ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3730/2022

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată la data de 08.12.2021, pe rolul Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/202021, reclamantul Sindicatul Liber din Învățământ Vrancea, în numele membrilor de sindicat A., B., C., D., E., F., G., H., I. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației a solicitat: 1) să se constate nulitatea parțială a Ordinului Ministrului Educației nr. 3993/2021 privind stabilirea unor drepturi salariale specifice personalului didactic din învățământ, prevăzute de Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, în ceea ce privește art. 1 alin. (2) din acest ordin; 2) obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată; 3) în temeiul art. 15 coroborat cu art. 14 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Ordinul nr. 3992/2021 până la soluționarea definitivă a dosarului.

Hotărârea instanței de fond. Prin încheierea de ședință din data de 28.01.2022, Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal a admis cererea de suspendare formulată de Sindicatul Liber din Învățământ Vrancea în numele reclamanților A., B., C., D., E., F., G., H., I. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației și, în consecință, a suspendat executarea art. 1 alin. (2) din Ordinul nr. 3993/2021 emis de pârât până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2021

Cererea de recurs. Împotriva încheierii de ședință din data de 28.01.2022, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Ministerul Educației. În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că în ceea ce privește condiția cazului bine justificat, prima instanță nu include în cadrul considerentelor hotărârii absolut nicio apreciere proprie care să prezinte părților și instanței de control judiciar care au fost argumentele care au dus la formarea convingerii judecătorului de fond. Practic, în ceea ce privește această condiție, prima instanță s-a limitat la a arăta că achiesează integral la abordarea cuprinsă în cererea de suspendare a ordinului, fără a prezenta nici măcar sumar argumente proprii ale judecătorului. Prin cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât arată că elaborarea ordinului supus cererii de suspendare a reprezentat răspunsul instituțional al Ministerului Educației în scopul respectării dispozițiilor din Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 7/2021. Prin Decizia nr. 685 din 31 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 153 din 26 februarie 2020, Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 14 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 sunt constituționale în raport cu criticile formulate. În paragraful 16 din această decizie, Curtea Constituțională a reținut că indemnizația pentru titlul științific de doctor reprezintă un drept salarial suplimentar, care nu aparține sferei drepturilor și libertăților fundamentale. Prin urmare, acordarea acestui drept depinde în exclusivitate de opțiunea legiuitorului. Mai mult, având în vedere că acest drept se acordă din fonduri publice, legiuitorul, raportându-se la resursele financiare disponibile, stabilește condițiile de acordare a indemnizației pentru titlul științific de doctor, iar atunci când aceleași temeiuri o impun, poate dispune suspendarea dreptului sau chiar încetarea acordării acestuia. Mai mult, potrivit considerentelor reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 52/2020, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanța de trimitere cât și ICCJ au stabilit în mod unitar că prevederile art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 se aplică și cadrelor didactice care au obținut gradul didactic I prin echivalare, anterior datei de 1 iulie 2017, în sensul că, după intrarea în vigoare a acestei legi, acestea nu mai pot primi indemnizația pentru titlul științific de doctor, chiar dacă anterior au încasat drepturi bănești în considerarea titlului respectiv. Cu certitudine, actul contestat se bucură de tripla prezumție, necesară și suficientă pentru a pronunța respingerea cererii de suspendare: prezumția de legalitate (emiterea acrului în virtutea prerogativelor acordate prin art. 13 alin. (3) din Hotărâre nr. 369/2021 din 29 martie 2021 privind organizarea și funcționarea Ministerului Educației, cu modificările ulterioare), prezumția de autenticitate (actul emană de la cine se arată că emană) și prezumția de veridicitate (decizia exprimă ceea ce în mod real a decis organul emitent). Principiul legalității actelor administrative presupune însă atât ca autoritățile administrative să nu încalce legea, cât și ca toate deciziile lor să se întemeieze pe lege. El impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigențe de către autorități să fie în mod efectiv asigurată. În considerarea celor două principii incidente în materie - al legalității actului și al executării acestuia din oficiu - suspendarea executării constituie însă o situație de excepție, aceasta putând fi dispusă numai în cazurile și în condițiile expres prevăzute de lege. În prezenta speță, apreciază că instanța de fond a interpretat greșit normele de drept material reprezentate de art. 14 din Legea nr. 554/2004, privind pretinsa întrunire cumulativă a celor două condiții statuate imperativ de legiuitor pentru admiterea cererii de suspendare a actului normativ, având în vedere că nu ne aflăm în fața unui act administrativ cu caracter individual, ci în fața unui act administrativ cu caracter normativ ce vizează o anumită situație și anume a cadrelor didactice care au dobândit gradul didactic I prin echivalarea cu titlul științific de doctor, anterior datei de 01.07.2017. Prevederile art. 39 alin. (5) din Legea-cadru nr. 153/2017 se aplică tuturor categoriilor de personal care dețineau titlul științific de doctor la data intrării