ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4656/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 06.12.2017, sub nr. x/2017, reclamanta societatea A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscala-ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună: anularea Deciziei nr. 15/21.01.2016, emisă de ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, înregistrată la Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor - ANAF sub nr. x/6.11.2015, decizie prin care s-a suspendat soluționarea contestației administrative formulate de societatea A. S.R.L. împotriva Deciziei de impunere nr. x/22.09.2015, precum și anularea Deciziei de impunere nr. x/22.09.2015 și a Raportului de inspecție fiscală (RIF) nr. x/22.09.2015, emise de către DGRFP Craiova - AJFP Olt Activitatea de Inspecție Fiscală, în ipoteza în care se va constata caracterul nejustificat al suspendării soluționării contestației administrative, împrejurare ce permite instanței de judecată să se pronunțe pe fondul actului de impunere. În subsidiar, în situația în care s-ar aprecia că nu poate fi antamat fondul raportului juridic de drept fiscal, a solicitat obligarea pârâtei la soluționarea - pe fond - a contestației administrative formulate de societate împotriva Deciziei de impunere nr. x/22.09.2015, emisă în baza RIF nr. x/22.09.2015, contestație înregistrată la DGRFP Craiova sub nr. x/28.10.2015 și la ANAF sub nr. A SLP 2350/06.11.2015 și emiterea actului administrativ de soluționare a contestației administrative, înregistrate sub nr. x/28.10.2015, cu cheltuieli de judecată.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 5491 din 19 decembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția tardivității, invocată din oficiu și a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscala-ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt, ca tardiv introdusă.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile indicate în punctul I.2 anterior, a declarat recurs societatea A. S.R.L., prin administrator judiciar B., întemeiat, în drept, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre judecarea pricinii la instanța de fond. În susținerea căii de atac promovate, a susținut recurenta că maniera în care prima instanță a interpretat și aplicat normele ce reglementează termenul de introducere a acțiunii în contencios administrativ, încalcă prevederile art. 11, alin. (1), lit. a) și art. 11, alin. (2) din Legea nr. 554/2004, dar și pe cele ale art. 2548, alin. (3), art. 2537, pct. 2 și art. 2541, alin. (1) și (2) din C. civ. Din sinteza criticilor invocate de recurentă, rezultă că aceasta a apreciat drept nelegal modul în care prima instanță a constatat faptul că acțiunea ce face obiectul prezentei cauze, a fost promovată cu depășirea termenelor de 6 luni, respectiv 1 an, reglementate de art. 11 din Legea nr. 554/2004, câtă vreme pârâtele nu au dovedit că a fost trimisă/comunicată către recurentă Decizia ANAF nr. 15/2016. Afirmă recurenta că recipisa AR, ce poartă data de primire de 25.01.2016, reprezintă un act de comunicare viciat, în contextul în care mai multe rubrici ale recipisei nu sunt completate, iar pe aceasta există tipuri diferite de scriere. Astfel, apreciază recurenta că, în lipsa îndeplinirii unei proceduri de comunicare conforme, termenul de 6 luni de exercitare a acțiunii în anularea Deciziei ANAF nr. 15/2016, prevăzut de dispozițiile art. 11, alin. (1) din Legea nr. 554/2004, nu a început sa curgă. Totodată, afirmă recurenta că, deși a recunoscut că a luat cunoștință de existența și conținutul Deciziei ANAF nr. 15/2016 din dosarul nr. x/2015, în timpul cât acesta se afla, încă, pe rolul Curții de Apel Craiova, prima instanță a conferit un efect nelegal demersului pârâtelor de a depune sus indicatul act administrativ fiscal în antereferitul dosar, atunci când a apreciat că fie data depunerii, fie, cel mai târziu, data pronunțării sentinței nr. 113/2016 reprezintă data luării la cunoștință, în sensul art. 11 din Legea nr. 554/2004. Totodată, apreciază, în esență, recurenta că, indiferent de maniera de apreciere a modului de îndeplinire a procedurii de comunicare, atât curgerea termenului de 6 luni, cât și cea a celui de 1 an au fost întrerupte de derularea contextului litigios ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015, a cărui soluționare definitivă a avut loc la data de 05.10.2017 (data pronunțării deciziei civile nr. 2848/2017) și în cadrul căruia a fost supusă analizei și Decizia nr. 15/21.01.2015. Pentru aceste considerente, apreciază recurenta că, la data de 06.10.2017 a început să curgă un nou termen de contestare a Deciziei nr. 15/21.01.2015, motiv pentru care cererea sa de chemare în judecată, formulată la data de 05.12.2017, a fost introdusă în termen legal.

