ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 956/2021

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 09.02.2018 sub nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a formulat contestație împotriva deciziei nr. 10252/19.12.2017 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, prin care s-a respins cererea de plată nr. x/28.06.2016, solicitând anularea deciziei nr. 12052/19.12.2017, obligarea pârâtului la soluționarea pe fond a cererii de plată înregistrate sub nr. x/28.06.2016, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 4162 din 17 octombrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta A. S.A, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, a anulat decizia nr. 12052/19.12.2017 emisă de pârât, a obligat pe pârât să soluționeze pe fond cererea de plată înregistrată sub nr. x/28.06.2016 și a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În motivarea recursului se arată că instanța de judecata a interpretat greșit legislația aplicabila respectiv prevederile din Legea nr. 213/2015. De asemenea, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților formulează cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: - calitatea de creditor de asigurare în sensul art. 4 lit. b) din legea nr. 213/2015, - mandatul acordat de societatea de leasing în calitate de proprietar și finanțator al bunului, confirmă faptul că asiguratul potrivit art. 2199 alin. (2) C. civ. are dreptul în nume propriu să efectueze orice act juridic în relația cu FGA sau cu asigurătorul având calitatea de creditor de asigurare, - aplicarea plafonului maxim de garantare raportat la calitatea de unic creditor al societății de leasing sau al utilizatorului, indiferent de numărul creanțelor de asigurare. Susține că la nivel jurisprudențial se conturează din hotărârile judecătorești pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, competentă în soluționarea unor asemenea litigii, conform dispozițiilor art. 19 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, diferite tipuri de soluții. În opinia recurentului, condițiile de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât litigiul în legătură cu care se cere sesizarea este în curs de judecată la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, instanță învestită cu soluționarea recursului și care urmează să judece litigiul în ultimă instanță.

Apărările formulate în cauză Intimatul A. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Soluția instanței de recurs 5.1. În ceea ce privește sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, potrivit art. 519 Noul C. proc. civ., respectiv dezlegarea înțelegerii și definirii, formulată de Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de dispozițiile art. 519 Noul C. proc. civ. pentru a se dispune sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Potrivit art. 519 Noul C. proc. civ.: "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație si Justiție nu a statuat si nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată". Prin această reglementare, legiuitorul a instituit o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, condiții care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, după cum urmează: 1) existența unei cauze aflată în curs de judecată; 2) instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță; 3) cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; 4) soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; 5) chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; 6) chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. După o analiză a acestor condiții se constată că primele condiții sunt îndeplinite pentru că există o cauză în curs de judecată, instanța care ar trebui să sesizeze Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este una care judecă în ultimă instanță și cauza care face obiectul judecății se află în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți. Însă, referitor la una din celelalte condiții, cea a "noutății", se constată că nu este îndeplinită în speță. Această condiție a "noutății" trebuie privită ca unul dintre elementele de diferențiere între cele două mecanisme de unificare a practicii: dacă recursul în interesul legii are menirea de a înlătura o practică unitară deja intervenită în rândul instanței judecătorești (control a posteriori), hotărârea preliminară are ca scop preîntâmpinarea apariției unei astfel de practici (control a priori). În speță, condiția noutății nu este îndeplinită în cauză deoarece, chiar dacă nu a statuat printr-o decizie într-un recurs în interesul legii (situație care nu a apărut probabil pentru că nu a existat practică neunitară), există o practică constantă a secției de contencios administrativ a Înaltei Curți de Casație și Justiție în privința modului de interpretare dacă societățile de leasing sunt creditori de asigurare. Or, în aceste condiții, nu se impune sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în discuție nefiind o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită și care prezintă o dificultate suficient de mare care să reclame intervenția instanței supreme prin Completul de dezlegare a unei probleme de drept în scopul înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății. Prin urmare, nefiind îndeplinite toate condițiile cerute de art. 519 Noul C. proc. civ., va fi respinsă cererea formulată de recurentul -pârât. 5.2. În ceea ce privește recursul, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru considerentele în continuare arătate. Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că deși pârâtul invocă și motivele de casare prevăzute de art. 488 alin(1), pct. 6 C. proc. civ., nu formulează critici concrete și nu aduce argumente în susținerea acestui motiv de casare, criticile formulate de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților fiind formulate exclusiv în susținerea cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a formulat contraargumente de ordin critic față de considerentele sentinței pronunțate în fond, cu referire concretă la modul în care prima instanță a interpretat condițiile legale de aplicare a prevederilor din Legea nr. 213/2015. Din actele și lucrările dosarului rezultă că reclamantul A. s-a adresat pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților (FGA) cu cerere în plata de despăgubiri în temeiul Legii nr. 213/2015, având în vedere prejudiciul cauzat acestuia în urma accidentului de circulație produs de conducătorul unui autovehicul asigurat la B. S.A.. Tot cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că prin Decizia litigioasă pârâtul a recunoscut calitatea reclamantei de creditor de asigurare, de persoană îndreptățită a fi protejată ca urmare a insolvenței B. S.A. Acest aspect a fost și este confirmat de altfel, și prin plățile efectuate către reclamant până la momentul atingerii plafonului de 450.000 de RON. În cuprinsul Deciziei contestate recurentul-pârât a reținut calitatea reclamantului de creditor de asigurare însă a apreciat că solicitarea formulata de aceasta nu poate fi acceptată la plată, ținând cont de prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, fiind considerată un singur creditor de asigurare și, pe cale de consecința, putând recupera în limita plafonului de garantare prevăzut de art. 15 alin. (2) mai sus citat o suma de maxim 450.000 RON, plafon care se aplică pe creditor de asigurare și nu pe creanțe de asigurare. Dispozițiile legale relevante din Legea 213/2015 sunt următoarele: Art. 4 alin. (1) lit. a) teza i - creanța de asigurări - creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă; Art. 4 alin. (1) lit. b) (i) persoana asigurată - persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare; (ii) beneficiarul asigurării - terța persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul debitor urmează să îi achite sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat; (iii) persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) - persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă; Din interpretarea acestor dispoziții, Înalta Curte constată că atât creanța de asigurare cât și creditorul de asigurare (independent de folosirea în conținutul definiției a singularului sau, după caz, pluralului - de altfel, pe parcursul legii, în privința acestora legiuitorul a fost inconsecvent, folosind și în privința noțiunii de creanță singularul, spre exemplu în cuprinsul dispozițiilor art. 17, motiv pentru care categoria gramaticală în discuție nu poate fi considerată, în cazul de față, un reper coerent de interpretare), au fost determinate legislativ prin raportare la un singur element esențial, izvorul primar al despăgubirii, anume contractul de asigurare (un contract de asigurare), în speță fiind vorba despre un contract de asigurare de răspundere facultativă (contractul CASCO) încheiat de B. S.A. cu asiguratul, asigurat având în același timp și calitatea de utilizator în cadrul unui contract de leasing încheiat cu reclamantul A.. Prin urmare, în opinia Înaltei Curții, plafonul de garantare prevăzut de dispozițiile art. 4 lit. e) și 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 ("nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment,,) trebuie interpretat ca fiind aplicabil creditorului de asigurare prin raportare la câte un singur contract de asigurare (CASCO sau RCA), fiind incident pentru drepturile izvorâte dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit. Prin decizia nr. 12052/19.12.2017 emisă de pârât, cererea de plată formulată de reclamantă pentru aducerea la starea anterioară a autoturismului cu nr. x, avariat la data de 11.09.2015 și asigurat facultativ la S.C. B. S.A., a fost respinsă pe considerentul că suma de bani care i s-ar cuveni de la FGA ar fi de doar 450.000 RON și că această sumă i-a fost deja achitată pentru alte cereri de plată, astfel că suma de bani pretinsă prin cererea de plată nr. x/28.06.2016 nu s-ar mai justifica la plată. De asemenea, s-a reținut prin decizia contestată și motivul subsidiar potrivit căruia nu au fost identificate actele care să ateste îndeplinirea obligațiilor contractuale de către asigurat, respectiv achitarea ratelor de primă restante, respectiv ratele nr. 47 și 48 în cuantum de 114,75 Euro fiecare, stabilite prin contractul Casco nr. x/31.10.2011. Prin urmare, din perspectiva primului motiv de respingere a cererii de plată, decizia emisă de pârât este nelegală și vătămă dreptul reclamantei de a-i fi analizată cererea de plată, respectiv condițiile de acordare a despăgubirilor solicitate. În ceea ce privește motivul de respingere a cererii de plată referitor la nedepunerea dovezilor privind plata ratelor de primă restante, respectiv ratele nr. 47 și 48 în cuantum de 114,75 Euro fiecare, stabilite prin polița Casco nr. x/31.10.2011, Înalta Curte constată că, potrivit înscrisurilor depuse la dosar, rata nr. 47 era scadentă la data de 15.08.2015, iar rata nr. 49 la data de 15.09.2015. Conform condițiile de asigurare, prima de asigurare trebuie plătită până la data de 15 a lunii următoare datei scadente, pentru ca asiguratul să poată beneficia de despăgubiri pentru eventualele daune produse în termenul de păsuire, care este de 15 zile calendaristice de la data scadenței ratei. Din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că suma reprezentând rata de primă nr. 47, scadentă la data de 15.08.2015, a fost achitată de către asigurat anterior datei de 15.09.2015, cu respectarea termenului prevăzut la art. IX 28-29 din condițiile de asigurare, iar evenimentul s-a produs la data de 11.09.2015 În ceea ce privește neachitarea ratei de primă nr. 48, scadentă la 15.09.2015, aceasta nu poate constitui motiv de respingere a cererii de plată pentru evenimentul produs anterior datei scadente, respectiv la data de 11.09.2015, întrucât la data producerii accidentului de circulație contractul de asigurare era valabil. Prin urmare, toate criticile recurentului sunt nefondate, dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat