ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2009/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2009/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului,

din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Prahova sub nr. 7070/105/2010 reclamanta C.C. IPURL a chemat în

judecată pârâta SC A.L.F. SA solicitând instanței pronunțarea unei hotărâri

care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a imobilelor M. 2 situat

în Ploiești, M. 4 situat în Ploiești, cartier Vest.

În temeiul art. 115 -

119 C. proc. civ. pârâta SC A.L.F. SA a formulat întâmpinare și cerere

reconvențională. În cuprinsul întâmpinării, pârâta a invocat excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantei, întrucât lichidatorul judiciar nu

are calitatea de a promova o astfel de acțiune, și excepția prescripției

dreptului la acțiune.

Pe calea cererii

reconvenționale, pârâta a solicitat instituirea unui drept de retenție asupra

celor două spații comerciale până la achitarea datoriei pe care SC L. SRL o are

față de societate în cuantum de 639.506.905 ROL reprezentând debit și

penalități de întârziere la care s-au adăugat 53.450.00, debit ce rezultă din

sentința civilă din 11 februarie 2005 pronunțată de Judecătoria Ploiești.

Prin încheierea din

13 aprilie 2011 pronunțată de Tribunalul Prahova, secția comercială și de

contencios administrativ, a fost respinsă excepția lipsei calității procesual

active invocată de pârâta SC A.L.F. SA, motivat de faptul că dispozițiile art.

20 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 85/2006 permit lichidatorului judiciar să

formuleze astfel de acțiuni și a fost respinsă excepția prescripției dreptului

la acțiune, reținându-se că în cauză este vorba despre un drept real, față de care

sunt aplicabile dispozițiile art. 1890 C. civ.

Prin Sentința nr. 539

din 22 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul Prahova, secția comercială și de

contencios administrativ, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta C.C.

IPURL, în contradictoriu cu pârâta SC A.L.F. SA și s-a constatat

vânzarea-cumpărarea intervenită între SC L. SRL și pârâta SC A.L.F. SA, cu

privire la următoarele spații comerciale: M. 2 situat în Ploiești și M. 4

situat în Ploiești, cartier Vest.

S-a dispus ca

prezenta hotărâre să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

A fost respinsă

cererea reconvențională formulată de pârâta SC A.L.F. SA.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că prin Decizia nr. 649 din 12 februarie 2007

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pârâta-reclamantă a fost

obligată să încheie cu reclamanta-pârâtă un contract de vânzare-cumpărare

pentru M. 2, în suprafață de 70 mp situat în Ploiești și M. 4 în suprafață de

aproximativ 130 mp situat în Ploiești, cartier Vest.

Înalta Curte a avut

în vedere faptul că prin promisiunea de vânzare-cumpărare din 21 aprilie 2003

părțile au convenit la încheierea unui contract de vânzare-cumpărare în termen

de 30 zile pentru înstrăinarea a 7 spații comerciale, la un preț total de

100.000 dolari SUA, plătit în 22 rate lunare.

Ulterior, la data de

16 decembrie 2003, pentru a stinge litigiile aflate pe rolul instanțelor,

părțile au încheiat o tranzacție prin care reclamanta din prezenta cauză s-a

obligat să înstrăineze numai 2 din cele 7 spații promise, fără nici o altă

pretenție din partea SC L. SRL, față de celelalte spații ce au făcut obiectul

vânzării-cumpărării din data de 21 aprilie 2003.

În temeiul

promisiunii de vânzare, în patrimoniul părților contractante au luat naștere un

drept și, respectiv, o obligație de a face corelativă, de a încheia contractul

de vânzare-cumpărare în formă autentică, iar pârâta nu și-a executat de bună

voie această obligație statuată în sarcina sa și prin Decizia nr. 649 din 12

februarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și recunoscută, de

altfel, prin apărările formulate.

Prin urmare,

tribunalul a apreciat pretenția reclamantei ca fiind întemeiată, întrucât a

făcut dovada că pârâta are în sarcina sa, o obligație de a face, pe care nu

înțelege să o execute de bunăvoie, motiv pentru care, instanța, în temeiul art.

1073, 1077 C. civ. are competența de a pronunța o hotărâre, care să țină loc de

act autentic de vânzare-cumpărare, hotărâre prin care este suplinit

consimțământul debitorului obligației de a face neexecutate (ceea ce

echivalează cu o executare silită în natură atipică a obligației de a face).

În ceea ce privește

cererea reconvențională, tribunalul a apreciat-o ca fiind neîntemeiată, dat

fiind faptul că dreptul de retenție este un drept în temeiul căruia cel care

deține un bun mobil sau imobil al altcuiva, pe care trebuie să-l restituie,

este îndreptățit să rețină lucrul respectiv, să refuze deci restituirea până

când creditorul lucrului își va executa obligația ce o are către el, cu privire

la acesta, plătindu-i totodată și sumele cheltuite cu păstrarea, întreținerea

sau îmbunătățirea lucrului.

Condițiile

recunoașterii sau instituirii dreptului de retenție sunt: creanța creditorului

să fie certă, lichidă și exigibilă, dreptul de retenție să fie invocat față de

proprietarul exclusiv și actual al bunului respectiv, între lucru și creanță să

existe o conexiune contractuală sau extracontractuală, iar în speță aceste

condiții nu sunt îndeplinite.

Cele invocate de

pârâta-reclamantă prin cererea reconvențională cu privire la neîncasarea unei

creanțe, executarea silită nefiind încă finalizată, au fost apreciate ca fiind

nerelevante, cât timp nu sunt întrunite condițiile menționate.

Creanța pârâtei

provine dintr-un contract de închiriere pentru care a fost pronunțată Sentința

nr. 1434/2005, iar executarea acestuia nu a fost finalizată, urmare a anulării

formelor de executare silită, a somației din data de 1 iulie 2005 și a adresei

de poprire din 1 iunie 2002 (prin Sentința nr. 7239 din 26 septembrie 2005

pronunțată de Judecătoria Ploiești).

Considerentul ce a

fost avut în vedere de instanța de executare la momentul pronunțării sentinței

menționate a fost acela că, făcându-se aplicarea art. 8 din contractul de

închiriere, societatea reclamantă nu mai datorează nimic pârâtei.

De altfel, prin

tranzacția intervenită între părți la data de 16 octombrie 2003, ulterior

încheierii contractului de închiriere s-au stins toate pretențiile legate de

aceste spații comerciale.

Prin urmare, instanța

de fond a reținut că pârâta nu deține o creanță certă, lichidă și exigibilă

care să fie invocată față de proprietarul actual al bunurilor, dovadă în acest

sens fiind și faptul că pârâta nu s-a înscris la masa credală, în condițiile în

care în prezent reclamanta se află în procedura insolvenței.

Pârâta SC A.L.-F. SA

a declarat apel, atât împotriva încheierii din data 13 aprilie 2011, cât și

împotriva Sentinței nr. 539 din 22 iunie 2011 pronunțate de Tribunalul Prahova.

Prin Decizia nr. 106

din 20 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a

civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost admis apelul formulat de

pârâta SC A.L.-F. SA, a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că

suprafețele magazinelor pentru care se constată vânzarea-cumpărarea sunt de -

M. 2 - aproximativ 70 mp și M. 4 - aproximativ 130 mp (conform Deciziei nr.

649/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție). A fost obligă

intimata-reclamantă la plata sumei de 2.000 RON cheltuieli de judecată către

apelanta pârâtă. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței.

În motivarea

hotărârii, instanța de control judiciar, a reținut, în esență, ca fiind

neîntemeiate susținerile apelantei-pârâte în sensul că lichidatorul nu are

calitate procesuală activă, întrucât calitatea procesuală activă este dată de

atribuțiile lichidatorului în procedura de faliment, care, potrivit art. 25

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2006, conduce activitatea debitorului,

situație în care poate iniția orice acțiune ce duce la majorarea patrimoniului

și în final la satisfacerea creanțelor.

S-a apreciat ca fiind

corect soluționată de către instanța de fond și excepția prescripției dreptului

la acțiune.

