ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5269/2021

Ședința publică din data de 4 noiembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 04.03.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca în temeiul dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, coroborate cu prevederile art. 19 din Legea nr. 503/2004, să dispună anularea Deciziei nr. 18937/08.02.2019 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, obligarea pârâtului să-i reanalizeze pe fond cererea de plată în ceea ce privește suma respinsă, și să emită o nouă decizie conform considerentelor hotărârii pronunțate, prin care să se dispună plata sumei de 5.500 Euro echivalent RON la data plății și 1.700 RON, astfel cum solicitarea de plată a fost formulată, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentința civilă nr. 882 din data de 03 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2019, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților; a fost anulată Decizia nr. 18937/08.02.2019 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților cu privire la soluționarea cererii de despăgubire a reclamantei având nr. 21313/11.04.2017 și, în consecință, a fost obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților să reanalizeze și să soluționeze pe fond cererea reclamantei A. de acordare a despăgubirilor ocazionate de accidentul de circulație rutieră produs în data de 14.09.2013 în care a fost implicată reclamanta în calitate de asigurat al S.C. B. S.A., societate aflată în procedura de faliment. A fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în cuantum de 200 RON reprezentând taxa judiciară de timbru.

Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților nu a motivat decizia administrativă emisă în soluționarea cererii de plată a reclamantei, apreciind instanța de fond că instituția pârâtă nu a acordat semnificația propriu-zisă prevederilor art. 13 din Legea nr. 213/2015, dispozițiilor Legii nr. 503/2004 și legislației subsidiare incidente în procedura de apreciere a despăgubirilor cu titlu de daune morale solicitate de către reclamanta A.. În acest sens a obligat pârâtul să reanalizeze și să soluționeze pe fond cererea reclamantei, examinând-o pe baza tuturor criteriilor obiective și subiective prevăzute în cadrul normativ incident la speță.

Împotriva sentinței nr. 882/03.12.2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului, recurentul-pârât a susținut că sentința de fond este netemeinică și nelegală, fiind rezultatul unei greșite interpretări și aplicări a legii, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, a arătat că prima instanță a dispus în mod greșit anularea Deciziei FGA nr. 18937/08.02.2019, obligând Fondul la reanalizarea și soluționarea pe fond a cererii intimatei-reclamante, deși acesta a stabilit în mod corect cuantumul daunelor morale având în vedere procedura internă standardizată de acordare a daunelor morale în caz de dedes și vătămări corporale, procedură pe care prima instanță nu a avut-o în vedere, deși nu a fost adusă nicio critică acesteia.

În acest sens a subliniat că în motivarea actului administrativ contestat au fost analizate, atât aspectele de fapt, cât și cele de drept, fiind prezentate toate criteriile avute în vedere pentru individualizarea acordării daunelor solicitate cu titlu de despăgubiri morale. De asemenea, a susținut recurentul, suma solicitată de 5.500 euro nu reprezintă un titlu executoriu pe care Fondul de Garantare a asiguraților să-l fi nesocotit, deoarece intimata-reclamantă a criticat sentința pronunțată, declarând apel împotriva acesteia.

A criticat recurentul-pârât sentința de fond și sub aspectul reținerii eronate a argumentului potrivit căruia raportarea pârâtului la procedura internă de acordare a daunelor morale în cazurile de deces sau vătămări corporale la necesitatea, importanța și rolul certificatului medico-legal în cuantificarea daunelor morale, precum și la jurisprudența în materie și practica societății de asigurări, reprezintă doar o aparență de legalitate.

Din perspectiva reliefată a subliniat recurentul-pârât relevanța dispozițiilor legale cuprinse la art. 50 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, pe care le-a enunțat, considerând că, astfel cum s-a stabilit în practica jduecătorească națională, daunele morale se judecă în echitate și trebuie să asigure o reparație justă, iar repararea prejudiciului în domeniul daunelor morale trebuie să urmărească realizarea unei compensări materiale cu efect în sfera morală, fără a genera venituri nejustificate și fără a conduce la o sancționare a asigurătorului care, potrivit legii, poate fi obligat și la plata acestui tip de daune.

De asemenea, a arătat că în mod neîntemeiat i-a respins instanța de fond apărările formulate prin întâmpinare, considerând în mod greșit că Decizia nr. 18937 din 08.02.2019 nu a fost motivată, deși în cuprinsul acesteia a învederat că doctrina de specialitate și practica judiciară au statuat în sensul că aprecierea gravității prejudiciului moral trebuie făcută în mod concret, de la caz la caz, în baza unor criterii precum importanța valorii morale lezate, durata menținerii consecințelor fizice și psihice, intensitatea durerilor fizice și psihice, repercusiunile în plan socio-profesional și personal al victimei.

