ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5016/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată 1.1. Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A. - Sucursala Voluntari, anularea sentinței arbitrale nr. 6/12.01.2017 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul nr. x/2016 și, în principal, respingerea în tot a cererii arbitrale, ca rămasă fără obiect, în ceea ce privește debitul principal, iar în subsidiar respingerea cererii arbitrale ca neîntemeiată. 1.

Prin sentința civilă nr. 211 din 1 noiembrie 2017, secția a VI-a civilă a Curții de Apel București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a VIII-a contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, care, prin încheierea din data de 5 decembrie 2017, a apreciat, la rândul său, că nu are statutul de instanță competentă în soluționarea cauzei, declinând în favoarea secția a VI-a civilă a Curții de Apel București soluționarea litigiului pendinte. Conflictul negativ de competență astfel creat a fost soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal prin decizia nr. 479 din 8 februarie 2018, în sensul stabilirii competenței de soluționare a cauzei în favoarea secției a VIII-a contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 5034 din 4 decembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată acțiunea în anularea sentinței arbitrale nr. 6/12.01.2017 pronunțată în dosarul nr. x/2016 de Tribunalul Arbitral din cadrul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României formulată de reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. - C.N.A.I.R., în contradictoriu cu pârâta A. - Sucursala Voluntari.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței indicate în punctul I.2 anterior, a formulat recurs reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. - C.N.A.I.R., prin care, invocând cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate, iar, în rejudecare, admiterea acțiunii în anulare, desființarea în parte a hotărârii arbitrale, cu consecința respingerii în tot a cererii arbitrale ca neîntemeiată și nedovedită. În susținerea căii de atac promovate, recurenta a arătat, în esență, dintr-o primă perspectivă că instanța de fond a dat sentința recurată cu încălcarea dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. f) C. proc. civ., coroborat cu art. 9 C. proc. civ., întrucât nu a reținut că tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut și a dat mai mult decât s-a cerut, obligând C.N.A.I.R. la plata sumei de 6.228.826,09 RON (echivalentul a 1.384.860,62 euro), împreună cu costurile de finanțare, la o rată zilnică de 1366.06 RON, începând cu data acelei hotărâri arbitrale și în continuare până la data efectivă a plății. Din această perspectivă, a învederat recurenta că, după emiterea CIP-ului 14 (aferent Situației de Lucrări 14), A. și-a retras cererea privind contravaloarea Situației de Lucrări 14, așa cum a fost rezumat în paragrafele 49 și 51- 52 din cererea de arbitrare, menținându-și cererea arbitrală pentru: suma de 196.819,33 Euro aferentă costurilor de organizare pe șantier pentru perioada 15.09.2015 - 31.01.2016, pentru costurile curente de regie, cu echipamentele și garanțiile suportate de la emiterea Situației de Lucrări 14, precum și cererile privind dobânda și costurile aferente. Astfel, tribunalul arbitral, prin hotărârea arbitrală, a acordat mai mult decât s-a cerut prin cererea arbitrală modificată. Printr-o altă critică în recurs, recurenta a susținut că, în soluționarea acțiunii în anulare, instanța de fond, în mod nelegal, a reținut că tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra unor lucruri care s-au cerut, obligând în mod legal C.N.A.I.R. la plata dobânzii simple aplicată cheltuielilor arbitrale, plus 8% pe an, dobândă ce curge de la data primirii hotărârii arbitrale. Potrivit susținerilor recurentei, întrucât în conținutul cererii arbitrale, așa cum a fost modificată și