Decizia nr. 5081/2021 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 21.05.2019 sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Justiției solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: - anularea parțială a Ordinului Ministerului Justiției nr. 1406/C/19 martie 2019, numai în ceea ce privește stabilirea drepturilor sale salariale începând cu data de 01.01.2019, în sumă totală brută de 27830 RON, prevăzute în Anexa nr. 9 la acesta; - obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin de salarizare, prin care drepturile sale salariale, începând cu data de 01.01.2009, să fie stabilite la suma totală brută de 28155 RON; - obligarea pârâtului la plata sumei brute lunare de 325 RON, reprezentând diferențe de drepturi salariale, începând cu data de 1 ianuarie 2019 și până la intervenirea unei cauze legale de modificare a cuantumului acestor drepturi; - obligarea pârâtului la plata sumelor menționate anterior actualizate cu indicele de inflație, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare aferente acestora, începând cu data scadenței fiecăreia și până la data plății efective.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 755 din 31 august 2020 a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect plata diferențelor salariale solicitate și a respins acest capăt de cerere ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins în rest cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond reclamantul A. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Recurentul arată că prima instanță a reținut în mod eronat că Ministerul Justiției nu are atribuții de a efectua plata diferențelor salariale solicitate, acestea revenind instituției angajatoare. În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiției în capătul de cerere având ca obiect plata diferențelor salariale, instanța de fond nu a ținut cont de specificul reglementărilor din domeniul justiției și a statuat că atribuția de a plăti drepturile salariale revine instituției angajatoare, fără a preciza, însă, care este instituția care are această calitate și în ce temei îi revine atribuția de plată a drepturilor salariale. Astfel, în cazul magistraților nu există o instituție angajatoare în sensul comun al acestei noțiuni. Potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor: "Judecătorii și procurorii care au promovat examenul de capacitate sunt numiți de Președintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii.". Nici Președintele României și nici Consiliul Superior al Magistraturii, care gestionează întreaga activitate profesională a magistraților, nu au calitatea de angajator și nu au niciun fel de atribuții privind plata drepturilor salariale ale acestora. De asemenea, potrivit art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară: "Bugetul curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiției, ministrul justiției având calitatea de ordonator principal de credite.", iar potrivit art. 44 alin. (1) din același act normativ: "Președinții curților de apel au calitatea de ordonator secundar de credite, iar președinții tribunalelor au calitatea de ordonator terțiar de credite.". Așadar, nici ministrul justiției, nici președintele curții de apel și nici președintele tribunalului sau instituțiile pe care aceștia le conduc nu au calitatea de angajator pentru judecători, ci doar gestionează fondurile bugetare alocate instanțelor judecătorești în calitate de ordonatori de credite. Faptul că își desfășoară activitatea în cadrul Tribunalului Vâlcea nu îi acordă acestei instituții calitatea de angajator, în condițiile în care acesta nu are, potrivit legii, alte atribuții pe linie profesională sau financiară, cu excepția celei de ordonator terțiar de credite. Față de aceste considerente, apreciază că Ministerului Justiției are calitate procesuală pasivă în capătul de cerere având ca obiect plata diferențelor salariale. Pe de altă parte, recurentul precizează că prin cererea de chemare în judecată a arătat că: 1) a beneficiat, în luna decembrie 2018, de o indemnizație de încadrare brută lunară de 20488 RON, corespunzătoare gradului profesional pe care îl are; 2) în anul 2022, potrivit dispozițiilor Legii nr. 153/2017 și calculelor făcute de Departamentul economico-financiar și administrativ din cadrul Tribunalului Vâlcea, urma să fie încadrat cu o indemnizație de încadrare brută lunară de 24.300 RON, corespunzătoare funcției pe care o ocupă, care ar fi mai favorabilă decât cea corespunzătoare gradului profesional pe care îl are; 3) potrivit dispozițiilor art. 34 alin. (1) din O.U.G. nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investițiilor publice, și a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea și completarea unor acte normative și prorogarea unor termene ("Prin derogare de la prevederile art. 38 alin. (4) din Legea-cadru, nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, începând cu 1 ianuarie 2019, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare se majorează cu 1/4 din diferența dintre salariul de bază, solda de funcție/salariul de funcție, indemnizația de încadrare prevăzute de lege pentru anul 2022 și cel/cea din luna decembrie 2018."), în anul 2019, indemnizația de încadrare brută lunară la care este îndreptățit trebuia să fie calculată prin adăugarea la cea din luna decembrie 2018 (20.488 RON) a VA din diferența dintre indemnizația de încadrare prevăzute de lege pentru anul 2022 (24.300 RON) și cea din luna decembrie 2018 (20.488 RON), adică: 20.488 RON + VA X (24.300 RON - 20.488 RON) = 20.488 RON + VA X 3812 RON = 20.488 RON + 953 RON = 21.441 RON; acestei indemnizații de încadrare brută lunară aferentă anului 2019 îi corespunde un venit brut de 28.155 RON (21.441 RON + 3.074 RON spor pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase + 2690 RON spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și pentru păstrarea confidențialității + 950 RON indemnizație pentru titlul științific de doctor). Cu toate acestea, prin Ordinul nr. 1406/C/19 martie 2019, emis de Ministrul Justiției i-au fost stabilite în mod greșit un cuantum al indemnizației de încadrare brută lunară de 21.116 RON și un venit brut total de 27.830 RON, pornindu-se eronat de la o indemnizație de încadrare brută lunară de numai 23.000 RON pentru anul 2022, corespunzătoare gradului de curte de apel, fără să se țină seama de dispozițiile art. 10 alin. (2) din Capitolul VIII al Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice. Recurentul mai susține că prin modalitatea greșită de calcul al drepturilor sale salariale, în fiecare lună din anul 2019 a primit un venit total brut cu 325 RON mai mic decât cel la care sunt îndreptățit conform dispozițiilor legale menționate (28.155 RON - 27.830 RON), diferența fiind și mai mare în anul 2020.

