ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 516/2021

Ședința publică din data de 2 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 17 august 2017, sub nr. x/2017, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea deciziei nr. 7848/27.07.2017, emisa de către intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților, cu consecința înscrierii in tabele de despăgubiri pentru plata sumei de 5000 euro, conform titlului de creanța reprezentat de sentința penala nr. 1033/20.09.2016 pronunțata de Judecătoria Constanța în dosarul nr. x/2014, modificata prin decizia penala nr. 1275/P pronunțată de Curtea de Apel în data de 09.12.2016 și acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1172 pronunțată în data de 13 martie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1172 pronunțată la 13 martie 2018 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond admiterea contestației, anularea Deciziei nr. 7848 din 27 iulie 2017 emise de pârât, cu consecința înscrierii în table și achitării creanței sale în cunatum de 5000 euro, conform sentinței penale nr. 1033/2016 pronunțată de Judecătoria Constanța în dosarul nr. x/2016.

Susține că în mod eronat atât pârâta, cât și instanța de fond au reținut că a formulat cererea tardiv, conform art. 14 din Legea nr. 213/2015, întrucât la data de 6 martie 2017 s-a adresat lichidatorului B. cu cerere de înregistrare la masa credală, având în vedere că hotărârea judecătorească definitivă a fost pronunțată la data de 9 decembrie 2016, după deschiderea procedurii insolveței.

Apreciază că termenul instituit de art. 14 este unul de recomadare, neexistând nici o sancțiune în acest sens și mai mult s-a statuat prin lege că dreptul la acțiune contra Fondului pentru plata indemnizațiilor/despăgubirilor se prescrie în termen de 5 ani calculați de la data nașterii dreptului, dar nu înainte de rămânerea definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

Mai mult, a obținut mențiunea definitivă pe sentința penală 103/2016 a Judecătoriei Constanța în data de 24 februarie 2017, context în care consideră că în mod eronat s-a dispus respingerea cererii sale ca tardiv formulată, întrucât termenul de 90 de zile curge de la data de la care a intrat în poseia titlului său de creanță și nu împărtășește raționamentul potrivit căruia termenul primează probării creanței, astfel cum s-a prevalat instanța de fond de dispozițiile alin. (3) referitoare la imposibilitatea de prezentare a înscrisurilor justificative.

Intimatul-pârât a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 7 ianuarie 2019, s-a fixat termen de judecată la data de 25 mai 2021, în ședință publică, cu citarea părților. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 2 februarie 2021, prin încheierea de ședință din data de 17 aprilie 2019.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că reclamanta a contestat decizia nr. 7848/27.07.2017 prin care pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a respins cererea de plată a despăgubirilor stabilite prin sentința penala nr. 1033/20.09.2016 pronunțata de Judecătoria Constanța în dosarul nr. x/2014, modificata prin decizia penala nr. 1275/P pronunțată de Curtea de Apel în data de 09.12.2016, cu motivarea că aceasta a fost depusă la data de 19 aprilie 2017, deci cu depășirea termenului de 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță, termen prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților.

În decizia F.G.A contestată, s-a precizat data de 9 martie 2017 ca fiind ultima zi la care putea fi formulată cererea, pârâtul arătând totodată că cererea de plată a fost depusă de reclamantă la data de 19 aprilie 2017.

Recurenta reclamantă avea un titlu de creanță împotriva părții responsabile civilmente S.C. B.. Deschiderea procedurii de faliment împotriva B. S.A. s-a făcut prin încheierea pronunțată la data de 03.12.2015 în dosarul nr. x/2015 de Tribunalul București, secția a VII-a civilă, definitivă prin decizia civilă nr. 788A/28.04.2016 pronunțată în dosarul nr. x/2015 de către Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Susținerea recurentei conform căreia prin cererea din data de 6 martie 2017 s-a adresat lichidatorului judiciar, respectiv C. cu o cerere de obligare a asiguratorului la plata despăgubirilor, nu poate fi primită și în mod corect a fost considerată irelevantă în opinia instanței de fond de vreme ce esențială este data la care partea s-a adresat cu cerere de despăgubire către F.G.A, conform prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 și nu în cadrul unui alte proceduri judiciare.

