ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3642/2021

Ședința publică din data de 15 iunie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a de contencios administrativ și fiscal, la data de 27.09.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Uniunea Națională a Barourilor din România, anularea parțială a Hotărârii nr. 64/2011 a Consiliului U.N.B.R. privind adoptarea Statutului din 2011 al profesiei de avocat, referitoare la dispozițiile art. 26 din Anexă.

Prin sentința civilă nr. 1701 din 4 aprilie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Uniunea Națională a Barourilor din România, ca fiind neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, rejudecând, admiterea acțiunii și anularea parțială a Hotărârii nr. 64/2011 a Consiliului U.N.B.R. privind adoptarea Statutului din 2011 al profesiei de avocat, referitoare la dispozițiile art. 26 din Anexă, cu obligarea intimatei - pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În susținerea recursului, recurenta - reclamantă a arătat, în esență, că în mod netemeinic și nelegal, prin aplicarea greșită a dispozițiilor legale și jurisprudențiale, prima instanță a considerat ca fiind neîntemeiată susținerea reclamantei referitoare la caracterul nelegal al dispozițiilor legale invocate.

Nelegalitatea dispozițiilor atacate nu rezultă ca urmare a inexistenței unei proceduri de stabilire a existenței sau inexistenței faptei, acest lucru fiind stabilit de către instanța penală cu toate garanțiile existente, ci, nelegalitatea constă tocmai în faptul că procedura prin care Consiliul Baroului a ajuns la concluzia că fapta săvârșită de către reclamantă aduce atingere prestigiului profesiei de avocat este nelegală, fiind, astfel cum a constatat și Curtea Constituțională, rezultatul arbitrariului, nefiind respectată nicio garanție procesuală sau procedurală în persoana reclamantei.

Într-adevăr, instanța penală a decis că fapta există și că a fost săvârșită cu intenție, însă niciun moment aceasta nu s-a pronunțat dacă fapta de tulburare a ordinii și liniștii publice aduce sau nu atingere profesiei, deși avea această posibilitatea prin intermediul pedepselor complementare.

Prin urmare, cu atât mai mult se impunea ca analiza Consiliului, în sensul dacă fapta a adus sau nu atingere profesiei, să respecte toate garanțiile având în vedere că instanța penală impune interzicerea, ca pedeapsă complementară, a dreptului de a se exercita profesia de avocat.

Prin decizia CCR nr. 225 din 2017 instanța de control constituțional a reținut următoarele: prin art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, republicată, este reglementat unul dintre cazurile de nedemnitate a avocatului, și anume acela că este nedemn de a fi avocat cel condamnat definitiv prin hotărâre judecătorească la pedeapsa cu închisoare pentru săvârșirea unei infracțiuni de natură să aducă atingere prestigiului profesiei.

Instanța de control constituțional consideră că dispozițiile legale criticate nu stipulează care sunt acele infracțiuni intenționate pentru a căror săvârșire și, implicit, condamnare, avocatul este nedemn a mai exercita profesia în cauză, fapt care conduce la împrejurarea ca un aspect esențial să nu fie prevăzut în mod explicit prin lege, ci lăsat la aprecierea subiectivă a structurilor profesionale competente.

Or, normele privind cercetarea disciplinară trebuie să respecte anumite cerințe de stabilitate și previzibilitate, în caz contrar fiind încălcat art. 1 alin. (5) din Constituție.

Prin urmare, stabilirea stării de nedemnitate nu ar trebui să lase loc arbitrariului, iar imposibilitatea avocatului de a se apăra în fapt și în drept în fața Consiliului Baroului nu garantează o procedură transparentă și nearbitrală.

În analiza unui caz de nedemnitate, Consiliul trebuie să cerceteze: (i) dacă există o hotărâre penală definitivă de condamnare; (ii) dacă fapta pentru care s-a dispus condamnarea a fost săvârșită cu intenție și (iii) dacă acea faptă aduce atingere profesiei de avocat.

În cazul de față, instanța de fond a considerat că textul criticat ca fiind nelegal respectă toate garanțiile legalității, analizând exclusiv condițiile de la punctele (i) și (ii), când ceea ce trebuia analizat era modalitatea de transpunere în fapt a punctului (iii), acesta fiind cel care reprezintă materializarea procedurii ce se desfășoară cu nerespectarea drepturilor fundamentale ale reclamantei.

Din cuprinsul Sentinței și analizând modul în care instanța a înțeles să trateze procedura de constatare a nedemnității și cea de excludere ca urmare a unei sancțiuni administrative se poate observa că aceasta nu a înțeles faptul că reclamanta nu a reclamat niciun moment faptul că trebuie să existe identitate între cele două proceduri în ceea ce privește pașii de urmat, ci faptul că similaritatea trebuie să existe în privința garanțiilor de care este necesar să beneficieze (drept la apărare, dreptul la un proces echitabil etc).

Comparația dintre cele două proceduri s-a făcut exclusiv pentru a învedera instanței diferența dintre o procedură ce se desfășoară cu respectarea garanțiilor (cea administrativă) și una care este rezultatul arbitrariului (constatarea nedemnității).

Instanța de judecată apreciază în mod eronat faptul că dispozițiile internaționale invocate de către reclamantă în susținerea obligativității asigurării unui drept la apărare în cadrul procedurilor administrative, nu se aplică acestor proceduri, ci doar în fața instanțelor judecătorești, ceea ce este complet fals.

