ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3847/2022

Ședința publică din data de 6 iulie 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 07.05.2020 pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Sănătății și B.: anularea Ordinelor nr. R541/29.04.2020 și nr. R542/29.04.2020 emise de Ministrul Sănătății și repunerea sa în funcția de manager interimar al Spitalului Municipal de Urgență Caransebeș; în temeiul art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării celor două ordine până la soluționarea definitivă a prezentei cauze și, pe cale de consecință, repunerea, de îndată, în funcția de manager interimar al Spitalului Municipal de Urgență Caransebeș și în toate drepturile aferente acestei funcții, conform Contractului de management nr. x/12.12.2019 și Actului Adițional nr. 1 la acesta; obligarea pârâtului să plătească reclamantului, în integralitate, despăgubiri materiale reprezentând drepturile salariale stabilite în baza Contractului de management nr. x/12.12.2019 și Actului adițional nr. x la acesta, începând cu data de 29.04.2020 și până la reintegrarea efectivă în funcție; obligarea pârâtului la plata de daune moratorii constând în dobânda penalizatoare aferentă daunelor materiale solicitate; cu cheltuieli de judecată.

Ulterior, reclamantul a depus cerere de modificare a acțiunii prin care a solicitat suspendarea și anularea Ordinului Ministrului Sănătății nr. R668/15.05.2020.

Prin sentința nr. 124/2020 din 15 iulie 2020, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Sănătății, prin reprezentant legal Ministrul Sănătății C., și B.; a dispus anularea Ordinelor Ministrului Sănătății nr. R541/29.04.2020 și nr. R542/29.04.2020; a respins cererea de anulare a Ordinului Ministrului Sănătății nr. R668/15.05.2020, ca neîntemeiată. A admis în parte cererea privind despăgubirile materiale și a obligat pârâtul Ministerul Sănătății să plătească reclamantului drepturile salariale stabilite conform contractului de management nr. x/12.12.2019 și actului adițional nr. x, începând cu data de 29.04.2020 și până la data de 12.05.2020, data expirării efectelor contractului; a admis, în parte, cererea privind cheltuielile de judecată și a obligat pârâtul Ministerul Sănătății la plata sumei de 2000 RON cheltuieli de judecată către reclamant, prin diminuarea onorariului de apărător.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs atât reclamantul, cât și pârâtul Ministerul Sănătății.

3.1. Prin recursul întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței în sensul menținerii soluției de anulare a Ordinelor nr. R541/29.04.2020 și nr. R542/29.04.2020 și obligării pârâtului Ministerul Sănătății la plata către reclamant a despăgubirilor materiale reprezentând drepturile salariale stabilite în baza Contractului de management nr. x/12.12.2019 și Actului adițional nr. x la acesta; admiterea, în integralitate, a acțiunii introductive, în sensul anulării și a Ordinului Ministrului Sănătății nr. R668/15.05.2020 și obligării intimatului la plata, în integralitate, către recurent, și a despăgubirilor materiale reprezentând drepturile salariale cuvenite în baza Contractului de management nr. x/12.12.2019 și Actului adițional nr. x la acesta (începând cu 15.05.2020 și până la 21.05.2020), respectiv în baza Contractului de management nr. x/21.05.2020 (pentru intervalul de timp cuprins între 21.05.2020 - 29.06.2020), precum și a obligării intimatului la plata de daune moratorii, constând în dobânda penalizatoare aferentă daunelor materiale solicitate.

În motivarea recursului a arătat că sentința a fost dată cu încălcarea disp. art. 10 din Legea nr. 55/2020 și a art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 și cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a disp. art. 11 din Legea nr. 55/2020 și a art. 21 din O.U.G. nr. 70/2020.

Astfel, prima instanță a reținut, în mod greșit, că "art. 10 din Legea 55/2020 consacră competența Ministerului Sănătății de coordonare a activităților de prevenire și combatere a efectelor pandemiei de Covid 19, în cadrul unităților sanitare publice, iar această competență reglementând o coordonare funcțională nu are legătură cu atribuția de numire a managerilor unităților sanitare publice."