S-a reținut ca fiind

întemeiate în parte criticile apelantei cu privire la sentința pronunțată

asupra fondului cauzei, în sensul că, astfel cum rezultă din Decizia nr. 649

din 12 februarie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pârâta

SC A.L.F. SA a fost obligată să încheie cu reclamanta SC L. SRL Ploiești

contractul de vânzare-cumpărare pentru M. 2 din str. S.M. în suprafața de 70 mp

și M. 4 în suprafața de aproximativ 130 mp.

Cum prin sentința

pronunțată, instanța de fond nu a delimitat, nu a arătat exact suprafețele

pentru care se impune constatarea vânzării-cumpărării, instanța de control

judiciar a admis apelul, a schimbat în parte hotărârea atacată și a stabilit că

suprafața pentru care să se constate vânzarea-cumpărarea pentru m. 2 este de 70

mp, așa cum rezultă din decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție.

Au fost înlăturate

susținerile apelantei-pârâte vizând respingerea de către instanța de fond a

cererii reconvenționale.

Aceasta întrucât,

deși apelanta a invocat o creanță de recuperare ce rezultă dintr-un titlu

executoriu, constând într-o hotărâre judecătorească, nu rezultă că este certă,

lichidă și exigibilă, atâta timp cât formele de executare au fost anulate prin

Sentința nr. 7239 din 26 septembrie 2009, definitivă și irevocabilă.

Mai mult, nici

apelanta nu a depus diligente în ceea ce privește recuperarea creanței pe care

o invocă, în sensul că nu a înțeles să depună declarație de creanță pentru

înscrierea în tabelul de creanțe al debitoarei intimate aflată în procedura de

insolvență.

În termen legal,

împotriva acestei decizii, pârâta SC A.L.F. SA Ploiești a declarat recurs,

invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivare,

recurenta-pârâtă critică hotărârea atacată pentru nelegalitate, susținând, în

esență, încălcarea dispozițiilor art. 25 din Legea privind procedura

insolvenței nr. 85/2006.

În opinia recurentei,

speța dedusă judecății nu se încadrează în situațiile reglementate de

dispozițiile art. 25 din Legea nr. 85/2006, iar lichidatorul judiciar nu are

calitatea procesuală activă necesară promovării acestui litigiu.

Prin cererea de

chemare în judecată, arată recurenta, s-a solicitat pronunțarea unei hotărâri

care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare cu privire la două spații

comerciale, iar nu anularea actelor frauduloase, transferurilor și a altor

operațiuni încheiate de debitor.

Totodată, apreciază

că soluția instanței de apel este în contradicție cu dispozițiile art. 3 din

Decretul nr. 167/1958.

Susține că dreptul

societății de a perfecta contractul de vânzare-cumpărare cu privire la cele

două spații comerciale s-a născut la data de 12 februarie 2007, când societatea

pârâtă a fost obligată prin hotărâre irevocabilă să încheie contractul de

vânzare-cumpărare, și putea fi valorificat doar într-o perioadă de 3 ani,

prescriindu-se la data de 12 februarie 2010.

Executarea silită, în

natură, a obligației de a face, se asigură prin acțiunea personală având ca

obiect pronunțarea unei hotărâri care ține loc de act de vânzare-cumpărare,

supusă termenului de prescripție prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Cu privire la acest

aspect, consideră că, în mod nelegal, cele două instanțe au apreciat că sunt

incidente dispozițiile art. 1890 C. civ. potrivit cu care "toate acțiunile

atât reale cât și personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile și

pentru care n-a defipt un termen de prescripție, se vor prescrie în treizeci de

ani, fără ca cel ce invocă această prescripție să fie obligat a produce vreun

titlu, și fără să i se poată opune reaua-credință".

Termenul prescripției

curge din momentul pronunțării hotărârii prin care s-a admis recursul pârâtei

și au fost modificate hotărârile pronunțate anterior, termenul nefiind

întrerupt prin recunoașterea dreptului sau prin promovarea unei acțiuni în

instanță.

Doar cererea de

chemare în judecată ar fi avut efect întreruptiv, apreciază recurenta, dar aceasta

a fost promovată abia la data de 19 noiembrie 2010 când dreptul reclamantei era

deja prescris.

Sub un al treilea

aspect, recurenta consideră că hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea

art. 1444 C. civ.