A mai susținut că Fondul de Garantare a Asiguraților nu preia ope legis obligațiile unui asigurător în faliment, nu este succesorul în drepturi și obligații al unui asigurător în faliment, în acest caz B. S.A., nu execută contractele de asigurare încheiate de asigurătorul față de care se deschide procedura de faliment și nu preia riscul executării contractelor de asigurare. Totodată, Fondul nu preia de la asigurătorul în faliment o creanță certă, lichidă și exigibilă și nu plătește în baza unei răspunderi contractuale, acesta neavând niciun raport contractual cu creditorul de asigurare.

Prin urmare, a apreciat că instanța de fond a refuzat fără temei legal să verifice legalitatea și temeinicia susținerilor sale referitoare la incidența procedurii adoptate prin Decizia FGA nr. 142/26.05.2016, completată prin Decizia nr. 258/16.11.2016 și abrogate prin Decizia nr. 74/02.08.2018, în sensul recurgerii la o procedură standardizată pentru a răspunde cerinței legale a constituirii rezervelor de daună de către asigurător, astfel încât să existe fondurile bănești necesare achitării despăgubirilor solicitate.

În virtutea argumentelor prezentate, a considerat că nu se poate reține un eventual refuz nejustificat de acordare integrală a daunelor morale solicitate de reclamantă, având în vedere că dreptul de apreciere conferit de legiuitor în sarcina Comisiei Speciale din cadrul Fondului de Garantare a Asiguraților (în lipsa criteriilor și limitelor legale de stabilire a cuantumului daunelor morale) nu a fost exercitat în mod discreționar sau cu superficialitate, cum a susținut instanța de fond, ci în baza unor reguli concrete, cu aplicabilitate generală, care asigură respectarea unui tratament egal și nediscriminatoriu față de orice victimă a unui accident rutier.

A opinat recurentul-pârât în sensul că, în lipsa unor criterii și limite legale de stabilire a cuantumului daunelor morale, recurgerea la o procedură legală standardizată nu contravine vreunei prevederi legale și nici nu este de natură a leza dreptul persoanei îndreptățite de a primi daune morale, ci, dimpotrivă, are rolul de a asigura transparența în procesul adoptării soluției administrative precum și a unui tratament echitabil din partea Fondului de Garantare a Asiguraților care nu preia funcțiile unui asigurător, ci are menirea de a acoperi despăgubirile pentru creditorii societăților de asigurare aflate în faliment.

În atare situație, necesitatea de adoptare de către Fondul de Garantare a Asiguraților a unor criterii de aplicabilitate generală a fost una obiectivă și rezonabilă, în încercarea de a diferenția fiecare situație particulară între multiplele ipoteze care se pot ivi în realitate. În speță, deși instanța de fond a reținut că nu a fost afectată capacitatea de muncă a reclamantei, întrucât nu a suferit o anumită infirmitate, totuși, în lipsa unei legături cauzale, a considerat că Fondul nu a acordat semnificația propriu-zisă prevederilor art. 13 din Legea nr. 213/2015, Legea nr. 503/2004, precum și legislația subsidiară incidentă.

Așadar, recurentul a considerat că a stabilit cuantumul despăgubirii prin raportare la situația concretă a intimatei-reclamante dovedită prin înscrisurile depuse odată cu solicitarea de plată și nu a procedat la o analiză proprie medicală ulterioară, astfel cum a apreciat în mod greșit instanța de fond.

În opinia acestuia, un rol determinat în stabilirea cuantumului daunelor morale îl prezintă certificatul medico-legal, document avut în vedere de Fond pentru fiecare caz în parte, raportat la leziunile suferite de fiecare creditor în parte, cât și la întinderea numărului de zile de îngrijiri medicale necesare pentru recuperarea acestora.

În cauză, recurentul a susținut că a analizat cererea de plată a reclamantei prin raportare la criterii proprii de determinare a prejudiciului suferit, criterii precum certificatul medico-legal, procedura de soluționare pe cale amiabilă a pretențiilor pecuniare izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese, precum și prin raportare la jurisprudența în materie, însă instanța de fond a ignorat toate argumentele invocate în cuprinsul întâmpinării și al deciziei administrative contestate.