Nelegalitatea Ordinului nr. R668/15.05.2020 rezidă în faptul că, deși inițial, Proiectul Legii nr. 55/2020 prevedea la art. 5 că, pe durata stării de alertă, Ministerul Sănătății coordonează organizarea și funcționarea tuturor unităților sanitare din subordinea autorităților administrației publice locale și exercită inclusiv atribuția de numire, suspendare și eliberare din funcție a persoanelor care ocupă funcții de conducere în cadrul acestor unități, ulterior, urmare a dezbaterii în Parlamentul României a acestui proiect, Legea nr. 55/2020 a fost adoptată într-o formă diferită, art. 5 fiind modificat, devenind art. 10. Ca atare, dacă intenția legiuitorului ar fi fost ca Ministerul Sănătății să exercite inclusiv atribuția de numire, suspendare și eliberare din funcție a persoanelor care ocupă funcții de conducere în cadrul unităților sanitare din subordinea autorităților administrației publice locale, s-ar fi specificat în mod expres acest lucru, cum se specifică în art. 1 din fosta O.U.G. nr. 40/2020.

Or, contrar motivării primei instanțe, disp. art. 11 din Legea nr. 55/2020 reglementează o cu totul altă ipoteză, anume aceea a posturilor vacante sau temporar vacante din cadrul Ministerului Sănătății, respectiv a unităților aflate în subordinea, coordonarea și sub autoritatea Ministerului Sănătății, ocuparea, prin numire, a funcțiilor publice de conducere din cadrul unităților sanitare aflate în subordinea autorităților administrației publice locale, cum este cazul Spitalului Municipal de Urgență Caransebeș, urmând a se face prin act administrativ emis de către primarul unității administrativ - teritoriale.

Deși ordinul atacat a fost emis în baza O.U.G. nr. 70/2020, el contravine în mod vădit disp. art. 10 din Legea nr. 55/2020 (act normativ cu forță juridică superioară ordonanței) și, deci, implicit, disp. art. 4 din Legea nr. 24/2000, ce consacră principiul ierarhiei actelor normative. În consecință, actul administrativ este nelegal, întrucât la momentul emiterii sale începuse să își producă deja efectele, fiind intrată în circuitul juridic, Dispoziția Primarului mun. Caransebeș nr. 407/14.05.2020. Mai mult, la data emiterii Ordinului nr. R668/15.05.2020 nu încetaseră efectele Contractului de management nr. x/2019, astfel cum în mod eronat se arată în hotărârea recurată, potrivit Dispoziției Primarului mun. Caransebeș nr. 880/10.12.2019, recurentul fiind numit manager interimar până la ocuparea funcției prin concurs, dar nu mai mult de 6 luni, așadar până la data de 12.06.2020.

Recurentul consideră că a fost încălcat art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 întrucât, pentru identitate de rațiune, în condițiile în care nelegalitatea generată de nemotivarea și adoptarea prin exces de putere a ordinului de revocare din funcția de manager interimar a recurentului a afectat și ordinul subsecvent nr. R542/2020 privind numirea, ca manager interimar al SMU Caransebeș, pe perioada stării de urgență, a pârâtului B., acest viciu a afectat, implicit, și cel de-al doilea ordin de numire a aceluiași pârât.

3.2. Prin recursul întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Ministerul Sănătății a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței și rejudecarea cauzei în sensul respingerii acțiunii.

În motivarea recursului a arătat că, așa cum rezultă din preambulul ordinului, acesta a avut ca temei legal și Decretul nr. 240/2020 - art. 32.

Instanța de fond a interpretat și aplicat greșit disp. art. 1 din O.U.G. nr. 40/2020, iar din preambulul acestei ordonanțe rezultă că suntem în prezența unei norme speciale cu caracter excepțional, care care se aplică pe o perioadă determinată, respectiv pentru perioada stării de urgență. În consecință, instanța de judecată trebuia să analizeze motivarea/nemotivarea prin prisma dispozițiilor O.U.G. nr. 40/2020, coroborată cu dispozițiile cuprinse în Decretul nr. 240/2020.