Decizia prin care s-a dispus încetarea calității de avocat s-a întemeiat numai în aparență pe dispozițiile art. 56 alin. (2), art. 14 lit. a) și art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995 și pe art. 73 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat, dispozițiile care au stat la baza luării Deciziei fiind rezultatul procedurii reglementate de art. 26 din Statut, procedură ce aduce grave atingeri atât legislației interne, cât și celei internaționale.

În opinia recurentei, aceste dispoziții sunt nelegale, motiv pentru care ar trebui să fie anulate, având în vedere că analizarea de către Consiliul Baroului a unui eventual caz de nedemnitate se realizează fără citarea și fără a se da posibilitatea avocatului în cauză de a se apăra în fapt și în drept cu privire la acuzațiile care i se aduc, mai ales în situația în care cercetarea se finalizează prin emiterea unei decizii de încetare a calității de avocat.

A mai arătat recurenta că principiu de bază, dreptul la apărare nu poate constitui obiectul vreunei restrângeri, indiferent că vorbim de o procedură judiciară sau administrativă.

Intimata-pârâtă Uniunea Națională a Barourilor din România a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică.

Astfel cum rezultă din încheierea de ședință din data de 9 februarie 2021, la termenul de judecată de la acea dată, Înalta Curte a invocat din oficiu excepția lipsei de interes a recurentei - reclamante în promovarea recursului ce face obiectul prezentei judecăți, având în vedere soluția pronunțată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, având ca obiect anularea deciziei prin care s-a dispus încetarea calității de avocat, cu consecința reînscrierii pe Tabloul avocaților definitivi cu drept de exercitare a profesiei (Sentința Civilă nr. 856 din 13.02.2017, prin care s-a respins acțiunea, definitivă prin Decizia nr. 2831 pronunțată la data de 14.05.2018 de către Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal).

II. Soluția instanței de recurs

Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 C. proc. civ., excepția lipsei de interes a recurentei - reclamante în promovarea recursului, Înalta Curte constată că excepția este întemeiată, pentru următoarele considerente:

Titularul unei acțiuni în contencios administrativ justifică demersul său judiciar prin necesitatea de a solicita intervenția instanței judecătorești competente în scopul ocrotirii unui drept al său ori a unui interes legitim, a cărui vătămare s-a produs prin actul administrativ ce se solicită a fi anulat.

Din perspectiva dispozițiilor art. 32 alin. (2) lit. d) coroborat cu art. 33 teza I C. proc. civ., orice demers judiciar ("orice cerere") poate fi inițiat și întreținut numai prin justificarea unui interes legitim încălcat, dispoziții aplicabile și în cazul căilor de atac.

Prin demersul judiciar inițiat în fața instanței de contencios administrativ și fiscal - Curtea de Apel București, reclamanta urmărește anularea dispozițiilor art. 26 din anexa Hotărârii nr. 64/2011, respectiv din Statutul avocaților, criticile acesteia constând în încălcarea dreptului la apărare a persoanei supuse acestei proceduri.

Prin dispozițiile criticate, se instituie o procedură prin care se constată încetată calitatea de avocat ca urmare a existenței unei stări de nedemnitate decurgând din suferirea unei condamnări pentru o infracțiune intenționată care este de natură a aduce atingere prestigiului profesiei.

Înalta Curte constată că, separat de prezentul dosar, reclamanta A. a introdus pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal o altă acțiune, înregistrată sub numărul de dosar x/2016, având ca obiect anularea deciziei prin care s-a dispus încetarea calității de avocat, cu consecința reînscrierii pe Tabloul avocaților definitivi cu drept de exercitare a profesiei.

Acțiunea reclamantei a fost soluționată prin sentința civilă nr. 856 din 13.02.2017, în sensul respingerii cererii, ca neîntemeiată, această soluție căpătând caracter definitiv prin Decizia nr. 2831 pronunțată la data de 14.05.2018 de către Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin respingerea ca nefondat a recursului promovat de reclamantă.

În raport de această împrejurare, Înalta Curte reține că, în prezent, nu subzistă interesul procesual al susținerii recursului de către recurenta-reclamantă, având în vedere situația redată în precedent.

Orice demers în justiție trebuie să fie grefat pe un interes actual al titularului cererii de chemare în judecată. Cu alte cuvinte, cel care inițiază cererea de chemare în judecată trebuie să justifice că, urmare a admiterii cererii de chemare în judecată, ar avea un beneficiu.

În doctrină s-a statuat că interesul este actual în situația în care, dacă cel interesat nu ar recurge la acțiune în momentul respectiv, s-ar expune prin aceasta unui prejudiciu. Un interes eventual, ca și un interes care a trecut, a fost depășit, nu poate fi luat în considerare.

Prin urmare, interesul de a acționa al reclamantei nu mai este actual, potrivit art. 33 din C. proc. civ., astfel că nu este îndeplinită condiția de exercitare a căii de atac referitoare la justificarea unui interes, în sensul art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ.

Pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite excepția lipsei de interes în susținerea recursului și va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A., ca lipsit de interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția lipsei de interes, invocată de instanță din oficiu.

Respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 1701 din 4 aprilie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca lipsit de interes.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 iunie 2021.