ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4652/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2018, la data de 15 februarie 2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Superior al Magistraturii și Școala Națională de Grefieri: · obligarea pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii la emiterea unui ordin de încadrare, prin aplicarea coeficientului de multiplicare 19,000, prevăzut în Anexa A pct. 13 din O.U.G. nr. 27/2006, începând cu data de 15 iunie 2017, · obligarea pârâtei Școala Națională de Grefieri la calcularea drepturilor salariate cu începere de la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, respectiv 01.07.2017, prin raportare la drepturile salariale stabilite potrivit primului petit, · obligarea pârâților la plata diferenței, începând cu data de 15 iunie 2017, dintre venitul pe care l-ar fi obținut prin raportare la coeficientului de multiplicare 19,000, prevăzut în Anexa A pct. 13 din O.U.G. nr. 27/2006, și venitul efectiv plătit, diferență care va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va adăuga dobânda legală penalizatoare, calculate de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 3226 din 5 iulie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiate atât excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, cât și acțiunea formulată de reclamantul A..

Căile de atac exercitate în cauză Împotriva sentinței civile menționate în punctul I.2 anterior, au declarat recurs principal reclamantul A. și recurs incident, pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii. 3.1. Prin calea de atac promovată, reclamantul A., invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată. În motivarea recursului, reclamatul arată că prin sentința recurată s-a realizat o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 67 din Regulamentul de organizare și funcționare a Școlii Naționale de Grefieri, aprobat prin HCSM nr. 183/2007 și a celor reglementate de art. 96 lit. b) și e) din același Regulament, în contextul în care raționamentul primei instanțe a plecat de la premisa greșită că personalul de instruire detașat din cadrul instanțelor ar reprezenta o altă categorie de personal față de personalul de instruire detașat din cadrul parchetelor, în contextul în care, în opinia recurentului, apartenența la aceeași categorie de personal (personal de instruire) a judecătorilor și a procurorilor detașați în cadrul Școlii Naționale de Grefieri este evidentă. Apreciază recurentul că, deși prima instanță a statuat că, între reclamantul judecător și colegii procurori, care îndeplinesc aceeași funcție (de personal de instruire), în condiții identice de muncă, de studii și de vechime, există o situație discriminatorie, aceasta a decis, nelegal, să nu înlăture o astfel de discriminare, considerând, eronat, că instanțele nu pot crea lege în acest sens. Din această perspectivă, consideră recurentul că judecătorul fondului trebuia să realizeze doar un demers de interpretare corectă și de aplicare pertinentă a prevederilor O.G. nr. 27/2006 și Legii nr. 71/2015, prevederile legale menite să înlăture discriminările din sistemul salarial bugetar fiind deja adoptate de legiuitor. De altfel, afirmă recurentul că o interpretare a dispozițiilor Legii nr. 71/2015, care să permită înlăturarea oricăror discriminări, este cuprinsă și într-o Notă a Ministrului Muncii, contrasemnată de Ministrul Finanțelor, în care se arată, între altele, că: "Prin Legea nr. 71/2015 s-a creat posibilitatea ca personalul, încadrat în instituțiile și autoritățile publice, care avea un nivel al salariului de bază și al sporurilor mai mic decât cel stabilit la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, să fie salarizat la nivelul maxim, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții". Totodată, menționează recurentul că prin introducerea art. 3 1 alin. (1) în conținutul O.U.G. nr. 57/2015, legiuitorul a exprimat, încă o dată și mai clar voința sa de înlăturare a discriminărilor salariale neobiective, pe care a exhibat-o anterior prin Legea nr. 71/2015, pentru aprobarea O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, iar potrivit art. 31 alin. (1), introdus în O.U.G. nr. 57/2015 de O.U.G. nr. 20/2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizațiilor de încadrare mai mic decât cel stabilit la nivel maxim pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul instituției sau autorității publice respective, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Mai arată recurentul că prin emiterea O.U.G. nr. 43/2016, legiuitorul a încercat să restrângă aria cauzelor de discriminare ce trebuiau înlăturate din actele normative și, deși dispozițiile unei astfel de ordonanțe, au fost, în mod indirect, constatate ca nefiind constituționale (în ceea