Instanța, ignorând conținutul adresei Direcției de Sănătate Publică Caraș Severin, menționată în preambulul Ordinului nr. R541/29.04.2020, care sesizează o multitudine de abateri/nereguli grave de natură a zădărnici combaterea epidemiei cu Covid-19, precum și un management defectuos, apreciază că ordinul nu este motivat. Or, temeiul de drept îl reprezintă art. 1 din O.U.G. nr. 40/2020 care dă dreptul ministrului sănătății de a revoca personalul cu funcții de conducere din unitățile sanitare din subordinea autorităților administrației publice locale pentru realizarea/atingerea scopului pentru care aceasta a fost adoptată, coroborat cu dispozițiile Decretului nr. 240/2020.

Astfel, ministrul sănătății, având în vedere neregulile sesizate de D.S.P. Caraș Severin, în virtutea prerogativelor sale atribuite prin O.U.G. nr. 40/2020, a trecut la revocarea reclamantului din funcția de conducere, având în vedere că neluarea unor măsuri urgente, cu caracter excepțional, pentru limitarea infectării cu Covid-19 în rândul populației ar fi avut un impact deosebit de grav, în principal, asupra dreptului la viață și, în subsidiar, asupra dreptului la sănătate al persoanelor.

Recurentul a susținut că practica Înaltei Curți de Casație și Justiție este în sensul că motivarea actului poate rezulta nu neapărat din înscrisul care cuprinde manifestarea de voință în sine, ci din oricare dintre înscrisurile ce formează actul - privit în sens larg. Totodată, a arătat că nu există vreo obligativitate legală ca, odată cu comunicarea actului administrativ, să fie comunicate părții și actele care au stat la baza emiterii acestuia, obligația subzistând numai în ipoteza contestării actului în instanță, iar Ministerul Sănătății s-a conformat depunând aceste înscrisuri odată cu întâmpinarea la dosarul de fond, conform art. 13 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată,

Instanța de contencios administrativ poate pronunța o soluție de anulare a actului administrativ, dacă este vorba despre o nemotivare totală a acestuia sau dacă din cuprinsul motivelor sumar expuse, judecătorul, dar și partea vătămată, nu pot analiza și decela raționamentul autorității emitente. Or, coroborând actele care au stat la baza emiterii ordinului, reținute în preambulul Ordinului R541/29.04.2020, rezultă cu prisosință motivele avute în vedere la momentul emiterii acestuia, respectiv realizarea defectuoasă a managementului Spitalului Municipal de Urgență Caransebeș de către reclamantul intimat. Scopul emiterii ordinului contestat a fost, în mod evident, limitarea infectării cu Covid-19 în rândul populației, fapt ce ar fi avut loc în continuare în lipsa unui management performant, cu un impact deosebit de grav, în principal, asupra dreptului la viață și, în subsidiar, asupra dreptului la sănătate al persoanelor.

În ceea ce privește Ordinul R542/2020, ținând cont că instanța a reținut nelegalitatea acestuia doar prin prisma nelegalității Ordinului R541/2020, consideră că acesta a fost emis în condiții de legalitate.

4.1. Recurentul-reclamant A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului Ministerului Sănătății, având în vedere că, deși au fost invocate disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu au fost indicate în concret normele de drept material încălcate sau aplicate greșit de către instanța de fond, astfel că sunt incidente disp. art. 486 alin. (3) și art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat invocând disp. art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, art. 31 din Constituție, susținând că simpla trimitere la o adresă întocmită de DSP Caraș Severin nu este în măsură să satisfacă cerința motivării ordinelor contestate. Lipsesc elementele de fapt și de drept care să permită verificarea temeiurilor și efectelor deciziei ministrului sănătății, precum și a proporționalității măsurii de revocare din funcție.

