ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3940/2021

Ședința publică din data de 15 septembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată, la data de 31 iulie 2018, pe rolul Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Covasna, a solicitat anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii emisă de pârâtă la data de 03.07.2018.

Prin sentința civilă nr. 137 din 3 octombrie 2018, Curtea de Apel Brașov a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Covasna.

Împotriva sentinței menționate la pct. I.2 a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

Instanța de fond a reținut, în mod eronat, că este întemeiată măsura instituită de intimata-pârâtă și că pericolul la care face referire art. 213 Codul de procedură fiscală nu trebuie dovedit prin probe certe, ci este suficient să existe indicii temeinice în acest sens.

Prima instanță a reținut că atitudinea de rea-credință a societății rezultă din faptul că aceasta nu are active, iar veniturile realizate (în perioada anterioară controlului fiscal) sunt în Austria și România și provin din înstrăinarea mijloacelor fixe.

Or, instituirea măsurilor asigurătorii trebuie raportată la o atitudine reală de rea-credință a debitorului, care încearcă să-și sustragă, ascundă sau distrugă activele patrimoniale cu scopul de a zădărnici eforturile organelor fiscale de a executa creanța fiscală.

În opinia recurentei-reclamante, faptul că societatea a vândut active în anul 2017 și obține venituri în Austria constituie doar o "aparență" privind comportamentul de "rea-credință", întrucât simpla analiză a acestor stări de fapt relevă cu evidență că ele sunt contrare stării de fapt reale, și anume că societatea nu a intenționat și nu intenționează să se sustragă executării obligațiilor fiscale.

Arată că, în perioada ulterioară avizului de inspecție fiscală xnr. 3/03.01.2018, societatea recurentă nu a înstrăinat niciun fel de active, ci, doar a efectuat activități/tranzacții obișnuite în cursul activității sale.

Mai arată că societatea obține venituri din Austria încă din anul 2015, deci, cu mult timp înaintea controlului fiscal. A fortiori, acest fapt nu poate constitui o eventuală suspiciune de mutare a activității în Austria, cu atât mai mult cu cât veniturile din Austria sunt declarate și impozitate în România, așa cum a constatat organul fiscal și putea să constate și prima instanță.

În fine, chiar și în condițiile în care pericolul nu trebuie dovedit prin probe certe, ci este suficient să existe indicii temeinice în acest sens, așa cum eronat reține instanța de fond, nu s-a menționat nici măcar un indiciu, un motiv care să fie temeinic și să probeze pericolul la care face referire art. 213 Codul de procedură fiscală.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Covasna solicită respingerea recursului, ca nefondat, reiterând argumentele pentru care a apreciat că este neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând recursul prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte îl constată nefondat pentru următoarele argumente:

Prin decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/03.07.2018 emisă de intimata-pârâtă, s-a dispus instituirea măsurilor asigurătorii până la concurența sumei de 3.600.000 RON asupra disponibilităților bănești din conturile și depozitele bancare ale recurentei-reclamante, reținându-se că există pericolul ca societatea recurentă să se sustragă de la urmărire, să își ascundă sau să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Instanța de fond, analizând motivele de nelegalitate invocate de societatea reclamantă împotriva acestei decizii, le-a găsit neîntemeiate, motiv pentru care a respins cererea introductivă, ca neîntemeiată, soluție împărtășită și de instanța de control judiciar.

Prin criticile din recurs, recurenta-reclamantă reia motivele de nelegalitate referitoare la neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală pentru instituirea măsurilor asigurătorii, arătând că decizia nu indică în concret pericolul de sustragere, de ascundere ori de risipire a patrimoniului, de natură a periclita sau îngreuna în mod considerabil colectarea.

Înalta Curte constată că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, raportat la împrejurările cauzei, reținând că există suficiente argumente pentru a constata îndeplinirea condițiilor instituirii măsurilor asupra debitoarei A. S.R.L. raportat la faptul că aceasta nu deține active în patrimoniu, conform balanței de verificare din 30.04.2018, situație confirmată și de Nota explicativă citată în cuprinsul întâmpinării, prin care reclamanta a arătat că realizează venituri atât în România cât și în Austria, iar veniturile din România sunt din vânzări de mijloace fixe sau alte bunuri.

Recurenta-reclamantă apreciază fără temei că riscul sustragerii de la urmărire nu ar rezulta din împrejurările anterior enunțate și că organul de control ar avea obligația de a indica probe din care să rezulte un pericol concret de înstrăinare a bunurilor societății sau de risipire a patrimoniului.

În acord cu judecătorul fondului, instanța de recurs concluzionează că aprecierea organului fiscal privitoare la existența pericolului de sustragere de la urmărire nu este, în speță, nici teoretică și nici insuficientă, ci se bazează pe împrejurări concrete care dau anumite indicii asupra comportamentului fiscal al contribuabilului, de natură a justifica măsurile asigurătorii.

Aplicarea măsurilor asigurătorii nu este condiționată de existența unor acțiuni certe de risipire/diminuare/sustragere a patrimoniului. Într-o astfel de interpretare a prevederilor art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală se restrânge nejustificat sfera de aplicare a reglementării, care permite instituirea măsurilor asigurătorii prin raportare la o stare de pericol, iar nu la un anumit rezultat.

Altfel spus, sintagma utilizată de legiuitor "există pericolul" configurează o situație viitoare, iar nu faptul consumat al diminuării patrimoniului.

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ., constatând că nu este incident cazul de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din același Cod, Înalta Curte va respinge recursul reclamantei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 137 din 3 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 septembrie 2021.