ce privește excluderea hotărârilor judecătorești din aria cauzelor din care derivă discriminările salariale), astfel de dispoziții au adus o lămurire care este pertinentă și concludentă pentru demersul judiciar pendinte, arătând, în mod expres, că actele normative care încearcă să înlăture discriminările neobiective de natură salarială au un efect direct, fără a fi nevoie ca actele normative din care derivă discriminarea să fie abrogate, modificate ori afectate de vreo altă cauză de ineficacitate. Astfel, apreciază recurentul că prevederile art. 5 alin. (1) 1 din O.U.G. nr. 83/2014, cu modificările din Legea de aprobare nr. 71/2015, precum și cele similare din art. 3 1 alin. (1), introdus în O.U.G. nr. 57/2015, de O.U.G. nr. 20/2016, constituie temei normativ de înlăturare a discriminărilor salariale neobiective existente între persoane plătite din fonduri publice și care își desfășoară activitatea în aceleași condiții, evocând, totodată aspectele reținute de Curtea Constituțională în Decizia nr. 794/2016. Tot în susținerea nelegalității sentinței atacate, face recurentul trimitere și la acte administrative emanând de la pârât, care, prin hotărârile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii a exprimat puncte de vedere potrivit cărora o discriminare de natură salarială între cele două categorii de magistrați (judecători și procurori) nu se justifică. 3.2. În cauză a formulat recurs incident pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, care, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a solicitat casarea, în parte, a sentinței, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Superior al Magistraturii cu privire la emiterea unui ordin de încadrare și plata diferențelor de venit actualizate cu indicele de inflație și a dobânzilor legale pentru perioada ulterioară intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, respectiv 01.01.2017. Apreciază recurentul că instanța de fond a dispus în mod netemeinic și nelegal cu privire la sus indicata excepție întrucât, drept efect al intrării în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 153/2017, începând cu data de 01.07.2017, în acord cu dispozițiile art. 8 Anexa V din acest act normativ, indemnizațiile de încadrare ale personalului de instruire de la Școala Națională de Grefieri se stabilesc de către directorul Școlii Naționale de Grefieri, sens în care începând cu anterior indicata dată drepturile salariale ce îl privesc pe reclamant (ce are calitatea de judecător detașat pe un post de personal de instruire) se stabilesc prin decizie emisă de către directorul Școlii Naționale de Grefieri.

Apărările formulate în cauză 4.1. Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Școala Națională de Grefieri, evocând apărări similare celor exhibate în faza de judecată a fondului, a solicitat respingerea recursului formulat de reclamantul A., ca neîntemeiat. Deși legal citată, intimata - pârâtă nu a depus întâmpinare față de recursul pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii. 4.2. Respingerea recursului reclamantului A. a fost solicitată și de către recurentul - pârât pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii, acesta apreciind drept nefondate motivele de casare exhibate de recurentul - reclamant.

Procedura de soluționare a recursurilor 5.1. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 22 aprilie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 13 octombrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. 5.2. Prin cererea înregistrată la data de 22 martie 2019, recurentul-reclamant A. a solicitat sesizarea Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor pct. 13 din Anexa B a O.U.G. nr. 27/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul judiciar, cu modificările și completările ulterioare, în măsura în care acestea se interpretează în sensul că nu permit salarizarea judecătorilor - personal de instruire la Școala Națională de Grefieri - prin aplicarea coeficientului de multiplicare 19.00, prevăzut la pct. 13 din Anexa A a O.U.G. nr. 27/1996, neconstituționalitate, precum și cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) și alin. (1 1 ) din O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, astfel cum a fost aprobată și modificată prin Legea nr. 71/2015, în măsura în care acestea se interpretează în sensul că funcția de personal de instruire, prevăzută la art. 18 alin. (1) din Legea nr. 567/2004, pe care o îndeplinește, prin detașare, conform art. 18 alin. (2) din Legea nr. 567/2004, un judecător și funcția de personal de instruire pe care o îndeplinește, în aceleași condiții, un procuror, nu sunt funcții similare, care să dea loc unei salarizări de același nivel, în aceleași condiții de studii, de vechime și de desfășurare a activității în aceleași condiții, specifice locului de muncă. 