În contextul actual al pandemiei de coronavirus, îndeplinirea cu rigurozitate a sarcinilor și implicarea serioasă a reclamantului în obținerea de către spital a aparaturii medicale necesare depistării și tratării pacienților cu Covid-19, respectiv de materiale de protecție pentru personalul medical și, implicit, de rezultate pozitive constând în numărul mare de pacienți vindecați și externați, denotă cu atât mai mult faptul că demersul de revocare din funcție a fost unul excesiv. Pe parcursul activității sale de manager interimar, a obținut aprobarea Ministerului Sănătății de înființare a ambulatoriului integrat Spitalului Municipal de Urgență Caransebeș, cu un număr de 20 de cabinete în diferite specialități și care fusese desființat în anul 2002.

4.2. Recurentul-pârât Ministerul Sănătății a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului reclamantului precizând că Legea nr. 55/2020 a intrat în vigoare la 18.05.2020, iar ordinul Ministerului Sănătății contestat a fost emis la 15.05.2020, dată la care Legea nr. 55/2020 nu avea aplicabilitate.

Față de disp. art. 12 alin. (2), art. 63, art. 64 alin. (1), art. 68 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, O.U.G. nr. 70/2020 reglementează unele măsuri începând cu data de 15.05.2020, este în vigoare din 14.05.2020, fiind publicată în Monitorul Oficial 394 din 14.05.2020. Legea nr. 55/2020 nu conține norme derogatorii de la O.U.G. nr. 70/2020 și nici nu abrogă prevederile O.U.G. nr. 70/2020.

II. Soluția instanței de recurs

Reclamantul a fost numit manager interimar al Spitalului Municipal de Urgență Caransebeș, fiind desemnat inițial prin Dispoziția Primarului mun. Caransebeș nr. 740 din 11.10.2019, până la data de 12.12.2019, iar ulterior, prin Dispoziția nr. 880/10.12.2019 fiind desemnat pe o perioadă nu mai mare de 6 luni, începând cu data de 12.12.2019; a fost încheiat contractul de management nr. x/12.12.2019, între Consiliul Local al mun. Caransebeș reprezentat prin primar și reclamant, contract valabil începând cu 12.12.2019 și până la ocuparea funcției de manager prin concurs, dar nu mai mult de 6 luni.

Prin Ordinul R541/29.04.2020 al Ministrului Sănătății, reclamantul a fost revocat din funcție începând cu data emiterii ordinului, având în vedere adresa DSP Caraș-Severin nr. 3996/28.04.2020, referatul DGJRU aprobat de conducerea Ministerului Sănătății sub nr. x/29.04.2020 și în aplicarea Decretului nr. 240/2020, a art. 1 din O.U.G. nr. 40/2020, a art. 177 alin. (5) și (6) din Legea 95/2006, a Legii cadru nr. 153/2017, precum și a OMS nr. 1374/2016 privind atribuțiile managerului interimar al spitalului public.

Prin adresa DSP Caraș-Severin nr. 3996 din 28.04.2020, înregistrată la Ministerul Sănătății sub nr. x/29.04.2020, se invocă o gestionare defectuoasă, la nivelul jud. Caraș-Severin, a situației generate de evoluția epidemiologică determinată de răspândirea SARS-COV 2 și se solicită înlocuirea reclamantului de la conducerea spitalului enumerându-se următoarele motive: a convocat după impunerea restricțiilor, în aceeași sală, într-un spațiu mic, închis, medici din Caransebeș și Oțelu Roșu, împreună cu persoane care nu făceau parte din sistemul medical, riscând îmbolnăvirea corpului medical; datoriile și arieratele ajunse la exact nivelul de dinainte de finanțările inițiale, în doar câteva luni de mandat interimar, conturile fiind blocate; creează permanent o stare conflictuală cu personalul medical, asistenții și sindicatul, lucru care duce la nemulțumiri din partea întregului personal; nereguli sesizate presei de către personalul medical din cadrul spitalului; directorului economic i-a expirat mandatul, dar reclamantul nu a anunțat DSP Caraș-Severin de această situație, preferând să anunțe direct Ministerul Sănătății.

În referatul nr. x/29.04.2020 al Direcției Generale Juridice și Resurse Umane din cadrul Ministerului Sănătății se arată că prin adresa DSP Caraș-Severin nr. 3996/28.04.2020 se propune revocarea din funcție a reclamantului, indicându-se textele ce permit eliberarea acestuia din funcția de manager interimar al Spitalului Municipal de Urgență Caransebeș.