precizată, A. nu a solicitat și dobândă la cheltuielile arbitrale, soluția primei instanțe este nelegală. A mai apreciat recurenta că sentința recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. h), art. 33 și art. 406 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 194 lit. c) C. proc. civ. și art. 27 din Regulile de procedură arbitrală. În opinia recurentei, Curtea de Apel București ar fi trebuit să constate că tribunalul arbitral a încălcat prevederile imperative ale art. 9, raportat la art. 406 alin. (1) C. proc. civ., când nu a reținut că retragerea cererii privind plata Situației de Lucrări nr. x este o veritabilă renunțare, în parte, la cererea de arbitrare și nu s-a pronunțat numai cu privire la pretențiile ce au fost precizate prin cererea modificatoare. Astfel, tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra unui petit al cererii arbitrale ce a fost retras în timpul soluționării procedurii arbitrale de către A.. Totodată, a învederat recurenta că interesul, drept condiție de exercitare inclusiv a cererii de arbitrare, trebuia să fie actual atât înainte de promovarea acțiunii, cât și pe toată durata procesului până la momentul pronunțării hotărârii. Or, atât timp cât A. a înțeles să-și retragă cererea de plată a SIL 14, retragere ce echivalează cu o renunțare la acest capăt din cererea arbitrală modificată, în opinia recurentei instanța de fond ar fi trebuit să constate că hotărârea arbitrală este nelegală deoarece A. nu mai justifica un interes legitim și actual în susținerea cererii arbitrale, fiind astfel încălcate prevederile art. 33, coroborat cu art. 194 lit. c) C. proc. civ. și art. 27 din Regulile de procedură arbitrală. Cu privire la obligarea C.N.A.I.R. la plata sumei de 249.988,09 RON, reprezentând dobânda aplicată la valoarea lucrărilor certificate prin x, pentru perioada 2 mai 2016 până la 31 octombrie 2016, a apreciat recurenta că sentința atacată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 155 Codul fiscal, întrucât, în contextul în care antreprenorul a emis factura fiscală nr. x la data de 31.10.2016, pentru suma totală de 6.228.826,09 RON, tribunalul arbitral a acordat dobândă legală aferentă perioadei 2 mai - 31 octombrie 2016 în contextul în care nu există factură fiscală care să justifice plata unor penalități de întârziere. A mai arătat recurenta că instanța de fond a greșit cât a constatat că nu au fost încălcate de către tribunalul arbitral dispozițiile art. 43 alin. (2) teza a II -a din Regulile de arbitrare, întrucât cheltuielile au fost acordate proporțional cu pretențiile admisele ale A.. În opinia recurentei, instanța de fond ar fi trebuit să rețină că, în urma renunțării de către reclamantă la capătul de cerere privind plata sumei de 6.478.815,07 RON, cheltuielile arbitral ar fi trebuit să fie reduse într-un procent mult mai mare. Nu în ultimul rând, recurenta a susținut că din conținutul O.G. nr. 13/2011 nu rezultă că ar fi supuse plății unor dobânzi penalizatoare și cheltuielile de judecată, în situația în care acestea nu sunt achitate, în termen, de partea căzută în pretenții. Astfel, a apreciat recurenta că instanța de fond în mod nelegal a reținut că A. este îndreptățită la plata dobânzilor penalizatoare potrivit O.G. nr. 13/2011, întrucât această obligație nu are protecția legii, fiind un drept prohibit.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă în dosarul cauzei, intimata - pârâtă A. a invocat, în principal, excepția nulității recursului pentru neîndeplinirea obligației de timbrare, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea, drept temeinică și legală, a hotărârii primei instanțe, susținând, în esență, intimata că judecătorul fondului s-a pronunțat în limitele învestirii, respingând, în mod legal, cererea reclamantei. Din această perspectivă, intimata a arătat, în esență, că nu poate fi reținută teza unei soluționări plus petita în cadrul arbitrajului, întrucât petitele ce