5.3 În vederea soluționării excepției de neconstituționalitate, s-a dispus constituirea dosarului asociat nr. x/2018, conform art. 148 alin. (12) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, de obiectul și normele legale incidente, dar și de apărările expuse în întâmpinări, Înalta Curte constată că recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii sunt nefondate, pentru următoarele considerente: II.1. Din examinarea memoriului de recurs formulat de reclamantul A., Înalta Curte reține că legalitatea hotărârii primei instanțe a fost contestată de acesta prin invocarea unor critici subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., ce pot fi grupate în următoarele seturi de argumente: · eronata interpretare dată de prima instanță noțiunii de personal de instruire din cadrul Școlii Naționale de Grefieri, prin reținerea unei distincții între personalul de instruire detașat din cadrul instanțelor de judecată și cel detașat din cadrul parchetelor; · critici prin care recurentul a clamat o lipsă a unei justificări obiective a soluției de respingere a acțiunii, respectiv de neînlăturare a situației discriminatorii pe care chiar instanța a constatat-o ca fiind generată de cadrul legal aplicabil între reclamantul judecător și colegii săi procurori, care îndeplinesc aceeași funcție în cadrul Școlii Naționale de Grefieri ("Școala"). Cât privește primul set de argumente, Înalta Curte apreciază criticile aduse de recurent sentinței nr. 3226 din 5 iulie 2018 drept nefondate, reținând că, deși potrivit art. 67 din Regulamentul de organizare și funcționare a Școlii Naționale de Grefieri, aprobat prin HCSM nr. 183/2007 personalul de execuție al Școlii este compus din: a) personalul de instruire; b) funcționari publici și c) personal contractual, art. 68 alin. (1) al aceluiași regulament arată că personalul de instruire al Școlii este format din: a) personalul propriu al Școlii, recrutat din rândul judecătorilor, procurorilor și grefierilor cu studii superioare sau al altor specialiști, inclusiv prin detașare, potrivit dispozițiilor legii, în cadrul Școlii; b) colaboratori externi/formatori ai Școlii, recrutați din rândul judecătorilor, procurorilor, grefierilor cu studii superioare, cadrelor didactice universitare sau al altor specialiști români ori străini. Pe cale de consecință, categoria personalului de instruire este structurată, la rândul său, în subcategorii (personal propriu și colaboratori externi), care, la rândul lor sunt structurate pe subcategorii precum: judecători, procurori, grefieri cu studii superioare sau alți specialiști. De asemenea, relevante în cauză sunt și prevederile art. 18 din Legea nr. 567/2004, conform cărora personalul de instruire al Școlii Naționale de Grefieri este numit de Consiliul Superior al Magistraturii dintre judecători sau procurori, grefieri cu studii superioare ori alți specialiști, un atare personal putând fi numit și prin detașare în cadrul Școlii Naționale de Grefieri, în condițiile legii. În cauză, astfel cum rezultă din Hotărârea nr. 1501/21 noiembrie 2016 a secției de judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii ("CSM"), recurentul a fost detașat, începând cu data de 01.05.2016, în cadrul Școlii, inițial prin Hotărârea nr. 352/14.04.2016, iar ulterior prin Hotărârea nr. 1501/21 noiembrie 2016. În acest context, Înalta Curte apreciază că nu poate fi ignorat statutul de judecător detașat al reclamantului, în sensul art. 58 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, a cărui salarizare se realizează, prin raportare la funcția de bază, prin alin. (3) al unui atare text normativ prevăzându-se că, în perioada detașării, judecătorii și procurorii își păstrează calitatea de judecător sau procuror și beneficiază de drepturile prevăzute de lege pentru personalul detașat, iar când salariul și celelalte drepturi bănești prevăzute pentru funcția în care este detașat judecătorul sau procurorul sunt inferioare, acesta își păstrează indemnizația de încadrare lunară și celelalte drepturi bănești. Mai mult, în raport de pretențiile recurentului reclamant (indicate în cererea de chemare în judecată) prin care acesta solicită obligarea pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii la emiterea unui ordin de încadrare, prin aplicarea coeficientului de multiplicare 19,000, prevăzut în Anexa A pct. 13 din O.U.G. nr. 27/2006, începând cu data de 15 iunie 2017, Înalta Curte constată că, în planul identificării mecanismului aferent salarizării personalului de specialitate juridică din cadrul Școlii Naționale de Grefieri, legiuitorul a stabilit, în art. 8 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006 (act normativ exhibat chiar de recurent), că salarizarea se realizează în raport cu vechimea în