Așadar, temeinic și legal s-a reținut de către instanța de fond faptul că împrejurarea că reclamanta ar fi solicitat plata despăgubirilor în cadrul unor proceduri judiciare, nu poate fi valorificată în soluționarea favorabilă a cererii deoarece nu se poate reține o obligație de cooperare între Fondul de Garantare și asigurătorul intrat în faliment, dar și în contextul în care normele legale incidente stabilesc în mod clar obligația depunerii cererii de plată și a documentației aferente la instituția pârâtă.

Instanța de fond, temeinic și legal a reținut că recurenta nu a anexat în susținerea cererii de chemare în judecată o copie a cererii de plată și o dovadă a expedierii acesteia în termenul legal, aspect susținut de aceasta și în cuprinsul cererii din care rezultă că s-a adresat ulterior obținerii comunicării deciziei penale nr. 1033/20.09.2016 pronunțata de Judecătoria Constanța în dosarul nr. x/2014, modificata prin decizia penala nr. 1275/P pronunțată de Curtea de Apel în data de 09.12.2016, cu motivarea că aceasta a fost depusă la data de 19 aprilie 2017.

Cum ultima zi în care recurenta avea dreptul să se adreseze autorității pârâte era data de 9 martie 2017, respectiv după cel mult 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii penale, aspecte ce rezultă din interpretarea prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, cererea depusă de recurentă la data de 19.04.2017 în mod corect a fost apreciată ca fiind tardivă.

Termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 este un termen de decădere și "reprezintă intervalul de timp înăuntrul căruia titularul unui drept subiectiv este obligat să-și exercite acel drept (într-un anumit mod sau anumite condiții), sub sancțiunea stingerii dreptului respectiv, termen ce nu poate fi suspendat sau întrerupt și este incompatibil cu instituția repunerii în termen".

Nici susținerea recurentei potrivit căreia a depus inițial cererea de plată la lichidatorul judiciar al asiguratorul său nu poate fi asimilată unei cereri de plată, întrucât nu includea toate elementele prev. de art. 14 din Legea nr. 213/2015.

Articolul 15 din Norma ASF nr. 16/2015 prevede expres modalitatea de avizare/deschiderea dosarului de daună și constatarea prejudiciilor, în timp ce art. 20 din Norma descrie cerințele minime obligatorii de pe cererea de plată, și anume: în cuprinsul cererii de plată, petentul declară pe propria răspundere, sub sancțiunile prevăzute de C. pen., dacă suma pretinsă de la Fond a fost încasată în cadrul procedurii de faliment și/sau în urma exercitării altor acțiuni de recuperare a sumelor cuvenite, îndreptate împotriva asigurătorului debitor față de care s-a stabilit starea de insolvență.

Prin urmare, cată vreme art. 15 din Norma ASF nr. 16/2015 instituie obligativitatea pentru petent de a arăta dacă a încasat sume de bani din procedura falimentului asigurătorului, iar constituirea de parte civilă nu cuprinde aceste mențiuni, rezultă că acțiunea civilă, accesorie unei acțiuni penale, nu poate fi asimilată unei cereri de plată, în privința căruia legiuitorul prevede îndeplinirea unor cerințe privind forma cererii, cerințe privind valabilitatea cererii.

Atât Legea nr. 213/2015, cât și Norma ASF nr. 16/2015 dovedesc că legiuitorul a înțeles să instituie o procedură de soluționare a cererilor de plată, art. 29 din Norma ASF instituit chiar și obligativitatea verificării titlurilor executorii de către FGA.

Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 1172 din data de 13 martie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 februarie 2021.