ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6830/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 4 septembrie 2017, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea în parte a deciziei nr. 8594 din 17.08.2017, cu consecința admiterii integrale a cererii de plată nr. x/31.05.2016. Prin cererea depusă la data de 03.11.2017, reclamanta a precizat că își modifică cererea de chemare în judecată în sensul că solicită anularea în parte a deciziei nr. 8594/17.08.2017, fără a solicita și obligarea pârâtei la plata sumelor cuprinse în cererea de plată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 826 din 26 februarie 2018, Curtea de Apel București: - a luat act de renunțarea la judecata cererii de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor; - a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, în ceea ce privește decizia nr. 8594/17.08.2017 emisă de pârât, numai cu privire la cererea de plată a penalităților în cuantum de 578,60 RON; - a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în cuantum de 25 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate la pct. I.2 a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată. Recurentul-pârât arată că instanța de fond a reținut că penalitățile de întârziere reprezintă o creanță de asigurare, cu interpretarea greșită a noțiunii de creanțe de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, prevăzută de art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. Menționează că întreaga apărare a reclamantei s-a bazat pe o interpretare greșită a dispozițiilor Legii nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților și a Normei nr. 16/2015 de aplicare, apreciind în mod greșit că penalitățile de întârziere sunt creanțe de asigurări, având același izvor cu cel al indemnizației de asigurare. Legiuitorul a definit în mod expres noțiunea creanței de asigurări, un element esențial al calificării unei pretenții ca fiind creanță de asigurări fiind izvorul său direct, respectiv contractul de asigurare, norma juridică încadrând în această categorie doar "despăgubirile/indemnizațiile" și "primele", nu și alte categorii de creanțe stabilite în sarcina asigurătorului în faliment. Din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative si obligatorii, iar nu plăți ale altor categorii de creanțe, cum sunt penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înteles să își îndeplinească obligațiile contractuale la termenul scadent, temeiul răspunderii pentru atitudinea culpabilă a B. fiind răspunderea civilă delictuală. Or, potrivit dispozițiilor Legii nr. 213/2015 și ale Normei ASF nr. 16/2015, Fondul de Garantare a Asiguraților este constituit cu scop și destinație specifice, nu se substituie asigurătorului aflat în insolvență. Fondul nu este succesorul în drepturi și obligații al niciunui asigurător insolvent, nu preia drepturile, obligațiile și nici patrimoniul acestuia. Dispozițiile legale arată că Fondul nu are obligația de a acoperi toate tipurile de creanțe, ci doar creanțele de asigurări, categorie definită în mod expres de dispozițiile art. 4 lit. a) din Legea nr. 213/2015. Pentru recuperarea creanțelor ce nu se încadrează în categoria creanțelor de asigurări, creditorii au posibilitatea de a urma procedura insolvenței și a formula cerere de înscriere la masa credală.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanței de recurs, intimata-reclamantă A. S.A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a prevederilor legale incidente situației de fapt reținute. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat, pentru următoarele considerente: Intimata-reclamantă A. S.A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea în parte a Deciziei nr. 8594/17.08.2017, cu consecința admiterii integrale a cererii de plată nr. x/31.05.2016, prin care a solicitat pârâtului plata sumei de 4.820,07 RON, compusă din: 2.781,75 RON contravaloarea reparației autovehiculului avariat; 578,60 RON, reprezentând penalități de întârziere (calculate de la 09.05.2015 până la 03.12.2015) și 1.459,72 RON cheltuieli de judecată. Prin Decizia nr. 8594/17.08.2017, admițând cererea de plată pentru suma de 2.781,75 RON reprezentând reparația vehiculului, pârâtul FGA a respins cererea de plată pentru suma de 2.038,32 RON reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată, motivând că sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere și cheltuieli de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări a căror plată cade în sarcina FGA. Luând act de renunțarea reclamantei la judecarea cererii de obligare a pârâtului FGA la plata despăgubirilor, Curtea de apel a admis în parte cererea reclamantei de anulare parțială a deciziei nr. 8594/17.08.2017 emisă de FGA, numai cu privire la cererea de plată a penalităților de întârziere, apreciind că suma pretinsă cu acest titlu reprezintă o creanță de asigurare, în schimb, sumele solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată nu reprezintă creanțe de asigurare. Prin motivele de recurs, circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul a formulat critici referitoare la aplicarea și interpretarea greșită dată de curtea de apel dispozițiilor Legii nr. 213/2015 - normă cu caracter special, susținând, în esență, că nu reprezintă creanțe de asigurare penalitățile de întârziere născute cu privire la creanța principală datorată de B. S.A., întrucât nu își au izvorul în contractul de răspundere civilă obligatorie încheiat de proprietarul autovehiculului (care a produs accidentul) cu B. S.A., cum greșit a considerat judecătorul fondului. Chestiunea litigioasă rezidă în stabilirea naturii juridice a creanțelor opuse Fondului de reclamanta A. S.A. în calitate de asigurător Casco (penalități de întârziere - solicitate de reclamantă în cadrul dosarului nr. x/2015 al Judecătoriei Sectorului 3 București, în care reclamanta s-a judecat în contradictoriu cu B.). Înalta Curte constată a fi fondate criticile pârâtului referitoare la lipsa naturii de creanțe de asigurare a penalităților de întârziere pretinse de intimata-reclamantă în procesul de față. Înalta Curte reține că penalitățile de întârziere pe care persoana păgubită le-a solicitat în cadrul litigiilor promovate împotriva asigurătorului pentru neplata despăgubirii nu se înscriu în categoria creanțelor de asigurări și nu reprezintă o obligație legală de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, dacă nu au fost stabilite printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Astfel, prevederile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd că, în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună si a creanțelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență. Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanțe de asigurări se includ "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;". De asemenea, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv: "(3) Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art.

(...)" Totodată, prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că: "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite.", iar potrivit art. 2217 din același cod: "Despăgubirea se stabilește în funcție de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăși valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei și nici suma asigurată." Din interpretarea acestor norme de drept, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților de întârziere, dobânzilor și cheltuielilor de judecată care ar putea fi puse în sarcina asiguratorului falit, determinate de neexecutarea obligațiilor contractuale la termenul scadent. Legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește acest tip de cheltuieli, pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia drepturile și obligațiile asigurătorului din contractul de asigurare. Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie alte creanțe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii și a căror recuperare este posibilă conform regulilor procedurii insolvenței. În concluzie, penalitățile de întârziere solicitate de reclamantă în cauză în vederea obligării asigurătorului la plata despăgubirii nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul FGA nu are obligația de a le plăti din disponibilitățile sale. Întrucât instanța de fond a soluționat cauza cu aplicarea greșită a art. 2, art. 4 și art. 13 din Legea nr. 213/2015, art. 21 alin. (2) din Norma nr. 16/2015 și art. 2214 și art. 2217 din C. civ., Înalta Curte, constatând incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod, în condițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, va casa sentința recurată și va proceda la rejudecarea în fond a prezentei cauze, însă în limitele impuse prin recursul exercitat în cauză. În condițiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimata-reclamantă A. S.A. la plata către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a sumei de 100 de RON, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în recurs.