magistratură sau, după caz, în specialitate, potrivit prevederilor lit. B) din anexă. În cuprinsul pct. 13 al literei B din anexa unui atare act normativ, se stipulează însă că personalului de instruire de specialitate juridică din cadrul Școlii Naționale de Grefieri îi este aplicabil coeficientul de multiplicare prevăzut la lit. A) nr. crt. 13,19, 24, 28-31. Pe de altă parte, lit. A). a anexei, în numerele de criterii 13,19,24, 28-31 reglementează un număr multiplu de funcții, nr. crt. 13 vizând exclusiv calitatea de procuror având grad profesional de Înaltă Curte de Casație și Justiție, în timp ce calitatea de judecător este reglementată în nr. crt. 19, 24 28-31 din cuprinsul unei atare lit. A). a anexei la O.U.G. nr. 27/2006. În raport de toate aceste aspecte, întrucât categoria personalului de instruire este departajată în subcategorii, iar prevederile normative, ce guvernează materia determinării coeficientului de multiplicare aferent salarizării personalului de instruire din cadrul Școlii Naționale de Grefieri, cuprind reglementări specifice fiecărei subcategorii a personalului de instruire, în mod legal judecătorul fondului a apreciat că, în interpretarea și aplicarea legală a prevederilor sus indicatelor texte normative coeficientul de multiplicare 19,000, prevăzut în Anexa A pct. 13 din O.U.G. nr. 27/2006, a fost reglementat doar în materia salarizării subcategoriei procurorilor detașați în cadrul Școlii. Nefondat este și cel de-al doilea set de critici exhibate de recurent, Înalta Curte reținând că, după cum s-a statuat și prin pct. 168 al Deciziei nr. 45 din 30 ianuarie 2018 a Curții Constituționale, art. 1 din Legea nr. 303/2004 definește magistratura ca fiind activitatea judiciară desfășurată de judecători în scopul înfăptuirii justiției și de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societății, a ordinii de drept, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor. Astfel, esența activității lor constă în aplicarea și interpretarea judiciară a legii și în conducerea și controlul activității de urmărire penală, după caz, neputând desfășura activități specifice celei de legiferare sau de organizare și punere în aplicare a legii pe calea actelor administrative. În atare condiții, parametrii controlului de legalitate deferit analizei pe calea acțiunii în contencios administrativ nu permit judecătorului să ignore faptul că activitatea sa este guvernată de obligația de a se supune legii (art. 124 alin. (3) din Constituție), iar a se supune legii înseamnă că judecătorul trebuie să aplice legea chiar daca apreciază că legea sau hotărârea rezultata în urma aplicării legii este nedreaptă. Astfel, demersul de interpretare a legii se plasează în cadrul aprecierii sensului pe care îl are litera legii, iar, având în vedere principiul separației puterilor în stat (art. 1 alin. (4) din Constituție) și al siguranței juridice, care cer stricta respectare a legii, judecătorul nu poate înlătura de la aplicare o normă, ignorând voința legiuitorului care a fost într-un anumit sens. În ceea ce privește incidența unui coeficient diferit aplicabil în determinarea drepturilor salariale ale diverselor subcategorii ale personalului de instruire din cadrul Școlii, Înalta Curte are în vedere că tratamentul diferențiat a fost avut în vedere de legiuitor la momentul stabilirii nivelului salarizării pentru fiecare categorie profesională în parte și nu se poate determina încadrarea acestora în alt coeficient de salarizare decât cel stabilit pentru fiecare subcategorie de personal. Chiar presupunând existența, în cauză, a unei discriminări, prima instanță nu putea înlătura de la aplicare dispozițiile legale menționate, fiind corectă reținerea, de către judecătorul fondului, a incidenței aspectelor dezlegate prin Decizia Curții Constituționale nr. 818 din 3 iulie 2008 Publicată în Monitorul Oficial nr. 537 din 16.07.2008. Înalta Curte nu împărtășește opinia recurentului privind existența unui mecanism prevăzut de dispozițiile O.U.G. nr. 43/2016, raportate la cele ale O.U.G. nr. 83/2014 (modificate prin Legea nr. 71/2015) și O.U.G. nr. 57/2015 (modificate prin O.U.G. nr. 20/2016), care ar fi permis judecătorului fondului, ca, în lipsa unei abrogări, modificări sau a altei cauze de ineficacitate a prevederilor anexelor O.U.G. nr. 27/2006, să înlăture discriminările salariale neobiective apreciate de prima instanță ca fiind generate de atare reglementări, în contextul în care susținerile recurentului nu au acoperire în normele legale invocate de acesta, având un caracter speculativ. Din această perspectivă, relevant este, spre exemplu, faptul că invocarea conținutului normativ al art. 5 alin. (1) 1 din O.U.G. nr. 83/2014 a fost realizată prin extragerea textului din contextul integrat al prevederilor art. 5 din același act normativ ce reglementează, care reglementează alte ipoteze decât cea a recurentului, căruia îi sunt incidente prevederile legale ce reglementează statutul personalului detașat, având calitatea de judecător. De altfel, chiar din cuprinsul aspectelor învederate în pct. 22 al Deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale rezultă că egalizarea reglementată de O.U.G. nr. 20/2016, începând cu luna august 2016, vizează aceeași funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, nefiind permis ca, spre exemplu, doi judecători de același grad, gradație, vechime în funcție sau în specialitate și aceleași studii, să aibă indemnizații de încadrare diferite. Or, astfel cum s-a arătat deja, în plan normativ există, după cum corect a reținut și judecătorul fondului, o departajare între subcategoria personalului de instruire recrutat prin detașare din rândul judecătorilor, față de cea a personalului de instruire recrutat prin detașare din rândul procurorilor, coeficientul reglementat de lit. A) pct. 13 a anexei O.U.G. nr. 27/2006 vizând, prin voința legiuitorului, doar cea din urmă subcategorie (cea de procuror). Argumentele invocate de reclamant (încălcarea principiului egalității în fața legii sau a celui conform căruia "pentru muncă egală sau de valoare egală, salariu egal") urmează a fi valorificate prin procedura de sesizare a Curții Constituționale, demers de care acesta a uzat. În concluzie, Înalta Curte constată că, din perspectiva aspectelor criticate de recurentul - reclamant, nu pot fi identificate elemente de nelegalitate care să atragă incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 3226 din 5 iulie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. II.2. În ceea ce privește recursul incident formulat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii ("CSM"), din analiza memoriului de recurs, Înalta Curte apreciază că aspectele evocate de sus indicata parte, subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1), pct. 5 din C. proc. civ., sunt nefondate, în raport de prevederile art. 11 alin. (1) și art. 14 din Legea nr. 567/2004, potrivit cărora Școala Națională de Grefieri este finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Consiliului Superior al Magistraturii, în condițiile legii, Directorul Școlii fiind ordonator terțiar de credite, în contextual în care Școala Națională de Grefieri este o instituție publică, cu personalitate juridică, aflată în coordonarea Consiliului Superior al Magistraturii, care realizează formarea inițială a grefierilor și a celuilalt personal auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și formarea profesională continuă a acestora, în condițiile legii. Prin urmare, întrucât prin actul de sesizare al instanțelor de contencios administrativ s-a solicitat obligarea la emiterea unui ordin de încadrare, prin aplicarea unui coeficient de multiplicare începând cu data de 15 iunie 2017, momentul relevant în individualizarea subiectului pasiv al raportului juridic dedus judecății este cel al momentului de la care se solicită aplicarea unui nou coeficient de multiplicare, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 38 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 153/2017 începând cu data de 1 iulie 2017: a) se mențin în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31 decembrie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție și indemnizațiilor de încadrare, precum și cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, indemnizația brută de încadrare, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul ocupă aceeași funcție și își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Pe cale de consecință, în soluționarea unei cereri privind emiterea unui ordin de stabilire a unei indemnizații de încadrare având drept dată de debut un reper temporar anterior datei de 1 iulie 2017 (precum data de 15 iunie 2017) calitatea procesuală pasivă aparține autorității ce deținea, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, competența legală de a elabora un atare act administrativ, respectiv Consiliului Superior al Magistraturii, fiind irelevant faptul că recurentul nu a indicat sfârșitul perioadei pentru care a formulat pretențiile. Astfel, nu se poate reține o încălcare, în sensul pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, prima instanță procedând la o corectă individualizare a cadrului procesual pasiv incident cauzei. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curtea va respinge recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, ca nefondate, nefiind identificate, în limitele art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., motive de reformare a sentinței civile nr. 3226 din 5 iulie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. PENTRU ACESTE MOTIVE,