În referire la daunele materiale solicitate de reclamantă în cuantum de 1700 RON, a susținut recurentul că au fost defalcate doar cu ocazia formulării contestației și nu prin cererea de plată, considerând că acestea nu se cuvin a fi acordate deoarece nu reprezintă creanțe de asigurare conform art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, pe care le-a enunțat.

Față de considerentele prezentate, a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea sentinței de fond și rejudecarea cauzei cu consecința respingerii în tot a contestației formulate de reclamantă și menținerii în tot a Deciziei nr. 18937/08.02.2019 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, ca fiind temeinică și legală.

Intimata-reclamantă A. a fost legal citată pentru termenul de judecată din data de 04 noiembrie 2021 și i-a fost comunicată cererea de recurs formulată în cauză, însă aceasta nu a fost prezentă la termenul de dezbateri și nu a depus întâmpinare față de recursul pârâtului.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de motivele de casare invocate și încadrate de parte în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Demersul judiciar al reclamantei vizează anularea Deciziei nr. 18937 din 08.02.2019 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, obligarea pârâtului la reanalizarea pe fond a cererii sale de plată în ceea ce privește suma solicitată la plată și respinsă, precum și emiterea unei noi decizii de plată a sumei de 5.500 euro echivalent RON la data plății și a sumei de 1.700 RON, astfel cum a fost formulată solicitarea de plată, inclusiv obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

Soluționând cauza, prima instanță a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților; a anulat Decizia nr. 18937/08.02.2019 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților cu privire la soluționarea cererii de despăgubire nr. x/11.04.2017 și, în consecință, a obligat pârâtul să reanalizeze și să soluționeze pe fond cererea reclamantei A., de acordare a despăgubirilor ocazionate de accidentul de circulație rutieră produs în data de 14.09.2013 în care a fost implicată reclamanta în calitate de asigurat al S.C. B. S.A., societate aflată în procedura de faliment.

În esență, instanța de fond a reținut că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților nu a motivat decizia administrativă emisă în soluționarea cererii de plată a reclamantei, apreciind că acesta nu a acordat semnificația propriu-zisă prevederilor art. 13 din Legea nr. 213/2015, dispozițiilor Legii nr. 503/2004 și legislației subsidiare incidente în procedura de apreciere a despăgubirilor cu titlu de daune morale solicitate de către reclamantă. În acest sens a obligat pârâtul să reanalizeze și să soluționeze pe fond cererea reclamantei, examinând-o pe baza tuturor criteriilor obiective și subiective prevăzute în cadrul normativ incident la speță.

Împotriva hotărârii primei instanțe a exercitat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, criticând-o pentru nelegalitate. Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Potrivit art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 4. când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești; 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Cu titlu preliminar Înalta Curte reține că, deși partea a invocat motivele de casare enunțate supra, din cuprinsul cererii de recurs rezultă că aceasta a dezvoltat doar critici circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motivele de casare reglementate la pct. 4 și pct. 6 ale art. 488 alin. (1) fiind invocate de către recurentul-pârât doar în mod formal, fără să arate în concret motivele pentru care consideră că instanța de fond și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești, care sunt argumentele pe care ar fi trebuit aceasta să-și întemeieze soluția sau care sunt considerentele pretins a fi contradictorii sau străine de natura pricinii, pentru a fi incidente cazurile de casare invocate.

În speță, deși recurentul a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., nu a dezvoltat critici care se circumscriu acestui motiv de nelegalitate, susținând doar că instanța de fond a refuzat să verifice legalitatea și temeinicia susținerilor sale din întâmpinare relativ la incidența procedurii interne de stabilire a cuantumului despăgubirilor, considerând astfel că nu și-a întemeiat soluția pe apărările și cererile părților, limitându-se să constate că pârâtul a făcut o analiză superficială a cazului concret al reclamantei în parametri destul de generali, cu superficialitate, fără să stabilească în mod concret criteriile de cuantificare a despăgubirilor solicitate, ceea ce echivalează cu o nemotivare a deciziei administrative.

Așa cum rezultă din considerentele sentinței de fond, prima instanță a reținut circumstanțele factuale ale cauzei prin raportare la probatoriul administrat și a procedat la verificarea actelor de la dosar și a susținerilor părților, expunând argumentele de fapt și de drept pe care și-a întemeiat soluția pronunțată, permițând astfel exercitarea controlului ierarhic de legalitate.