în vigoare a acestei legi, indemnizația lunară pentru titlul științific de doctor urmând a fi acordată în măsura în care sunt întrunite condițiile de la art. 14 din același act normativ. Or, art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 impune cadrelor didactice condiția suplimentară de a nu fi solicitat și obținut gradul didactic I prin echivalarea cu titlul științific de doctor. Aceasta deoarece obținerea gradului didactic în această modalitate reprezintă în sine un beneficiu acordat cadrelor didactice respective, condițiile de acordare a gradului fiind mai puțin restrictive, dar și pentru că obținerea gradului didactic I determină avantaje financiare, prin aplicarea unui nivel de salarizare. Prima instanță a încălcat prevederile de drept material ale art. 14 din Legea nr. 554/2004, precum și ale art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017, cât și ale art. 39 alin. (5) din Legea-cadru nr. 153/2017, ceea ce atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Prin Ordinul ministrului educației nr. 3993/2021 s-a pus în executare dispoziția din art. 14 alin. (3) realizându-se o clarificare a drepturilor salariale prin care înlătură inechitățile de salarizare diferită pentru funcții similare pentru personalul plătit din fonduri publice, respectiv pentru cei care au obținut prin ordin de ministru gradul didactic I, ca urmare a echivalării titlului științific de doctor anterior datei de 01.07.2017 și cei care și-au echivalat titlul de doctor după data de 01.07.2017. Prin acest act normativ se înlătură deosebirile de tratament juridic care nu pot fi justificate decât de existența unor situații care, în mod obiectiv și rezonabil, justifică aplicarea unor astfel de diferențieri între diversele categorii de persoane. Or, dispozițiile legale analizate se aplică deopotrivă tuturor persoanelor aflate în aceeași situație juridică, evitându-se astfel o eventuală discriminare. Concluzionând, legiuitorul interzice cumularea unei duble bonificații - încasarea în același timp a două drepturi salariale, în baza aceluiași titlu de doctor - întrucât echivalarea gradului didactic s-a făcut în temeiul acestui titlu, iar prevederile ordinului a cărui suspendare s-a cerut nu derogă de la prevederile actului normativ de forță juridică superioară, ordinul fiind emis în temeiul și în vederea executării în concret a legii. Consideră că motivarea condiției cazului bine justificat pe argumentele invocate de reclamant ce "aruncă o îndoială asupra prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ atacat" nu este justificată întrucât ordinul nu derogă de la prevederile actului normativ de forță juridică superioară, nu retroactivează deoarece se aplică începând cu drepturile salariale aferente lunii iunie 2021, prin urmare, nu se aplică unor situații juridice născute înaintea intrării sale în vigoare, iar acesta este emis în temeiul și în vederea executării în concret a legii. Astfel, examinând aparența de legalitate a actului administrativ atacat, având în vedere înscrisurile de la dosar coroborat cu susținerile reclamantului, solicită să se constate că nu există indicii temeinice de natură sa pună sub semnul întrebării prezumția de legalitate a acestuia, nefiind îndeplinită condiția cazului bine justificat prevăzută de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Referitor la condiția pagubei iminente, recurentul-pârât solicită să se constate că potrivit art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea 554/2004 prin pagubă iminentă se înțelege un prejudiciu viitor și previzibil sau perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public. În cauzele ce au ca obiect drepturi salariale, existența pagubei iminente nu este considerată îndeplinită prin simpla dovedire a diminuării veniturilor, ci, așa cum rezultă din jurisprudența și doctrina din materie, se cer a fi dovedite "gravitatea și iminența prejudiciului", raportat la situația personală a fiecărui reclamant care solicită suspendarea unui act administrativ cu caracter normativ, astfel că într-o cauză se poate admite cererea de suspendare, iar în alta nu, iar diferența dintre soluțiile date în cele două cauze nu este determinată de interpretarea diferită a legii, ci de situația materială și familială a persoanelor care au calitatea de reclamanți în cele două cauze. Condiția pagubei iminente presupune producerea unui prejudiciu material viitor și previzibil, greu sau imposibil de reparat. înalta Curte de Casație și Justiție a precizat că iminența producerii unei pagube nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată, (în acest sens face referire la Decizia nr. 442 a Înaltei Curți de Casație și Justiție din 30 ianuarie 2013 pronunțată în recurs de secția de contencios administrativ și fiscal având ca obiect suspendare act administrativ). Or, în prezenta speță, în mod greșit instanța de fond a constatat că această condiție este îndeplinită, având în vedere că reclamantul nu a făcut dovada concretă a pagubei iminente suferite prin pierderea unei componente a salariului lunar. Deși este evident că prin punerea în executare a ordinului a cărui suspendare s-a cerut reclamantul suferă o pierdere patrimonială, condiția pagubei iminente presupune ca prin punerea în executare a actului administrativ să se producă efecte dăunătoare mai importante decât simpla punere în executare a actului administrativ, sau care sunt greu sau imposibil de reparat. Față de aceste motive, recurentul-pârât solicită în principal admiterea recursului, casarea în tot a încheierii atacate și raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe în vederea pronunțării unei hotărâri legale și temeinic motivate, iar în subsidiar casarea în tot a încheierii atacate și raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., rejudecând cauza, respingerea cererii de suspendare ca fiind neîntemeiată.