Instanța de fond a anulat acest ordin reținând că din cuprinsul lui nu rezultă o motivare corespunzătoare a aspectelor ce au condus la revocarea reclamantului din calitatea manager interimar al unui spital public. Actul administrativ de revocare din funcție trebuie să prezinte toate aspectele de fapt și de drept care conduc către această măsură, nefiind suficientă o simplă enumerare a actelor care au stat la baza emiterii acestuia sau a textelor legale ce permit emiterea ordinului. Din această perspectivă, urmărind conținutul Ordinului R541/2020, instanța reține ca fiind fondată critica reclamantului având ca obiect lipsa motivării actului administrativ; actul administrativ nu enunță niciunul dintre motivele de revocare din funcția de manager interimar (efectele actului administrativ contestat privesc dreptul la muncă), drept care nu poate fi vătămat printr-un act nemotivat. A mai reținut instanța de fond că nelegalitatea ordinului de revocare a reclamantului din funcția de manager interimar afectează și ordinul subsecvent R542/2020 privind numirea ca manager interimar al SMU Caransebeș, pe perioada situației de urgență, a pârâtului B..

2.1. Referitor la recursul formulat de pârâtul Ministerul Sănătății, Înalta Curte constată că, într-adevăr, în preambulul ordinului sunt menționate adresa D.S.P. Caraș-Severin nr. 3996/28.04.2020 și referatul DGJRU aprobat de conducerea Ministerului Sănătății sub nr. x/29.04.2020, fără a se relua conținutul acestora în cuprinsul ordinului. Aceasta nu înseamnă însă că actul administrativ contestat nu este motivat în fapt, rezultând cu claritate din înscrisurile menționate aspectele de fapt pe care emitentul și-a întemeiat măsura revocării reclamantului din funcția de director interimar al spitalului.

Nu se poate vorbi despre faptul că măsura dispusă prin ordin nu este motivată, ci doar despre împrejurarea că nu este redat în ordin conținutul adresei care a stat la baza emiterii acestuia, respectiv a dispunerii măsurii. Împrejurarea că reclamantul nu a suferit o vătămare prin faptul că emitentul ordinului nu a reluat în cuprinsul acestuia conținutul adresei care detaliază motivele de fapt ale revocării este demonstrată de faptul că reclamantul a fost în măsură să formuleze plângere prealabilă împotriva ordinului, dar și prezenta cerere de chemare în judecată în care a prezentat motivele de fapt și de drept ale solicitării de anulare a ordinului.

Reține instanța de fond că motivarea actelor atacate este o obligație generală a autorității publice, aplicabilă oricărui act administrativ, îndeplinind un dublu rol: acela de transparență în profitul beneficiarului actului, care va putea să verifice dacă actul este sau nu întemeiat, precum și acela de a conferi instanței un instrument eficient în vederea realizării controlului judiciar, având astfel posibilitatea de a verifica elementele de fapt și de drept care au stat la baza actului administrativ.

Înalta Curte nu contestă acest rol pe care îl are motivarea unui act administrativ, dar reține că în cauză, lipsa redării în ordinul contestat a conținutului adresei în care se menționează motivele de fapt ale revocării nu împiedică instanța învestită cu acțiunea în anulare să verifice legalitatea ordinului, prin raportare la mențiunile din cuprinsul ordinului și la documentația care a stat la baza emiterii lui. Mai mult, așa cum s-a arătat, nici reclamantul nu a fost împiedicat să parcurgă procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, solicitând anterior sesizării instanței cu prezenta acțiune revocarea ordinului, cu prezentarea motivelor de fapt și de drept ale acestei solicitări. Prin urmare, nu se poate reține în aceste condiții că ordinul este lovit de nulitate, cum în mod greșit a apreciat prima instanță.

