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară și constatarea stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare, de la acel moment putând fi depusă cererea de plată.

Totodată, potrivit art. 266 din Legea nr. 85/2014:

"(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existența indiciilor stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare și imposibilitatea redresării se naște dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. (2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, potrivit prevederilor prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015."

Aceste texte de lege stabilesc în mod clar și previzibil momentul la care se naște dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiți din disponibilitățile Fondului, corelativ cu obligația intimatului de a achita sumele solicitate, fiind neîntemeiate susținerile recurentei referitoare la nașterea acestui drept la momentul încheierii poliței RCA.

Între FGA și recurenta-reclamantă există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligația de a primi cererea de plată și de a o soluționa în raport de dispozițiile legale în vigoare și de actele depuse în probațiune de solicitant.

Anterior falimentului asigurătorului, între Fond și reclamantă nu a existat niciun raport juridic, de drept civil ori de drept administrativ, obligația legală de garantare ce revine intimatului neputând fi interpretată ca generând raporturi juridice cu asigurații sau cu asigurătorii. Nicio prevedere legală invocată de către recurenta-reclamantă nu confirmă nașterea unui raport juridic cu Fondul la data emiterii poliței RCA, deoarece Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului.

În concluzie, există două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliței de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului. Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă și asigurătorul B. S.A. produce efecte numai între aceste părți, conform art. 1280 C. civ. și este guvernat de legea în vigoare la data contractării (în cauză, Legea nr. 136/1995), iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, și anume, Legea nr. 213/2015.

Raportul legal de garantare are o existență de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naște numai în situația în care are loc falimentul asigurătorului. Pe cale de consecință, sunt neîntemeiate susținerile recurentei-reclamante potrivit cărora momentul nașterii raporturilor de garantare este același cu momentul încheierii fiecărui contract de asigurare, reclamanta făcând o confuzie între reglementarea legală a obligației de garantare în sarcina Fondului și nașterea obligației efective de garantare, în situația în care are loc falimentul asigurătorului.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte apreciază a fi nefondate susținerile recurentei-reclamante privitoare la nesocotirea principiului constituțional al neretroactivității legii civile.

De altfel, instanța de control judiciar constată că nemulțumirea reclamantei referitoare la legea în temeiul căreia a fost examinată cererea sa de plată este determinată strict de interpretarea pe care autoritatea pârâtă a dat-o prevederilor art. 15 din Legea nr. 213/2015, care reglementează plafonul maxim al despăgubirilor, Fondul apreciind că acest plafon se aplică pe creditor de asigurare, iar nu pe creanță de asigurare, astfel cum a considerat recurenta. Or, această chestiune de drept nu se circumscrie unor aspecte de aplicare a legii civile în timp, Înalta Curte constatând că actul normativ care reglementează condițiile și procedura de soluționare a cererii de plată este Legea nr. 213/2015, iar verificarea modalității de interpretare și aplicare a acestui act normativ de către intimatul-pârât nu implică examinarea unor aspecte de aplicare temporală a legii.

Concluzionând, legea aplicabilă este Legea nr. 213/2015, intrată în vigoare la 27.07.2015, sub imperiul căreia s-a publicat Decizia ASF nr. 1498 din 27.07.2016 privind închiderea procedurii de redresare financiară a B., a rămas definitivă, prin neapelare, sentința Tribunalului Sibiu nr. 132 din 16.02.2017 privind deschiderea procedurii falimentului asigurătorului B. și au fost depuse cererile de plată de către reclamantă.

2.2. Referitor la criticile vizând modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) și b) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 și a art. 1593, 1597 și art. 2210 C. civ., în ceea ce privește modalitatea de calcul a plafonului maxim de despăgubire, Înalta Curte constată că acestea sunt fondate și conduc la reformarea soluției instanței de fond.

Ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esențial nu numai conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului de garantare a asiguraților, dar și dreptul societății de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispozițiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

Față de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că interpretarea și aplicarea de către prima instanță a normelor de drept material din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) și b) și art. 15 alin. (2), referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei și la limitele despăgubirii acesteia sunt eronate, contravenind celor statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanței de recurs asupra criticilor reclamantei, fiind suficientă constatarea că decizia prin care intimatul-pârât a respins cererile de plată formulate de recurenta-reclamantă cu privire la suma de 70.431,54 RON (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare și luând în considerare întregul portofoliu de creanțe deținute ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare) este nelegală, urmând a fi anulată, argumentele prezentate de recurentă cu privire la nelegalitatea actului administrativ contestat fiind întemeiate și confirmate de considerentele deciziei pronunțate în dezlegarea unei chestiuni de drept.

Pe cale de consecință, instanța de control judiciar va admite recursul și, în rejudecare, va admite cererea de chemare în judecată, va anula actul administrativ atacat și va obliga pârâtul să soluționeze pe fond cererile de plată ce formează obiectul dosarelor de daună menționate în Borderoul nr. 3 la Decizia nr. 18135/28.01.2019.

Având în vedere cererea recurentei-reclamante de obligarea a intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 5.625,13 RON, constând în servicii avocațiale și onorariu recurs, în raport cu soluția dată asupra recursului, în condițiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte o va admite și va obliga pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților la plata cheltuielilor de judecată către reclamanta A. S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței nr. 275 din 14 iunie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând, admite acțiunea reclamantei A. S.A..

Anulează Decizia nr. 18135/28.01.2019 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Obligă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților să soluționeze pe fond cererile de plată ce formează obiectul dosarelor de daună menționate în Borderoul nr. 3 la Decizia nr. 18135/28.01.2019.

Obligă intimatul-pârât FGA la plata sumei de 5.625,13 RON, cheltuieli de judecată către reclamanta A. S.A..

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 17 iunie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.