Apărările formulate în cauză. În cauză nu s-a formulat întâmpinare.

Procedura de soluționare a recursului. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 03 mai 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 22 iunie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția instanței de recurs Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va admite recursul, pentru următoarele considerente: Intimații-reclamanți au învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat suspendarea executării art. 1 alin. (2) din Ordinul Ministrului Educației nr. 3993/2021 până la pronunțarea instanței de fond asupra cererii privind anularea acestui ordin. Prima instanță a admis cererea dedusă judecății și a dispus suspendarea executării art. 1 alin. (2) din Ordinul Ministrului Educației nr. 3993/2021 până la pronunțarea instanței de fond asupra cererii privind anularea actului, reținând în esență întrunirea condițiilor impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea actului administrativ și anume, faptul că asupra actului administrativ planează o îndoială evidentă asupra prezumției de legalitate a acestuia, precum și afectarea obligațiilor familiale de întreținere prin diminuarea salariului. Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate. Criticile formulate de recurentul-pârât subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, sunt nefondate. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților. Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă. Obligația legală a instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Plecând de la aceste coordonate teoretice, instanța de control judiciar constată că hotărârea pronunțată de prima instanță satisface cerințele prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, fiind expuse toate problemele esențiale ridicate de părți, respectiv toate motivele de nelegalitate invocate în contextul faptic dat. Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. Sub acest aspect se invocă interpretarea greșită a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004. În cauza de față acest motiv este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este greșită. Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: "În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond." Înalta Curte are în vedere împrejurarea că acțiunea privind suspendarea executării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor reclamantului (până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului), atunci când acestea sunt supuse unui risc iminent de vătămare, pentru a se evita exercitarea abuzivă a prerogativelor de care dispun autoritățile publice. Îndeplinirea celor două condiții, respectiv cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube, este lăsată la aprecierea judecătorului, fiind verificată, în funcție de circumstanțele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza argumentelor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube greu, sau imposibil de înlăturat, în ipoteza în care actul contestat ar fi anulat de instanța de judecată. Referitor la noțiunea de caz bine justificat, aceasta a fost definită prin dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind reprezentată de acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. Aparența de nelegalitate a unui act administrativ trebuie să rezulte din acele împrejurări de fapt sau de drept care se constituie în "indicii de nelegalitate" și care rezultă dintr-o simplă analiză prima facie, fără a presupune dovedirea unor motive de nelegalitate. În cazul de față, cercetând "aparența de legalitate" a actului ce formează obiectul litigiului, fără a intra în analiza fondului, întrucât ar excede obiectului prezentei cereri, Înalta Curte constată că în mod greșit a reținut prima instanță că motivele invocate în susținerea existenței cazului bine justificat de intimatul-reclamant sunt întemeiate. În mod greșit a reținut prima instanță că argumentul în temeiul căruia s-ar putea considera a fi îndeplinită condiția cazului bine justificat este reliefat de înscrisurile depuse de reclamant prin care se atestă obținerea gradului științific de doctor, respectiv, a gradului didactic I prin echivalare și astfel poate beneficia de plata indemnizației pentru titlul de doctor. Înalta Curte constată că Ordinul nr. 3993 din 16 iunie 2021 privind stabilirea unor drepturi salariale specifice personalului didactic din învățământ, prevăzute în Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, a fost emis în temeiul prevederilor art. 4, art. 5 alin. (1), art. 7 și ale art. 8 din anexa nr. 1 cap. I lit. B) "Reglementări specifice personalului didactic din învățământ", precum și ale art. 15 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, în baza prevederilor art. 14 alin. (3) și ale art. 39 alin. (5) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (2) și ale art. 4 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, având în vedere Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 7/2021, s-a stabilit că majorările/creșterile salariale prevăzute la art. 4, art. 5 alin. (1), art. 7 și art. 8 din anexa nr. 1 cap. I lit. B) "reglementări specifice personalului didactic din învățământ", respectiv art. 15 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, se aplică la salariul de bază deținut/aflat în plată. Prevederile art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, se aplică și cadrelor didactice care au obținut gradul didactic I prin echivalare, anterior datei de 1 iulie 2017.(3) Prevederile alin. (1) și (2) se aplică începând cu drepturile salariale aferente lunii iunie 2021. Potrivit art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, personalul didactic de predare care solicită și obține gradul didactic I prin echivalare, potrivit prevederilor Ordinului ministrului educației, cercetării, tineretului și sportului nr. 5561/2011 pentru aprobarea Metodologiei privind formarea continuă a personalului din învățământul preuniversitar, cu modificările și completările ulterioare, nu primește indemnizația pentru titlul științific de doctor. Cadrele didactice optează pentru indemnizația pentru titlul științific de doctor sau pentru echivalarea cu gradul didactic I. În cazul în speță, Înalta Curte reține că ordinul contestat, a fost dat în aplicarea prevederilor art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, aspect expus în preambulul actului administrativ cu caracter normativ. Or, criticile formulate de intimatul-reclamant vizează aspecte ce țin de fondul cauzei, relativ la temporalitate, aplicare, procedura de dobândire a gradului profesional, respectiv titlului de doctor, elemente ce sunt de natură a determina administrarea unor probatorii specifice. Dreptului de opțiune la care face referire teza a II-a a articolului precizat, este subsumat premisei, respectiv voinței legiuitorului expusă în teza I a aceluiași articol, conform căreia nu se mai permite cumulul indemnizației de doctorat cu drepturile aferente gradului didactic obținut exclusiv ca efect al echivalării aceluiași doctorat, iar această opțiune reprezintă noutatea legislativă introdusă prin Legea nr. 153/2017 și presupune, prin ipoteză, coexistența alternativelor (titlul de doctor și sporul aferent pe de o parte și, pe de altă parte, obținerea gradului didactic I prin echivalare cu indemnizația aferentă). În acest context, Înalta Curte constată că prevederile art. 1 alin. (2) și (3) din Ordinul nr. 3993/2021 a căror suspendare se solicită sunt reiterări a textului art. 14 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, iar analizarea amănunțită a acestor consemnări țin de fondul cauzei deduse judecății. Cu alte cuvinte, analizarea apărărilor formulate de intimatul-reclamant în dovedirea cazului bine justificat antamează fondul cauzei, confundându-se practic cu acesta, ceea ce nu este permis în procedura de judecată sumară a unei cereri de suspendare a executării, întrucât cazul bine justificat nu se referă la critici de nelegalitate specifice acțiunii în anulare, ci la împrejurări legate de starea de fapt și de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. În dreptul administrativ român operează, cu titlul de principiu, prezumția de legalitate a actelor administrative, care sunt executorii din oficiu, iar cele două condiții prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prin sensul lor restrictiv imperativ, denotă caracterul de excepție al măsurii suspendării executării actului normativ, presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil, care să fie de natură a argumenta existența unui caz bine justificat și iminența producerii pagubei. Referitor la cea de-a doua condiție prevăzută de lege, din dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 rezultă că noțiunea de pagubă iminentă are în vedere prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public. Prin urmare, pe de o parte, având în vedere că instanței de contencios administrativ îi revine rolul de a aprecia dacă în raport de argumentele prezentate de intimatul-reclamant, efectele actului a cărui suspendare se cere sunt de natură să producă un prejudiciu viitor sigur și previzibil, iar pe de altă parte, în raport de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, Înalta Curte constată că pentru a se putea dispune suspendarea actului administrativ trebuie îndeplinite cumulativ cerințele obligatorii, această măsură neputând fi dispusă de instanța de contencios administrativ dacă una dintre condiții nu este îndeplinită. În cazul de față, întrucât Înalta Curte a concluzionat că nu este îndeplinită cerința cazului bine justificat, ar fi de prisos a se trece la analiza cerinței pagubei iminente, având în vedere că și în ipoteza în care s-ar reține că executarea actului administrativ este de natură să producă intimatului-reclamant un prejudiciu viitor sigur și previzibil prin diminuarea salariului ce urmează a fi încasat, această diminuare ar constitui o pagubă numai în sens economic, nu și în sens juridic, câtă vreme nu este produsă de un act "vădit nelegal". De asemenea, Înalta Curte constată că în cazul intimatului-reclamant nu se produce o pagubă iminentă și imposibil de recuperat, chiar dacă acesta suportă un anumit prejudiciu prin diminuarea drepturilor salariale până la soluționarea pe fond a cererii de anulare a actului administrativ a cărui suspendare se solicită. Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt întemeiate, iar hotărârea primei instanțe a fost dată cu aplicarea și interpretarea greșită a normelor de drept material.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea recurată și rejudecând, va respinge cererea de suspendare a executării art. 1 alin. (2) din Ordinul Ministrului Educației nr. 3993/2021 formulată de formulată de reclamantul Sindicatul Liber din Învățământ Vrancea, în numele membrilor de sindicat A., B., C., D., E., F., G., H., I., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației, ca neîntemeiată. PENTRU ACESTE MOTIVE,