se referă la x nu fac obiectul cererii de arbitrare ce a fost soluționată în cadrul dosarului arbitral nr. x/2016, ci a unei cereri distincte, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015, recurenta confundând cele două cereri de arbitrare. A mai arătat intimata că natura juridică a demersului de renunțare la SIL 14, ulterior emiterii de către inginer a x, este cea de demers de achiesare la aspectele reținute de inginer în vederea certificării sumei, în sensul de reducere a cuantumului pretențiilor, conform art. 14.7 din Contract, iar nu de renunțare la totalitatea acestora. Un alt aspect invocat prin întâmpinare a fost cel privind faptul că, în opinia intimatei, motivele invocate de CNAIR prin recurs vizează, în fapt, aspecte procedurale, iar nu de drept material. Totodată, intimata a învederat că recurenta a achitat factura aferentă x după închiderea dezbaterilor în procedura arbitrală, aspect ce nu lipsește de obiect cererea arbitrală, întrucât plata nu a intervenit în timpul litigiului, ci reprezintă doar o executare voluntară a obligației stabilite de tribunalul arbitral. Cât privește petitul referitor la acordarea dobânzii legale, acesta a fost cuprins în cererea de arbitrare, iar precizarea ulterioară a vizat doar cuantumul acestora. A mai arătat intimata că potrivit art. 22 alin. (4) C. proc. civ. inclusiv arbitrul are dreptul de a da sau a restabili calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, iar CNAIR nu a invocat lipsa A. de interes în a solicita contravaloarea x în fața tribunalului arbitral. Nu în ultimul rând, intimata apreciază nefondată și susținerea încălcării art. 155 Codul fiscal vechi, pentru dobânda aferentă perioadei 2 mai -31 octombrie 2016, învederând, pe de o parte că prevederile Codul fiscal vechi erau deja abrogate la data de referință de la care au fost calculate dobânzile, iar plata penalităților de întârziere e justificată de existența unei obligații de plată scadente și neonorate, iar nu de existența sau nu a facturii fiscale, apreciind intimata că recurenta își invocă propria culpă generată de certificarea cu întârziere a situației de lucrări.

Răspunsul la întâmpinare Prin răspunsul la întâmpinare formulat, recurenta - reclamantă Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. - C.N.A.I.R a solicitat respingerea excepției nulității recursului pentru netimbrare, învederând că, astfel cum s-a reținut prin încheierea de ședință din data de 6 septembrie 2017, pronunțată de prima instanță, este scutită de obligația achitării taxei judiciare de timbru, iar din perspectiva fondului cauzei, prin invocarea unor aspecte similare celor din memoriul de recurs, a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimata - pârâtă A., apreciind susținerile intimatei ca fiind neîntemeiate.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din 22 aprilie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 13 octombrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. -C.N.A.I.R este nefondat, pentru următoarele considerente: Examinând cererea de recurs, Înalta Curte constată că argumentele aduse de recurenta - reclamantă, în susținerea tezei incidenței cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pot fi grupate și rezumate după cum urmează: 1. nelegalitatea sentinței atacate ar fi generată, în opinia recurentei, de faptul că, prin maniera în care Curtea de Apel București a soluționat chestiunea inexistenței unei depășiri, prin hotărârea arbitrală, a limitelor învestirii tribunalului arbitral (ultra petita/plus petita), prima instanță ar fi încălcat prevederile art. 608 alin. (1), pct. f), coroborat cu art. 9 C. proc. civ., atât din: (a) perspectiva verificării hotărârii tribunalului arbitral de obligare a recurentei la plata sumei de 6.228.826,09 RON, împreună cu costurile de finanțare, la o rată zilnică de 1366,06 RON, începând cu data hotărârii arbitrale și până la plata efectivă, în sensul că instanța de fond nu a dat eficiență actului intimatei A. ("A."), exercitat în cadrul procedurii arbitrale, de retragere a cererii arbitrale ce privea contravaloarea lucrărilor prezentate în Situația de Lucrări nr. x ("SIL 14"), cât și din (b) perspectiva chestiunii obligării recurentei, prin hotărârea arbitrală, la plata dobânzilor aferente cheltuielilor arbitrale, în sensul că, potrivit susținerilor recurentei, acestea nu puteau fi acordate, câtă vreme nu au fost solicitate prin cererea arbitrală; 2. nelegalitatea sentinței atacate ar fi generată de faptul că, prin soluția pronunțată, prima instanță ar fi încălcat prevederile art. 608 alin. (1) pct. h) C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 33 și art. 406 alin. (1) din același act normativ, raportate la art. 194 lit. c) C. proc. civ., la art. 27 și art. 43 alin. (2) teza a II-a din Regulile de procedură arbitrală, la prevederile art. 155 Codul fiscal și la dispozițiile O.G. nr. 13/2011. Din această perspectivă, recurenta apreciază că: (a) prima instanță a reținut eronat natura juridică a cererii de retragere a solicitării de obligare a CNAIR la plata contravalorii lucrărilor prezentate în SIL 14 (după emiterea Certificatului Interimar de Plată -"CIP"- nr. 14); (b) prima instanță nu a dat eficiență prevederilor art. 194 lit. c) C. proc. civ., coroborate cu art. 33 din același cod, întrucât nu a evaluat încălcarea, de către tribunalul arbitral, a unor astfel de prevederi, ce reglementează condiția de exercitare a cererii arbitrale privind existența unui interes personal, direct, născut și actual pe toată durata derulării procedurii, interes pe care intimata l-ar fi pierdut, în opinia recurentei, în privința sumei de 6.228.826,09 RON, împreună cu costurile de finanțare la o rată zilnică de 1366,06 RON, la momentul renunțării la un astfel de capăt de cerere; (c) prima instanță ar fi desconsiderat încălcarea de către tribunalul arbitral a prevederilor art. 155 Codul fiscal, în ceea ce privește dobânda legală acordată pentru perioada 2 mai - 31 octombrie 2016; (d) instanța de fond ar fi ignorat încălcarea, de către tribunalul arbitral, a prevederilor art. 43 alin. (2) teza a II-a din Regulile de procedură arbitrală, în ceea ce privește obligarea recurentei la plata cheltuielilor arbitrale, în condițiile în care nu a redus proporțional cuantumul acestora și în raport de cererea de renunțare a petentei A. la petitul acțiunii arbitrale privind plata sumei de 6.228.826,09 RON, împreună cu costurile de finanțare la o rată zilnică de 1366,06 RON; (e) sentința a fost dată cu încălcarea dispozițiilor O.G. nr. 13/2011, întrucât din prevederile unui astfel de act normativ nu rezultă că ar fi supuse plății unor dobânzi penalizatoare și cheltuielile de judecată. În urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt, Înalta Curte apreciază toate aceste critici ca fiind nefondate, neputându-se reține incidența motivului de recurs reglementat de prevederile art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., câtă vreme, în raport de limitele verificărilor pe care prevederile art. 608 alin. (1) C. proc. civ. le permiteau, prima instanță a realizat o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 608 alin. (1), pct. f) C. proc. civ. și a celor reglementate de art. 608 alin. (1), pct. h) C. proc. civ. Cât privește chestiunea obligării recurentei CNAIR, prin hotărârea arbitrală nr. 6 din 12 ianuarie 2017, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul nr. x/2016 ("Hotărârea arbitrală") la plata sumei de 6.228.826,09 RON, împreună cu costurile de finanțare aferente, Înalta Curte reține că, din punctele 103 și 104 ale hotărârii arbitrale, rezultă că această sumă reprezintă contravaloarea celei de 1.384.860,62 euro, aferentă x. Pe cale de consecință, aspectul ce se impune a fi elucidat este cel al existenței sau inexistenței, în cadrul procedurii arbitrale, a unei cereri a reclamantei din dosarul arbitral (A.) de