În acest context, Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. este nefondat. Împrejurarea că instanța de fond nu și-a însușit argumentele pârâtului din întâmpinare nu face incident motivul de nelegalitate referitor la nemotivarea hotărârii, deoarece acest text de lege se referă la pronunțarea hotărârii în baza unor temeiuri străine de natura pricinii.

Pe de altă parte, argumentele aduse de recurent în cadrul acestui motiv de nelegalitate ar putea releva eventual o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente, aspecte ce vor fi analizate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., însă ipotezele că hotărârea recurată ar fi pronunțată cu depășirea de către prima instanță a atribuțiilor puterii judecătorești sau ar fi nemotivată nu pot fi reținute.

Ca urmare, analizând sentința de fond prin prisma criticilor subsumate celui de-al treilea motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține incidența acestui motiv, sentința atacată fiind dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile în materia soluționării cererilor de despăgubire adresate Fondului de Garantare a Asiguraților, astfel că recursul recurentului-pârât este fondat sub acest aspect, impunându-se admiterea acestuia și reformarea sentinței, în limitele și în considerarea argumentelor ce succed.

Potrivit motivului de nelegalitate antereferit, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive sunt incidente, după cum se va arăta în continuare.

Așa cum s-a arătat în considerentele expuse la pct. 2 din prezenta decizie, prima instanță a reținut, în esență, că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților nu a motivat decizia administrativă emisă în soluționarea cererii de plată a reclamantei, apreciind instanța de fond că instituția pârâtă nu a acordat semnificația propriu-zisă prevederilor art. 13 din Legea nr. 213/2015, dispozițiilor Legii nr. 503/2004 și legislației subsidiare incidente în procedura de apreciere a despăgubirilor solicitate de către reclamanta A.. În acest sens a obligat pârâtul să reanalizeze și să soluționeze pe fond cererea reclamantei, examinând-o pe baza tuturor criteriilor obiective și subiective prevăzute în cadrul normativ incident la speță.

Înalta Curte nu poate valida soluția primei instanțe, deoarece aceasta relevă o greșită interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în domeniul soluționării cererilor de despăgubire adresate Fondului de Garantare a Asiguraților, criticile recurentului-pârât sub acest aspect fiind întemeiate.

Astfel, a susținut recurentul, prima instanță a dispus în mod greșit anularea Deciziei FGA nr. 18937/08.02.2019, obligându-l la reanalizarea și soluționarea pe fond a cererii intimatei-reclamante, deși a stabilit cuantumul daunelor morale în baza procedurii interne standardizate de acordare a daunelor morale în caz de deces și vătămări corporale, procedură neavută în vedere de către instanța de fond.

Instanța de control judiciar reține că sunt întemeiate criticile formulate de recurentul-pârât.

Din considerentele hotărârii atacate rezultă că, deși a reținut situația de fapt prin raportare la probatoriul administrat în cauză, constatând că prin decizia contestată a fost admisă cererea reclamantei numai pentru suma de 15.000 RON, prima instanță a anulat în mod greșit Decizia nr. 18937/08.02.2019 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților și l-a obligat pe pârât să reanalizeze și să soluționeze pe fond cererea reclamantei, apreciind că, deși pârâtul a făcut o analiză a cazului concret al reclamantei, aceasta a fost în parametri destul de generali, cu superficialitate, actul contestat nefiind astfel motivat sub aspectul despăgubirilor solicitate de către reclamantă.

Procedând în acest mod, se constată că instanța învestită cu soluționarea cauzei nu a desăvârșit cercetarea judecătorească în pricina cu care a fost învestită, împrejurare de natură a determina casarea hotărârii pronunțate în aceste condiții și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru a fi examinată prin raportare la toate apărările și susținerile părților sub aspectul stabilirii cuantumului despăgubirilor solicitate de către intimata-reclamantă.

Observă Înalta Curte că pârâtul și-a îndeplinit obligația legală de a analiza și a soluționa pe fond cererea de despăgubiri formulată de reclamantă, în acord cu dispozițiile Legii nr. 213/2015 și a legislației subsidiare incidente în materie, apreciind că se impune acordarea unei anumite sume în urma propriei evaluări, prin prisma procedurii interne de stabilire a sumelor solicitate cu titlu de despăgubiri și prin raportare la situația particulară a intimatei-reclamante.