Apărările formulate în cauză Intimatele-pârâte au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate, ca fiind legală și temeinică, reiterând argumentele aduse în sprijinul apărărilor formulate în fața instanței de fond.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 18 aprilie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 13 octombrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta societatea A. S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente: Din circumstanțele concrete ale cauzei, Înalta Curte reține că demersul judiciar al reclamantei societatea A. S.R.L urmărește, în principal, anularea actului administrativ reprezentat de Decizia nr. 15/21.01.2016, emisă de ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, celelalte capete de cerere (formulate prin acțiunea în contencios administrativ cu care partea a învestit instanța de judecată) având un caracter subsidiar, subordonat manierei de soluționare a antereferitului petit principal. Prin sentința recurată, Curtea de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal a admis, însă, excepția tardivității formulării cererii privind anularea actului administrativ, respingând astfel acțiunea recurentei - reclamante, iar o astfel de soluție este criticată de aceasta prin invocarea motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., argumentele recurentei vizând, în esență, două aspecte și anume: pe de o parte, interpretarea dată de instanța de fond, în contextul aspectelor de fapt incidente cauzei, normelor de drept material ce reglementează chestiunea momentului nașterii dreptului său la acțiune, iar pe de altă parte maniera în care judecătorul fondului a dezlegat chestiunea momentului împlinirii ambelor termene reglementate de art. 11 din Legea nr. 554/2004. Examinând raționamentul instanței de fond, Înalta Curte constată, pe de o parte, că, prin respingerea cererii de chemare în judecată ca tardiv introdusă (iar nu ca prescrisă), instanța de fond a reținut, în esență, efectele produse de împlinirea termenului de decădere de 1 an, reglementat de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, respectiv pierderea dreptului subiectiv (de a solicita anularea actului administrativ) a cărui exercitare nu a fost realizată în termen, iar nu doar stingerea dreptului material la acțiune, reglementată în planul legii contenciosului administrativ de prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prin instituirea unui termen de prescripție de 6 luni. Pe cale de consecință, argumentele recurentei, prin care aceasta invocă mecanisme specifice materiei prescripției, nu pot fi avute în vedere decât dacă, potrivit voinței legiuitorului, acestea sunt aplicabile și contextului decăderii, o astfel de natură juridică a termenului de 1 an fiind, contrar celor invocate de recurentă, expres statuată de alin. (5) al art. 11 din Legea nr. 554/2004. De asemenea, Înalta Curte apreciază că hotărârea recurată reflectă o corectă interpretare a prevederilor normative incidente materiei termenului de decădere de 1 an, prin raportare la elementele de fapt ale cauzei pendinte, motiv pentru care instanța de control judiciar nu poate împărtăși opinia recurentei, apreciind criticile acesteia ca fiind nefondate. Astfel, actul a cărui anulare a fost solicitată (Decizia nr. 15/21.01.2016) are natura juridică a unui act administrativ emis în cadrul procedurii de soluționare a contestației administrative, reglementată de art. 205-218 din Ordonanța 92/2003 privind Codul de procedură fiscală (lege aplicabilă momentului emiterii actului atacat), iar printr-o astfel de decizie s-a dispus suspendarea soluționării contestației formulate de recurentă împotriva Deciziei de impunere nr. x/22.09.2015. Conform art. 214, coroborat cu art. 218 alin. (1) și art. 44 alin. (2) din Codul de procedură fiscală 2003, actul administrativ fiscal emis pe suport hârtie se comunică prin poștă, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire. Pe cale de consecință, legiuitorul a conferit recipisei poștale de confirmare a primirii scrisorii recomandate valența unui act doveditor al momentului comunicării. Aspectele invocate de recurentă, privind neconformitatea recipisei AR, ce ar deriva din existența unor tipuri diferite de scriere pe diversele părți ale recipisei, ori faptul că nu este completată, de către lucrătorul poștal, rubrica privind felul trimiterii, sau că lipsește semnătura lucrătorului poștal de la prezentare ori ștampila de zi a oficiului de distribuire, nu prezintă relevanță, câtă vreme toate aceste aspecte nu privesc chestiunea de referință a elementelor ce fac dovada primirii corespondenței de către recurentă. Or, Înalta Curte observă că, prin memoriul de recurs, recurenta nu a criticat maniera în care prima instanță a reținut existența elementelor provenind de la recurentă, de natură a proba primirea scrisorii