renunțare la petitul cererii de arbitrare privind obligarea pârâtei din dosarul arbitral (CNAIR) la plata unei astfel de sume (de 1.384.860,62 euro). Din această perspectivă, contrar celor afirmate de recurentă, Înalta Curte reține că, prin lit. c) prim paragraf al filei 5 a cererii depuse de A. în dosarul arbitral la data de 3 noiembrie 2016 și înregistrată de tribunalul arbitral sub nr. x, A. a învederat expres faptul că înțelege să modifice cererea de arbitrare în sensul obligării CNAIR la plata sumei de 1.384.860,62 euro, având un echivalent în RON în cuantum de 6.228.826,09 RON împreună cu costurile de finanțare aferente. În același sens sunt și mențiunile din paragraful final al cererii aflate la fila x a vol. III al dosarului arbitral, dar și din susținerile orale ale părților reținute prin încheierea de ședință din data de 10 noiembrie 2016 emisă în dosarul arbitral . Din conținutul integral al unor astfel de înscrisuri rezultă, în fapt, că manifestarea de voință a A. a fost în sensul restrângerii cuantumului pretențiilor deduse inițial soluționării pe cale arbitrală, iar nu în cel al renunțării la acestea. De asemenea, nu poate fi ignorat faptul că, după cum, chiar recurenta a învederat prin memoriul de recurs, prin intermediul x, cu ocazia verificării/analizării SIL 14, din totalul valorii lucrărilor și costurilor aferente perioadei 31 ianuarie 2015 - 31 ianuarie 2016 (în cuantum de 1.712.262.51 euro, conform pct. 51 al cererii de arbitrare - fila x a vol. I al dosarului arbitral și cererii precizatoare depuse la 7 octombrie 2016) inginerul B. a certificat doar lucrările și costurile în cuantum de 1.384.860,62 euro (conform copiei x aflate la filele x din vol. III al dosarului arbitral). În acest context, nu se poate reține existența unei cereri a reclamatei din dosarul arbitral (A.) de renunțare la pretenția acesteia privind plata contravalorii lucrărilor executate în perioada 1 februarie 2015 - 31 ianuarie 2016, în cuantum certificat de 1.384.860,62 euro, având un echivalent în RON de 6.228.826,09 RON (conform facturii aflate la fila x din vol. III al dosarului arbitral), împreună cu costurile de finanțare aferente. Pe cale de consecință, instanța de fond a delimitat corect cadrul procesual dedus soluționării tribunalului arbitral, evaluând corect manifestarea de voință a reclamatei din dosarul arbitral (A.) ca fiind una de modificare a pretențiilor inițiale (în sensul micșorări cuantumului obiectului cererii, printr-un act de procedură echivalent cererii reglementate de art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.), iar nu de renunțare la pretențiile din cererea de arbitrare (echivalente unei renunțări la judecată, în sensul art. 406 C. proc. civ.). Astfel, prevederile art. 608 alin. (1), pct. f) C. proc. civ. au fost corect aplicate de judecătorul fondului, câtă vreme tribunalul arbitral nu a acordat mai mult decât s-a cerut sau ceea ce nu s-a cerut. De asemenea, sus indicatele prevederi normative au fost corect aplicate de prima instanță și în ceea ce privește obligația stabilită de tribunalul arbitral în sarcina CNAIR, de plată a dobânzii aferente cheltuielilor arbitrale. Contrar celor afirmate de recurentă, tribunalul arbitral a stabilit o atare obligație în contextul pretențiilor formulate de A. prin punctele 55 și 56 ale cererii arbitrale . Din analiza unor astfel de petite, Înalta Curte reține că A. a calificat, prin ultima teză a pct. 55, cheltuielile arbitrale drept pierderi și prejudicii suferite de A. în urma conduitei CNAIR, iar prin pct. 56 A. a solicitat tribunalului arbitral obligarea CNAIR la plata dobânzilor aferente tuturor sumelor acordate pentru acoperirea prejudiciilor și costurilor. Totodată, cât privește precizarea depusă de A. în dosarul arbitral la data de 7 octombrie 2016, Înalta Curte apreciază că aspectele indicate în pct. 4 al acesteia vizează doar întinderea pretențiilor (dobânzilor), din perspectiva cuantumului, iar