Așadar, instanța de fond avea de verificat dacă suma stabilită de către pârât cu titlu de despăgubiri reflectă situația de fapt reținută în urma administrării probatoriului sub acest aspect, și, dacă în demersul pârâtului de cuantificare a acestor despăgubiri au fost respectate normele incidente, urmând să analizeze susținerile și apărările părților și să dispună în concret cu privire la nivelul despăgubirilor, în urma trecerii prin filtrul propriei sale aprecieri.

Considerând că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților nu a acordat semnificația propriu-zisă prevederilor art. 13 din Legea nr. 213/2015, dispozițiilor Legii nr. 503/2004, precum și normelor A.S.F. incidente, în sensul de a acoperi toate criteriile legale de stabilire a cuantumului despăgubirilor, și anulând, în consecință, Decizia nr. 18937/08.02.2019 cu obligarea pârâtului la reanalizarea fondului cererii de plată, prima instanță a pronunțat o soluție cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, deoarece nu a reținut că pârâtul a procedat deja la soluționarea fondului cererii.

În speță, trebuiau analizate toate aspectele invocate în legătură cu despăgubirile solicitate, respectiv se impunea ca prima instanță să facă o analiză proprie, aplicată, a tuturor argumentelor părților și a împrejurărilor de fapt ale cauzei, prin prisma normelor legale incidente în materie, și să aprecieze asupra cuantumului despăgubirilor la care intimata-reclamantă era îndreptățită.

Neprocedând în acest mod, instanța de fond a încălcat dreptul părților la un proces echitabil, fiindu-i cauzată recurentului-pârât o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză.

În egală măsură, instanța de fond avea obligația, conform art. 22 alin. (2) C. proc. civ., să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

Astfel, aplicând dispozițiile art. 49 din Norma A.S.F. nr. 14/2011 care prevăd că la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale, daunele morale se stabilesc în conformitate cu legislația și jurisprudența din România, trebuia să verifice cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei, prin raportare la criteriile jurisprudențiale stabilite în cuantificarea daunelor morale.

Instanța de control judiciar reține că, pentru o corectă soluționare a cauzei, chestiunea litigioasă ce se impunea a fi analizată în speță de către prima instanță se referă la corecta stabilire a cuantumului despăgubirilor solicitate de intimata-reclamantă pentru daunele suferite ca urmare a producerii accidentului de circulație din data de 14.09.2013, împrejurare de natură a clarifica aspectele de legalitate a actului administrativ atacat, din perspectiva cuantumului prejudiciilor provocate.

În atare condiții, Înalta Curte reține temeinicia criticilor recurentului, constatând că prima instanță nu a făcut o veritabilă cercetare a fondului cauzei, pe care a soluționat-o fără a analiza în mod real legalitatea Deciziei FGA nr. 18937 din 08.02.2019, pe aspectul cuantumului despăgubirilor acordate reclamantei.

Ca urmare, instanța de fond, astfel cum prevede expres art. 501 din C. proc. civ., va judeca din nou cererea de chemare în judecată, urmând să aprecieze doar cu privire la cuantumul despăgubirilor la care intimata-reclamantă este îndreptățită în urma accidentului rutier produs în data de 14.09.2013, în raport de normele legale incidente și de situația particulară a acesteia, astfel cum rezultă din probatoriul administrat. De asemenea, pentru lămurirea cauzei sub aspectul reținut, urmează ca instanța de fond să pună în discuția părților orice alte probatorii pe care le va aprecia ca fiind concludente.

În raport cu această soluție nu se mai impune analizarea celorlalte critici ale recurentului-pârât care vizează, atât modalitatea de stabilire a despăgubirilor morale și materiale, cât și cuantumul acestora, susținerile părții urmând a fi examinate de către prima instanță cu ocazia rejudecării cauzei.

Cu privire la cererea recurentului-pârât, de obligare a intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru, Înalta Curte constată că rațiunea acordării acestora, conform prevederilor legale incidente în materie (art. 453 C. proc. civ.), rezidă în aprecierea culpei procesuale a părților, la momentul soluționării definitive a litigiului.

În speță, cum litigiul nu a fost încă definitiv tranșat, iar soluția instanței de control judiciar este aceea de admitere a recursului și de casare a hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condițiile acordării cheltuielilor de judecată astfel cum au fost solicitate de către recurentul-pârât.

Pentru argumentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, constatând că soluția primei instanțe a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor legale incidente în speță, întrucât lămurirea cauzei necesită analizarea acesteia sub toate aspectele, în temeiul art. 497 alin. (1) din C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 544/2004, va admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 882 din 3 decembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 4 noiembrie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.