ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 415/2022

Ședința publică din data de 27 ianuarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată inițial la Tribunalului București și ulterior pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca urmare a declinării competenței de soluționare a cauzei în favoarea acestei din urmă instanțe, prin sentința nr. 406/03.02.2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, anularea Raportul de evaluare nr. x/03.10.2019, întocmit de pârâtă.

Curtea Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 600 din 27 iulie 2020, a admis acțiunea formulată de reclamant și a admis acțiunea formulată de reclamant și a dispus anularea Raportului de evaluare nr. x/03.10.2019 întocmit de pârâtă.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Agenția Națională de Integritate, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 94 alin. (2) lit. a) Legea 161/2003, raportat la incompatibilitatea în care s-a găsit intimatul, care a deținut simultan, în perioada 14.06.2017 - 07.01.2019, funcția publică cu statut special (agent de poliție) la Postul de Poliție Comuna Botiz/Inspectoratului de Poliție Județean Satu-Mare și funcțiile de conducere de director administrativ/director general adjunct administrativ în cadrul Direcției Administrative din Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 4.

Potrivit recurentei, situația de incompatibilitate prevăzută de dispozițiile legale sus-menționate este atrasă ca urmare a deținerii simultane a două funcții incompatibile, nefiind necesară și exercitarea simultană a acestora.

Astfel, nu pot constitui cauză de înlăturare a acestui caz de incompatibilitate cele reținute de prima instanță, pentru că suspendarea raportului de serviciu reprezintă în realitate o suspendare a principalelor sale efecte - prestarea muncii și plata salariului - ce se manifestă printr-o încetare temporară a ducerii la îndeplinire a atribuțiilor specifice din fișa postului, celelalte drepturi și obligații (printre care și obligația respectării regimului incompatibilităților aplicabile funcției publice) care rezultă din contrat continuând să se aplice, suspendarea din funcția publică nu presupune o încetare definitivă a calității de funcționar public, prin urmare suspendarea se deosebește de încetarea raporturilor de serviciu, făcând trimitere, în acest sens, la două decizii ale acestei instanțe, cu titlu de jurisprudență.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și, pe fond, respingerea acțiunii.

Prin întâmpinare, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, răspunzând punctual criticilor formulate și făcând trimitere la jurisprudența pe care o apreciază relevantă în materie.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Intimatul-reclamantul a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Raportului de evaluare nr. x/03.10.2019, emis de pârâtă.

Curtea de Apel București a admis acțiunea reclamantului, reținând că raportul de evaluare atacat este nelegal.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt.

Prin raportul de evaluare contestat s-a reținut că reclamantul s-a aflat în stare de incompatibilitate în perioada 14.06.2017 -07.01.2019, întrucât a deținut simultan funcția publică cu statut special (agent de poliție) la Postul de Poliție Comunal Botiz/Inspectoratul de Poliție Județean Satu Mare și funcțiile de conducere de director administartiv/director general adjunct administartiv în cadrul direcție Administrative din Direcția Generală de Asistență Socială și Proecția Copilului Sector 4.

Din această perspectivă sunt relevante prevederile art. 94 (2) lit. a), potrivit cărora "Funcționarii publici nu pot deține alte funcții și nu pot desfășura alte activități, remunerate sau neremunerate, după cum urmează: . . . . . . . . . .a) în cadrul autorităților sau instituțiilor publice."

Se reține că, în perioada vizată, reclamantul a deținut, astfel cum rezultă din Dispozițiile nr. 16375/09.06.2017, nr. 2552/16.04.2018 și nr. 4671/21.12.2018 emise de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 4, și din contractul individual de muncă nr. x/07.06.2017, funcțiile de conducere de director administrativ/director general adjunct administrativ în cadrul Direcției Administrative din Direcția Generală de Asistență Socială și protecția Copilului Sector 4.

Contrar celor invocate de recurentă, cu referire la deținerea funcției publice cu statut special (agent de poliție) de către reclamant, în perioada vizată, Înalta Curte reține, potrivit probelor administrate în cauză, că începând cu data de 22.04.2016 s-a constatat suspendarea raporturilor de serviciu ale reclamantului cu Inspectoratul de Poliție Județean Satu Mare, conform Dispoziției șefului Inspectoratului nr. 154/DC/27.04.2016 (dosarul Tribunalul București), dispoziție care în mod evident a produs efecte inclusiv în perioada 14.06.2017-07.01.2019, în care reclamantul a ocupat funcțiile de conducere de director administrativ/director general adjunct administrativ în cadrul Direcției Administrative din Direcția Generală de Asistentă Socială și Protecția Copilului Sector 4, cum corect a sesizat și judecătorul fondului.

Așadar, în perioada în care reclamantul a deținut funcțiile de conducere în cadrul Direcției Generale de Asistentă Socială și Protecția Copilului Sector 4, raportul de serviciu cu Inspectoratul de Poliție Județean Satu Mare era suspendat, nedesfășurând activități specifice funcției publice suspendate, respectiv aceea de agent de poliție.

Prin urmare, nu se poate reține o încălcare a regimului juridic al incompatibilităților de către reclamant câtă vreme nu a existat o exercitare simultană a atribuțiilor specifice funcției publice de polițist și a funcțiilor de conducere din cadrul Direcției Administrative din Direcția Generală de Asistentă Socială și Protecția Copilului Sector 4.

În concluzie, contrar susținerilor recurentei, în cauză nu s-a probat deținerea și exercitarea efectivă a atribuțiilor specifice funcțiilor publice în discuție, iar suspendarea unui raport de serviciu, deși nu reprezintă o modalitate de încetare a raportului de serviciu, are efect asupra situației de incompatibilitate, în sensul că funcționarul public nu poate exercita în același timp atribuțiile specifice funcțiilor respective.

Instanța de control judiciar apreciază că scopul urmărit de legiuitor prin edictarea normei cuprinse în art. 94 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003 este acela al împiedicării exercitării simultane a atribuțiilor specifice a doua sau mai multe funcții în cadrul unor autorități sau instituții publice, respectiv prevenirea apariției unor situații în care exercitarea simultană a două sau mai multe funcții de demnitate publică ar putea influența decizia pe care un oficial o adoptă în exercitarea competențelor sale legale.

Altfel spus, scopul legii îl reprezintă înlăturarea cauzelor și condițiilor care determină sau favorizează corupția și conflictul de interese.

În aceste coordonate, se remarcă modificarea intervenită prin Legea nr. 87/2017, (intrată în vigoare la data de 5 mai 2017, deci neaplicabilă în cauză), fiind de subliniat că modificarea operată prin acest act normativ reflectă voința legiuitorului de a clarifica situația de incompatibilitate, statuând că aceasta poate fi reținută doar în cazul exercitării concomitente a două funcții publice, nu doar a deținerii lor.

Prin urmare, toate criticile recurentei sunt nefondate, dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod.

Totodată, va aplica prevederile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora " Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Agenția Națională de Integritate împotriva sentinței nr. 600 din 27 iulie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă pârâta la plata sumei de 2500 RON, către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 27 ianuarie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.