nu o renunțare la cererea de obligare a CNAIR la plata dobânzii aferente cheltuielilor arbitrale, cum nici precizarea din data de 3 noiembrie 2016 nu conține o astfel de cerere (de renunțare la solicitarea de acordare a dobânzii aferente cheltuielilor arbitrale). În concluzie, instanța de control judiciar apreciază ca fiind nefondate criticile aduse de recurentă manierei în care instanța de fond a aplicat prevederile art. 608 alin. (1), pct. f) C. proc. civ., în demersul de realizare a controlului jurisdicției statale asupra hotărârii emise de jurisdicția alternativă nestatală de soluționare a disputelor apărute între părți, realizată de tribunalul arbitral. Cât privește modul în care prima instanță a aplicat prevederile art. 608 alin. (1), pct. h) C. proc. civ., cu titlu prealabil, Înalta Curte reamintește că sus indicatul control exercitat de jurisdicția statală este unul ce a fost limitat expres de legiuitor, hotărârea arbitrală putând fi desființată, în virtutea unui astfel de text normativ, exclusiv în ipoteza în care încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii. Prin acțiunea în anularea hotărârii arbitrale (dar și prin recurs), recurenta -reclamantă a invocat incidența ultimei teze a pct. h) al alin. (1) al art. 608 C. proc. civ., respectiv faptul că hotărârea arbitrală încalcă dispozițiile imperative ale legii. Pe de altă parte, prima etapă a mecanismului de control generat de o verificare în parametrii trasați printr-o astfel de ipoteză, este cea a stabilirii incidenței sau lipsei de incidență în cauză a prevederilor legale invocate ca fiind încălcate, atât din perspectivă procedurală, cât și în raport de chestiunea specifică soluționată prin hotărârea arbitrală. Aplicând astfel de repere teoretice litigiului pendinte, Înalta Curte apreciază, pentru argumentele expuse în paragrafele anterioare, că, în contextul în care nu se poate reține existența unei cereri a A. formulate în dosarul arbitral, de renunțare la pretenția acesteia privind plata contravalorii lucrărilor executate în perioada 1 februarie 2015 - 31 ianuarie 2016 (în cuantum certificat de 1.384.860,62 euro, având un echivalent în RON de 6.228.826,09 RON, împreună cu costurile de finanțare aferente) prima instanță a apreciat corect că prevederile art. 406 alin. (1) C. proc. civ. nu sunt incidente cauzei (nefiind astfel încălcate), respectiv faptul că tribunalul arbitral a aplicat corect prevederile art. 9 C. proc. civ., identificând corect natura juridică a cererii A. din data de 3 noiembrie 2016 (ca fiind cea de modificare a pretențiilor inițiale, în sensul micșorări cuantumului obiectului cererii). Totodată, dincolo de faptul că, astfel cum corect a reținut și instanța de fond, aspectul lipsei actualității interesului A. la data pronunțării hotărârii arbitrale în susținerea cererii pentru suma de 6.228.826,09 RON, împreună cu costurile de finanțare la o rată zilnică de 1366,06 RON, nu a fost invocat de CNAIR în procedura arbitrală, instanța de control judiciar observă că ipoteza invocată de recurenta - reclamantă, drept aspect ce ar genera lipsa de actualitate a interesului în discuție, este tot cea a existenței unei cereri de renunțare. Or, după cum Înalta Curte a arătat în paragrafele anterioare, întrucât nu există o cerere de renunțare precum cea invocată de recurentă, nu se poate aprecia o pronunțare a hotărârii arbitrale cu încălcarea art. 33, raportat la art. 194 lit. c) C. proc. civ. și la art. 27 din Regulile de procedură arbitrală în vigoare la data disputei arbitrale. Nu se poate reține nici încălcarea prevederilor art. 43 alin. (2) teza a II-a din Regulile de procedură arbitrală, în ceea ce privește obligarea recurentei la plata cheltuielilor arbitrale, în condițiile în care nu se impunea o reducere a cuantumului acestora în raport de o cerere de renunțare ce nu a fost niciodată formulată de A.. Astfel, sunt nefondate susținerile recurentei privind încălcarea, prin sentința