recomandate de către aceasta, respectiv ștampila societății și semnătura de primire aplicate pe recipisa de comunicare sau ștampila la zi a oficiului de primire (25.01.2016). Totodată, Înalta Curte reține că în materia termenului de decădere de 1 an, reglementat de alin. (2) al art. 11 din Legea nr. 554/2004, legiuitorul a instituit, drept momente relevante, nu doar pe cel al comunicării actului, dar și pe cel al luării la cunoștință, ipoteză incidentă cu precădere în cazul inexistenței unui act de comunicare. Or, în cauza de față, dincolo de faptul că, în mod legal, a identificat prima instanță data de 25.01.2016 drept moment al comunicării Deciziei nr. 15/21.01.2016, de la care, în lumina prevederilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, coroborate cu art. 214 alin. (1) și art. 218 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, a început să curgă termenul de formulare a cererii privind anularea deciziei, Înalta Curte apreciază că judecătorul fondului s-a raportat, legal, și la criteriul alternativ al momentului luării la cunoștință de existența și conținutul actului administrativ. Or, un astfel de moment a fost plasat chiar de recurentă, inclusiv prin memoriul de recurs, în cadrul litigios al judecății în fond (în fața Curții de Apel Craiova) a cauzei ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015, iar o astfel de fază procesuală a fost finalizată prin pronunțarea, la data de 10.03.2016, a sentinței nr. 113/2016, acesta fiind cel mai târziu moment la care se poate reține îndeplinirea condiției luării la cunoștință. Față de aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că raționamentul primei instanțe, ce a stat la baza identificării momentului de la care a început să curgă termenul de decădere, a fost unul conform prevederilor legale. De asemenea, Înalta Curte reamintește că, în principiu, termenul de decădere nu este susceptibil de suspendare sau întrerupere, excepțiile de la o astfel de regulă fiind limitativ prevăzute de lege. Contrar celor afirmate de recurentă, Înalta Curte apreciază că nu se califică în sfera sensului noțiunii de "cerere de chemare în judecată", vizat de prevederile art. 2548 alin. (3) C. civ., contextul litigios ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 Din această perspectivă, instanța de control judiciar observă că obiectul dosarului nr. x/2015 a fost reprezentat de cererea de suspendare a executării Deciziei de impunere nr. x/22.09.2015 și de obligarea DGRFP Craiova la soluționarea contestației administrative formulate de A. S.R.L., împotriva celei din urmă indicate decizii de impunere. În cadrul unui astfel de litigiu, au fost analizate exclusiv efectele pe care emiterea Deciziei nr. 15/2016 le produce în planul temeiniciei capătului de cerere privind obligarea DGRFP Craiova la soluționarea contestației administrative, fără ca legalitatea actului administrativ să fi fost contestată de recurentă sau analizată de instanță în dosarul nr. x/2015. Prin demersul judiciar ce face obiectul dosarului pendinte, recurenta -reclamantă a supus controlului exercitat de instanțele de contencios administrativ însăși legalitatea Deciziei nr. 15/2016, solicitând anularea acesteia. Potrivit art. 2548 alin. (3) C. civ.: atunci când realizarea dreptului presupune exercitarea unei acțiuni în justiție, termenul este întrerupt pe data introducerii cererii de chemare în judecată sau de arbitrare ori de punere în întârziere, după caz, dispozițiile privitoare la întreruperea prescripției fiind aplicabile în mod corespunzător. Observând forma redacțională a sus indicatului text normativ, Înalta Curte apreciază că cererea de chemare în judecată ce are valența de a genera întreruperea termenului de decădere nu poate fi decât cea ce privește dreptul ce presupune exercitarea unei asemenea acțiuni în justiție, vizată de termenul de decădere, iar în ipostaza termenului reglementat de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, acest drept este cel de a solicita anularea actului administrativ individual. Pe cale de consecință, cum legalitatea Deciziei nr. 15/2016 nu a făcut obiectul dosarului nr. x/2015, sunt nefondate susținerile recurentei privind incidența cazului de întrerupere a termenului de decădere reglementat de art. 2548 alin. (3) C. civ., prima instanță, reținând, astfel, în mod legal, că, la data de 05.12.2017, când recurenta a formulat acțiunea ce face obiectul dosarului pendinte, aceasta era decăzută din dreptul de a solicita anularea actului, drept efect al depășirii termenului de decădere de 1 an reglementat de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. În concluzie, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., soluția pronunțată fiind legală, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de reclamanta societatea A. S.R.L., ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,