Înalta Curte constată că lipsa motivării a reprezentat singurul motiv de anulare a Ordinului R541/2020, precum și a ordinului subsecvent R542/2020. Din moment ce acest motiv de nulitate nu poate fi reținut, iar prin pronunțarea soluției de anulare a ordinelor exclusiv pentru acest motiv instanța de fond nu a intrat în cercetarea fondului, rezultă că se impune casarea sentinței cu trimitere spre rejudecare aceleiași instanțe pentru analizarea celorlalte motive de nelegalitate a celor două ordine, invocate prin cererea de chemare în judecată.

În acest sens, instanța de control judiciar reține că reclamantul a invocat următoarele motive pentru care apreciază că se impune anularea celor două ordine:

- ordinele sunt nemotivate, fiind emise prin exces de putere, respectiv cu încălcarea principiului transparenței administrației publice și a principiului proporționalității;

- ordinele contravin prevederilor Legii nr. 95/2006, sens în care a invocat disp. art. 184 alin. (2) din această lege conform cărora, pentru spitalele publice din rețeaua autorităților administrației publice locale, contractul de management încetează în condițiile legii la propunerea consiliului de administrație, în cazul în care acesta constată existența uneia dintre situațiile prevăzute la alin. (1). Reclamantul a susținut că nerespectarea condiției obligatorii a existenței unei propuneri exprese din partea consiliului de administrație al spitalului constituie un veritabil motiv de nelegalitate a actelor atacate;

- revocarea din funcție putea fi dispusă în cazul nerealizării indicatorilor de performanță ai managerului spitalului public, prevăzuți în contractul de management, timp de minimum un an, din motive imputabile acestuia și/sau în situația neîndeplinirii culpabile a celorlalte obligații ale managerului.

Cu ocazia rejudecării, se va proceda la examinarea tuturor motivelor de nelegalitate din cererea inițială de judecată, care nu au făcut obiectul analizei instanței din moment ce aceasta s-a limitat la constatarea nemotivării ordinelor.

2.2. În privința recursului declarat de reclamant, Înalta Curte constată că acesta critică soluția de respingere a cererii de anulare a ordinului R668/15.05.2020 prin care a fost desemnat, de la data emiterii ordinului, pârâtul B. în calitate de manager interimar al SMU Caransebeș, pe perioada situației de alertă instituite în condițiile Hotărârii Comitetului Național pentru Situații de Urgență nr. 24/2020.

În esență, recurentul susține că sentința a fost dată cu încălcarea disp. art. 10 din Legea nr. 55/2020 și a art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 și cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a disp. art. 11 din Legea nr. 55/2020 și a art. 21 din O.U.G. nr. 70/2020.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurentul preia de fapt, în cea mai mare parte, susținerile din cererea de modificare a acțiunii, depusă în dosarul de fond .

Astfel, cu privire la prima critică vizând încălcarea normei de drept material reprezentate de art. 10 din Legea nr. 55/2020, recurentul a redat susținerile de la fila x referitoare la modificarea, cu ocazia dezbaterii din Parlament, a art. 5 din proiectul Legii nr. 55/2020, care a devenit art. 10.

Referitor la cea de-a doua critică privind aplicarea greșită a art. 21 din O.U.G. nr. 70/2020, recurentul a redat susținerile de la fila x privind încălcarea art. 10 din Legea nr. 55/2020 și a art. 4 din Legea nr. 24/2000, precum și susținerea de la fila x verso conform căreia noul ordin este nelegal și pentru că la momentul emiterii sale începuse să își producă deja efectele, fiind intrată în circuitul juridic, Dispoziția Primarului mun. Caransebeș nr. 407/14.05.2020.

Instanța de control judiciar constată că nu se impune examinarea acestor susțineri, întrucât ele au fost deja analizate de instanța de fond, iar exercitarea căii de atac a recursului împotriva unei hotărâri judecătorești presupune formularea unor critici concrete de nelegalitate cu privire la hotărâre și nu preluarea susținerilor din cererea de chemare în judecată, care au format obiectul analizei primei instanțe.

Înalta Curte subliniază că recursul este o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia se poate solicita instanței de control judiciar, în condițiile și pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, reformarea hotărârii pronunțate de instanța de fond sau de instanța de apel în anumite cazuri prevăzute de lege.

