ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 511/2022

Ședința publică din data de 1 februarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, după casare de către ICCJ prin decizia nr. 3204/8.10.2018, reclamanta S.C. UAMT S.A. a solicitat anularea integrala a Notificării nr. x/19.09.2014 privind situația cererii de rambursare nr. x/05.05.2014", emisă în data de 19.09.2014, prin care intimata a respins cererea de plata cu privire la suma de 2.112.866,84 RON cu consecința achitării de îndată în contul reclamantei a acestei sume, cu cheltuieli de judecata.

Prin sentința nr. 147/CA/2019-P.I. din 14 octombrie 2019, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a decis următoarele:

Respinge acțiunea precizată formulată de reclamanta S.C. UAMT S.A., cu sediul ales la Cabinet de Avocat A. din Oradea, județul Bihor, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Fondurilor Europene prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în București, Șoseaua București-Ploiești nr. 1-1B, Clădirea B., ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 147/CA/2019-P.I. din 14 octombrie 2019 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta S.C. Uamt S.A. criticând-o pentru nelegalitate și în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii formulate și precizate.

Intimatul-pârât a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Examinând cu prioritate, astfel cum impun dispozițiile art. 248 C. proc. civ., excepția nulității prezentei căi de atac invocată din oficiu, Înalta Curte reține următoarele:

Înalta Curte arată că recursul este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată numai în termenul și condițiile expres prevăzute de lege.

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: … d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.", iar în conformitate cu pervederile art. 488 din același cod, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol.

Această normă imperativă instituie în sarcina recurentei obligația de a indica și dezvolta motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac, iar neîncadrarea în cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ., atrage, conform dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sancțiunea nulității recursului.

În plus, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ., aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca, criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate.

În consecință, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Simpla nemulțumire a părților cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul dintre motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece, părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe.

Prin motivele de recurs dezvoltate de recurentă nu se critică niciun argument astfel cum a fost reținut de către prima instanță cu privire la aspectele care au condus în mod concret la respingerea ca neîntemeiată a acțiunii, astfel că lipsește dezvoltarea în mod real în conținutul căii de atac exercitate a unor motive de casare/nelegalitate, cu consecința nemotivării recursului, ceea ce atrage nulitatea sa.

Obligația de motivare presupune indicarea, în concret, a normei de drept material aplicabile în speță și a modului în care aceasta a fost încălcată sau greșit aplicată la situația de fapt reținută de prima instanță, or, așa cum s-a arătat mai sus, recurenta nu a indicat niciun element de natură a contura incidența vreunui motiv de casare.

Astfel, recurenta-reclamantă reiterează, pe larg, în calea extraordinară de atac, situația de fapt și acțiunea cu care a învestit instanța de judecată, fără să dezvolte motive de nelegalitate ce privesc sentința atacată și să se raporteze la considerentele acesteia.

Ceea ce critică reclamanta este aspectul că instanța de fond a apreciat în mod nelegal că "expertiza administrată urmare a soluției de casare dispusă de Înalta Curte de Casației și Justiție în primul ciclu procesual ar fi nerelevantă și neconcludentă cauzei deoarece instanța în baza rolului activ, consacrat în art. 22 C. proc. civ., trebuia și putea să ceară orice explicații relevante cauzei, atât expertului, căt și părților și, totodată, să stăruie prin toate mijloacele pentru aflarea adevărului rpin propunerea propriilor obiective la expertiză, pentru a lămuri alte împrejurări de fapt apreciate ca fiind necesare în aflarea adevărului. (...)".

Totodată, arată că, În realitate, contrar motivării judecătorului fondului, valorile sunt în felul următor:

Contractul de finanțare nr. x/07.08.2012 prevede la ARTICOLUL 4 -cheltuieli eligibile, alin. (6) următoarele: "Pentru a fi eligibile toate cheltuielile trebuie să fie realizate (facturate către Beneficiar și plătite) în perioada de implementare prevăzută la alin. (2) al art. 2 din prezentul Contract, cu excepția cazurilor în care contractul de achiziție prevede un termen de plată de maximum 90 zile de la data facturării, cu recepția și livrarea în perioada de implementare".

În cadrul contractelor de furnizare este prevăzută clauza:

"Plata se va efectua eșalonat în termen de maxim 90 de zile de la data recepției, punerii în funcțiune și instalării bunurilor care fac obiectul contractului."

Așadar, ne regăsim în situația de excepție a prevederilor art. 4, alin. (6) din contractul de finanțare, respectiv: "... cu excepția cazurilor în care contractul de achiziție prevede un termen de plată de maximum 90 zile de la data facturării, cu recepția și livrarea în perioada de implementare."

Din enunțul contractului de finanțare (art. 4, alin (6) se înțelege faptul că în această situație nu se face nicio referire la obligativitatea de facturare, ci doar la obligativitatea ca recepția și livrarea să fie realizate în perioada de implementare ("... cu recepția și livrarea în perioada de implementare").".

Or, toate aceste alegații nu se pot constitui în motive de recurs care să poată fi circumscrise cazurilor de casare reglementate în materia recursului de C. proc. civ.

Față de criticile deduse judecății în calea de atac a recursului, cât și prin raportare la considerentele instanței de fond, Înalta Curte constată, astfel, că, printr-o preluare parțială a faptelor și motivelor invocate și dezvoltate în cererea de chemare în judecată, recurenta-reclamantă readuce spre analiză instanței de control judiciar probleme asupra cărora instanța anterioară a răspuns prin hotărârea atacată, fără a combate, însă, dezlegările punctuale cuprinse în sentință, ceea ce pune problema imposibilității încadrării susținerilor acesteia în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ., câtă vreme nu se poate cenzura, în absența unor critici împotriva dezlegărilor sentinței de fond, soluția acestei instanțe.

Pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ. se reține că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței în soluționarea cauzei, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs, ceea ce, în speță, nu se poate reține.

Recurenta reclamanta S.C. Uamt S.A. nu a adus critici punctuale, prin care să demonstreze în mod concret în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate, din perspectiva cazurilor de casare prevăzute de lege și prin raportare la prevederile legale reținute de instanță în motivarea soluției.

Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanței competente controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept incidente cazului concret dedus judecății, iar când criticile formulate nu se subsumează cazurilor expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., intervine sancțiunea nulității recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului.

Anulează recursul declarat de reclamanta S.C. Uamt S.A. împotriva sentinței nr. 147/CA/2019-P.I. din 14 octombrie 2019 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 februarie 2022.