Apărările formulate în cauză Intimatul Ministerul Justiției a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Din actele și lucrările dosarului rezultă că reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Justiției solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: - anularea parțială a Ordinului Ministerului Justiției nr. 1406/C/19 martie 2019, numai în ceea ce privește stabilirea drepturilor sale salariale începând cu data de 01.01.2019, în sumă totală brută de 27830 RON, prevăzute în Anexa nr. 9 la acesta; - obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin de salarizare, prin care drepturile sale salariale, începând cu data de 01.01.2009, să fie stabilite la suma totală brută de 28155 RON; - obligarea pârâtului la plata sumei brute lunare de 325 RON, reprezentând diferențe de drepturi salariale, începând cu data de 1 ianuarie 2019 și până la intervenirea unei cauze legale de modificare a cuantumului acestor drepturi; - obligarea pârâtului la plata sumelor menționate anterior actualizate cu indicele de inflație, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare aferente acestora, începând cu data scadenței fiecăreia și până la data plății efective. Înalta Curte constată că prin Ordinul nr. 1406/C/2019 emis de pârâtul Ministerul Justiției s-au stabilit în privința reclamantului A. începând cu data de 01.01.2019: o indemnizația de încadrare brută lunară de 21116 RON; un cuantum al sporului pentru condiții de munca grele, vătămătoare sau periculoase de 3074 RON; un cuantum al sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și al sporului pentru păstrarea confidențialității de 2690 RON și o indemnizație lunară pentru titlul științific de doctor de 950 RON. Potrivit art. 34 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investițiilor publice și a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea și completarea unor acte normative și prorogarea unor termene: "(1) Prin derogare de la prevederile art. 38 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, începând cu 1 ianuarie 2019, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare se majorează cu 1/4 din diferența dintre salariul de bază, solda de funcție/salariul de funcție, indemnizația de încadrare prevăzute de lese pentru anul 2022 și cel/cea din luna decembrie 2018. (2) începând cu 1 ianuarie 2019, cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, se menține cel mult la nivelul cuantumului acordat pentru luna decembrie 2018, în măsura în care personalul ocupă aceeași funcție și își desfășoară activitatea în aceleași condiții." Potrivit art. 10 alin. (1) din Capitolul VIII al Anexei V la Legea - cadru nr. 153/2017, judecătorii și procurorii care ocupă funcții de conducere beneficiază de indemnizația de încadrare maximă corespunzătoare nivelului instanței sau parchetului unde exercită funcția de conducere, majorată cu procentele de majorare prevăzute în cuprinsul acestui articol (8% în cazul funcției de vicepreședinte de tribunal). Conform alin. (2) al aceluiași articol: "(2) Judecătorii și procurorii numiți în funcții de conducere în cadrul instanțelor și parchetelor își păstrează indemnizația lunară de încadrare și celelalte drepturi salariate corespunzătoare funcției de execuție pe care o dețin, dacă acestea sunt mai favorabile." Astfel, în aplicarea acestor dispoziții legale, în situația reclamantului și a tuturor judecătorilor care ocupă funcții de conducere și au un alt grad profesional decât gradul instanței unde exercită funcția de conducere. S-a reținut, totodată, fără ca în motivare să se analizeze în vreun fel normele de drept material invocate, că, începând cu data de 1 ianuarie 2019, i-ar fi fost acordată indemnizația cea mai favorabilă, respectiv cea pentru gradul profesional, în cuantum de 21.116 RON. Recurentul a susținut că drepturile salariale brute au fost calculate și stabilite greșit începând cu data de 1 ianuarie 2019, cu nesocotirea dispozițiilor art. 34 alin. (1) din O.U.G. nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investițiilor publice și a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea și completarea unor acte normative și prorogarea unor termene. Aceste motive nu au fost analizate de prima instanță, considerentele sentinței atacate fiind străine de ceea ce a invocat recurentul-reclamant. Înalta Curte constată că instanța de fond nu a cercetat fondul cauzei, nu a analizat cererile și apărările părților, nefiind stabilită situația de fapt și de drept. Instanța de fond trebuia să examineze cauza din perspectiva tuturor cererilor și apărărilor formulate de părți, având obligația să arate, în concret, în raport de probele dosarului, situația de fapt pe care o reține în cauză și să demonstreze aplicarea regulii de drept incidente. Și, nu în ultimul rând, după cum rezultă din Avizul nr. x/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, privind calitatea hotărârilor judecătorești, motivarea trebuie să răspundă pretențiilor părților, adică diferitelor capete de acuzare și mijloace de apărare, această garanție fiind esențială întrucât permite justițiabilului să se asigure că pretențiile sale au fost examinate, și deci, că judecătorul a ținut cont de ele. Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt (a se vedea hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 28.04.2005 în cauza Albina c. României și hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României). Circumstanțiind aceste aspecte teoretice la speța dedusă judecății, se constată că judecătorul fondului nu a analizat susținerile ambelor părți și nu a răspuns argumentelor acestora, ceea ce face ca hotărârea pronunțată să fie susceptibilă de casare.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată, aceleași instanțe.