Conform prevederilor legale în vigoare, recursul nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci numai controlul legalității hotărârii atacate. Astfel, motivele de recurs vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, iar potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, în soluționarea căii de atac a recursului, instanța nu poate proceda la o reanalizare a susținerilor din cererea de chemare în judecată, ci numai la examinarea motivelor de nelegalitate care trebuie menționate în cererea de recurs, în conformitate cu disp. art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. care stabilesc că cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

În cadrul primei critici, recurentul susține interpretarea și aplicarea greșită de către prima instanță a disp. art. 11 din Legea nr. 55/2020 care vizează o cu totul altă ipoteză decât cea reținută de instanță.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de Covid-19 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 396 din 15 mai 2020.

Potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, "Legile (...) intră în vigoare la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, sau la o dată ulterioară prevăzută în textul lor. Termenul de 3 zile se calculează pe zile calendaristice, începând cu data publicării în Monitorul Oficial al României, și expiră la ora 24:00 a celei de-a treia zi de la publicare." În raport cu aceste prevederi legale, se constată că Legea nr. 55/2020 a intrat în vigoare la data de 18 mai 2020, astfel încât nu se poate considera că soluția de respingere a cererii de anulare a ordinului R668/15.05.2020 a fost dată cu încălcarea unor dispoziții dintr-o lege care nu era în vigoare la data emiterii ordinului. Cauzele de nulitate a unui act juridic sunt anterioare sau concomitente încheierii acestuia și nu ulterioare.

În cadrul celei de-a doua critici, recurentul a arătat că la data emiterii Ordinului nr. R668/15.05.2020 nu încetaseră efectele Contractului de management nr. x/2019, astfel cum în mod eronat se arată în hotărârea recurată, potrivit Dispoziției Primarului mun. Caransebeș nr. 880/10.12.2019, recurentul fiind numit manager interimar până la ocuparea funcției prin concurs, dar nu mai mult de 6 luni, așadar, până la data de 12.06.2020.

Instanța de recurs constată că recurentul se limitează la a face o afirmație care contrazice reținerea instanței de fond, dar nu indică dispozițiile legale interpretate sau aplicate greșit de către instanță atunci când a reținut încetarea efectelor contractului de management la data emiterii ordinului a cărui anulare se solicită. Din moment ce recursul urmărește să supună instanței examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în lipsa indicării normelor de drept material pe care recurentul le consideră a fi fost greșit aplicate de instanța de fond, nu se poate considera că a formulat o critică de nelegalitate subsumată disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În finalul cererii de recurs invocă încălcarea art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 întrucât, pentru identitate de rațiune, în condițiile în care nelegalitatea generată de nemotivarea și adoptarea prin exces de putere a ordinului de revocare din funcția de manager interimar a recurentului a afectat și ordinul subsecvent nr. R542/2020 privind numirea, ca manager interimar al SMU Caransebeș, pe perioada stării de urgență, a pârâtului B., acest viciu a afectat, implicit, și cel de-al doilea ordin de numire a aceluiași pârât.

Această critică este nefondată, cu ocazia analizării recursului declarat de pârâtul Ministerul Sănătății instanța argumentând de ce nu poate fi reținută nelegalitatea ordinului de revocare din funcția de manager interimar a recurentului reclamant prin raportare la lipsa motivării și, implicit, a unui exces de putere sub acest aspect din partea emitentului, astfel că nici din acest punct de vedere nu poate fi reținută nelegalitatea sentinței.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant; va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Sănătății, va casa în parte sentința atacată și va trimite spre rejudecare, aceleiași instanțe, cererea de chemare în judecată în forma inițială, va menține soluția de respingere a cererii de anulare a Ordinului Ministrului Sănătății nr. R668/15.05.2020.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului formulat de Ministerul Sănătății.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 124/2020 din 15 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal.

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Sănătății împotriva aceleiași sentințe.

Casează în parte sentința atacată și trimite spre rejudecare, aceleiași instanțe, cererea de chemare în judecată în forma inițială.

Menține soluția de respingere a cererii de anulare a Ordinului Ministrului Sănătății nr. R668/15.05.2020.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 6 iulie 2022.