recurată, a prevederilor art. 608 alin. (1) pct. h) C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 33 și art. 406 alin. (1) din același act normativ, raportate la art. 194 lit. c) C. proc. civ., la art. 27 și art. 43 alin. (2) teza a II-a din Regulile de procedură arbitrală. Cât privește critica adusă de recurentă manierei în care instanța de fond a dezlegat chestiunea încălcării prevederilor art. 155 Codul fiscal, Înalta Curte o apreciază, de asemenea, ca fiind nefondată, împărtășind raționamentul primei instanțe, potrivit căruia un astfel de text normativ nu este aplicabil în cauză. Din această perspectivă, instanța de control judiciar reține că un astfel de text normativ reglementa, până la data de 1 ianuarie 2016, regimul obligațiilor ce incumbau contribuabililor în materia taxei pe valoare adăugată (fiind parte a Capitolul XIII Obligații al Titlului VI - Taxa pe valoarea adăugată, din Codul fiscal anterior). Or, obiectul disputei arbitrale a fost cel al obligațiilor contractuale trasate între părți, iar nu cel privind obligațiile A., în calitate de contribuabil. În raport de lipsa unei legături între sfera de reglementare a sus indicatului text normativ și obiectul disputei arbitrale, în mod corect instanța de fond a apreciat că prevederile art. 155 Codul fiscal nu pot fi încadrate în categoria dispoziții imperative ale legii aplicabile litigiului arbitral. Nefondate sunt și criticile recurentei prin care aceasta susține că sentința recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor O.G. nr. 13/2011. Dintr-o primă perspectivă, Înalta Curte reamintește că, prin acțiunea în anulare, instanța de judecată este învestită, în limitele exprese reglementate de art. 608 C. proc. civ., cu verificarea manierei de exercitare a mandatului arbitrilor (în cadrul procedurii arbitrale), sens în care nu se poate pune în discuție o aplicare directă de către instanță a unei prevederi legale, cadrul procesual aferent fiind doar cel al verificării modului în care tribunalul arbitral a realizat o astfel de aplicare. Pe cale de consecință, în raport de limitele controlului jurisdicțional statal, prin calea de atac a recursului se poate declanșa doar o verificare a modului în care prima instanță a aplicat prevederile art. 608-613 C. proc. civ., iar nu modul în care a aplicat O.G. nr. 13/2011. Pe de altă parte, Înalta Curte reține că soluția instanței de fond (de a aprecia că prin hotărârea arbitrală, tribunalul arbitral are suport legal în dispozițiile art. 3 din O.G. nr. 13/2011), reprezintă o corectă interpretare a prevederilor art. 608 alin. (1) pct. h) C. proc. civ., neputând fi reținută o încălcare, de către tribunalul arbitral a unor dispoziții imperative ale legii. Din această perspectivă, Înalta Curte reține că trebuie evitată realizarea unei confuzii între noțiunea de "cheltuieli de judecată", specifice justiției statale și cea de "cheltuieli arbitrale", ce trebuie privită prin prisma specificului procedurii căreia îi aparține. Or arbitrajul, ce reprezintă o modalitate privată de soluționare a disputelor apărute între părți, fiind o jurisdicție alternativă nestatală, are drept element declanșator convenția arbitrală, ce este, în esență, un contract prin care părțile acordă un mandat arbitrilor, în vederea soluționării, în drept sau, pe baza acordului expres al părților, în echitate, a unei anumite dispute determinate. Întrucât la baza procedurii arbitrale stă convenția părților, natura mixtă a arbitrajului (jurisdicțională și contractuală) este evidentă, motiv pentru care cheltuielile realizate în cadrul unei astfel de proceduri sunt generate, în esență, de un context contractual, intrând în sfera de reglementare O.G. nr. 13/2011. În concluzie, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., soluția pronunțată fiind legală. Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 613 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. -C.N.A.I.R., ca nefondat.