ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 163/2021

Ședința publică din data de 19 ianuarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 04.07.2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 6523/14.06.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, comunicată în data de 23.06.2017, prin care a solicitat anularea deciziei contestate, privitoare la cererea de plată nr. x/31.05.2016.

Prin cererea depusă la data de 03.08.2017 reclamanta a precizat că își modifică cererea de chemare în judecată în sensul că solicită anularea în parte a deciziei nr. 6523/14.06.2017, fără a solicita și obligarea pârâtei la plata sumelor cuprinse în cererea de plată.

Prin sentința civilă nr. 250 din 9 noiembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a luat act de renunțarea la judecarea cererii de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor, a admis în parte cererea de chemare în judecată astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și a anulat în parte decizia nr. 6523/14.06.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, numai cu privire la cererea de plată a penalităților în cuantum de 441,29 RON. Totodată, a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în cuantum de 25 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate, respingerea acțiunii și menținerea în întregime a Deciziei nr. 6523/14.06.2017, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului, a arătat că hotărârea instanței de fond prin care a considerat penalitățile de întârziere aferente debitului principal ca fiind creanțe de asigurări este netemeinică și nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente, respectiv art. 4 alin. (1) lit. a) coroborat cu dispozițiile art. 2, 11, 13, 14 din Legea nr. 213/2015, art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, art. 9, 20, 21, 29 din Norma ASF nr. 16/2015, art. 26 alin. (1) din Normele puse în aplicare prin Ordinul CSA nr. 14/2011.

A menționat că fondul este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale altor categorii de creanțe cum sunt penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului care nu a înțeles să își îndeplinească obligațiile contractuale la termenul scadent.

Totodată, motivarea instanței de fond bazată pe dispozițiile art. 37 din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 este eronată, întrucât textul menționat se referă strict la despăgubirea persoanei prejudiciate, iar obligația incumbă asigurătorului RCA. Or, FGA nu este asigurător și nici succesor în drepturi și obligații al asigurătorului în faliment.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare în cuprinsul căreia a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței de fond ca legală.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 6523/14.06.2017 prin care pârâtul a soluționat cererea reclamantei de plată nr. x/31.05.2016.

Prin Decizia nr. 6523/14.06.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților a fost admisă cererea de plată formulată de societatea Credit Europe Asigurări-Reasigurări S.A. (în prezent S.C. A.) pentru suma de 2.251 RON și a fost respinsă cererea de plată cu privire la suma de 1.033,96 RON, reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată.

Prin sentința recurată a fost a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamanta S.C. A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților. A fost anulat parțial Decizia nr. 6523/14.06.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asigurărilor, în ceea ce privește soluția de respingere a cererii de plată formulată de reclamantă referitoare la suma de 441,29 RON reprezentând penalități de întârziere aferente debitului principal.

Recurentul a criticat sentința instanței de fond, arătând că este constituit cu scop și destinație precise și nu se substituie asigurătorului aflat în insolvență. A menționat că fondul este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale altor categorii de creanțe cum sunt penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului care nu a înțeles să își îndeplinească obligațiile contractuale la termenul scadent.

Înalta Curte apreciază că sunt fondate criticile recurentului și că soluția primei instanțe de admitere în parte a acțiunii este nelegală, aceasta fiind dată cu interpretarea și aplicarea eronată a normelor de drept material.

Astfel, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 213/2015 "(1) În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarea semnificație:

a) creanța de asigurări - creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; (...)".

Din interpretarea acestor dispoziții rezultă că în cadrul creanțelor de asigurări nu pot fi incluse penalitățile de întârziere stabilite în cadrul unei proceduri declanșate împotriva debitorului aflat în prezent în procedură de faliment, în condițiile în care prevederile normative invocate în susținerea cererii administrative garantează asiguraților, în condițiile legii, plata despăgubirilor datorate de asigurătorul aflat în faliment în temeiul raporturilor juridice de asigurare, obligatorii și/sau facultative, născute anterior declanșării procedurii de insolvență/faliment a asigurătorului, inclusiv a creanțelor stabilite ulterior prin titluri executorii constând în hotărâri judecătorești.

Totodată, din textul legal menționat rezultă fără echivoc faptul că, pentru a îndeplini condițiile prevăzute de lege și a-și putea recupera sumele solicitate din disponibilitățile Fondului de garantare a asiguraților, este obligatoriu ca suma solicitată să rezulte dintr-un contract de asigurare.

Or, în cazul penalităților de întârziere solicitate de reclamantă, această condiție nu este îndeplinită, fiind vorba despre un drept de creanța izvorât din nerespectarea obligației de plată de către asigurător, care naște drepturi și obligații numai intre părțile semnatare ale contractului de asigurare.

Înalta Curte mai amintește că potrivit prevederilor art. 9 din Norma ASF nr. 16/2015:

"(1) Fondul are ca destinație plata indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate, în condițiile legii, cu societatea de asigurare fata de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, potrivit condițiilor de asigurare și în limita plafonului de garantare stabilit de Legea nr. 213/2015.

(2) Fondul nu preia funcțiile unui asigurător și nu are obligația de a opera în baza de date B. și de a elibera certificat privind daunele înregistrate."

De asemenea, art. 17 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 stipulează că "După data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, pronunțate împotriva unei societăți de asigurare aflate în stare de insolvență, Fondul este în drept să efectueze plați din disponibilitățile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, în condițiile Legii nr. 213/2015, completată cu prevederile Legii nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, ale Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență și ale prezentei norme."

Astfel, din interpretarea sistematică a dispozițiilor Legii nr. 213/2015 și ale Normei A.S.F. nr. 16/2015, rezultă că Fondul de garantare a asiguraților este constituit cu scop și destinație specifice, nu se substituie asigurătorului aflat în insolvență și nu preia obligațiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule.

În speță, fiind vorba despre un accident de circulație având ca urmare producerea unui prejudiciu material și/sau moral, răspunderea aparține asigurătorului, în baza contractului de asigurare de răspundere civilă auto, fiind o răspundere contractuală, între FGA și conducătorii autovehiculelor implicați în accidente de circulație rutieră neexistând niciun raport juridic care să derive din contractul de asigurare de răspundere civilă încheiat cu asigurătorul debitor.

FGA nu este parte într-un contract/poliță de asigurare pentru răspundere civilă, iar în sarcina sa nu este stabilită și nu decurge nici o obligație pentru repararea prejudiciului cauzat în urma producerii riscului asigurat, putând achita despăgubiri numai în condițiile prevăzute de Legea nr. 213/2015 și de Norma A.S.F. nr. 23/2014.

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că penalitățile de întârziere nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci reprezintă obligații civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului C. S.A., pentru recuperarea ei reclamanta având la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanței la masa credală.

În condițiile art. 453 din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimata-reclamantă S.C. A. la plata sumei de 100 RON cheltuieli de judecată în recurs către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, reprezentând taxă judiciară de timbru, dovedit prin depunerea la dosarul instanței de recurs a chitanței nr. x din 24.04.2018.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 823 din 26 februarie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Va casa în parte sentința atacată și, rejudecând, va respinge acțiunea reclamantei, ca nefondată, menținând dispozițiile privind renunțarea la judecarea cererii de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 823 din 26 februarie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

Casează în parte sentința recurată și, în rejudecare:

Respinge acțiunea ca nefondată.

Menține dispozițiile privind renunțarea la judecarea cererii de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor.

Obligă intimata-reclamantă S.C. A. (fostă D.) la plata sumei de 100 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 ianuarie 2021.