Intimata-reclamantă

C.C.I. Ploiești - lichidator judiciar al SC L. SRL Ploiești a formulat

întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului ca

nefondat.

Analizând decizia

recurată în raport de criticile formulate și susținerile din întâmpinare, în

limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta

Curte constată că recursul este sunt fondat, pentru considerentele care succed:

Condiția calității

procesuale prezintă o importanță considerabilă deoarece raportul de drept

procesual nu se poate stabili decât între persoanele care se legitimează

procesual. În speță, legitimatio ad causam se analizează în raport de titularul

dreptului de a formula cererea de chemare în judecată, întrucât subiect al

acțiunii este cel care are vocația să promoveze această acțiune.

Prin Legea nr.

85/2006 s-au stabilit distinct atribuțiile lichidatorului (art. 25), așa încât

și poziția sa procesuală trebuie să vizeze drepturile care i-au fost atribuite.

Conform art. 25 din

legea anterior menționată, principalele atribuții ale administratorului

judiciar, în cadrul prezentei legi, sunt:

a) examinarea

situației economice a debitorului și a documentelor depuse, conform

prevederilor art. 28 și 35 și întocmirea unui raport prin care să propună fie

intrarea în procedura simplificată, fie continuarea perioadei de observație în

cadrul procedurii generale și supunerea acelui raport judecătorului-sindic,

într-un termen stabilit de acesta, dar care nu va putea depăși 30 de zile de la

desemnarea administratorului judiciar;

b) examinarea

activității debitorului și întocmirea unui raport amănunțit asupra cauzelor și

împrejurărilor care au dus la apariția stării de insolvență, cu menționarea

persoanelor cărora le-ar fi imputabilă, și asupra existenței premiselor

angajării răspunderii acestora, în condițiile art. 138, precum și asupra

posibilității reale de reorganizare efectivă a activității debitorului ori a

motivelor care nu permit reorganizarea și supunerea acelui raport

judecătorului-sindic, într-un termen stabilit de acesta, dar care nu va putea depăși

60 de zile de la desemnarea administratorului judiciar;

c) întocmirea actelor

prevăzute la art. 28 alin. (1), în cazul în care debitorul nu și-a îndeplinit

obligația respectivă înăuntrul termenelor legale, precum și verificarea,

corectarea și completarea informațiilor cuprinse în actele respective, când

acestea au fost prezentate de debitor;

d) elaborarea

planului de reorganizare a activității debitorului, în funcție de cuprinsul

raportului prevăzut la lit. a) și în condițiile și termenele prevăzute la art.

94;

e) supravegherea

operațiunilor de gestionare a patrimoniului debitorului;

f) conducerea

integrală, respectiv în parte, a activității debitorului, în acest ultim caz cu

respectarea precizărilor exprese ale judecătorului-sindic cu privire la atribuțiile

sale și la condițiile de efectuare a plăților din contul averii debitorului;

g) convocarea,

prezidarea și asigurarea secretariatului ședințelor adunării creditorilor sau

ale acționarilor, asociaților ori membrilor debitorului persoană juridică;

h) introducerea de

acțiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna

drepturilor creditorilor, precum și a unor transferuri cu caracter patrimonial,

a unor operațiuni comerciale încheiate de debitor și a constituirii unor

garanții acordate de acesta, susceptibile a prejudicia drepturile creditorilor;

i) sesizarea de

urgență a judecătorului-sindic în cazul în care constată că nu există bunuri în

averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi

cheltuielile administrative;

j) menținerea sau

denunțarea unor contracte încheiate de debitor;

k) verificarea

creanțelor și, atunci când este cazul, formularea de obiecțiuni la acestea,

precum și întocmirea tabelelor creanțelor;

l) încasarea

creanțelor, urmărirea încasării creanțelor referitoare la bunurile din averea

debitorului sau la sumele de bani transferate de către debitor înainte de

deschiderea procedurii; formularea și susținerea acțiunilor în pretenții pentru

încasarea creanțelor debitorului, pentru aceasta putând angaja avocați;

m) cu condiția

confirmării de către judecătorul-sindic, încheierea de tranzacții, descărcarea

de datorii, descărcarea fidejusorilor, renunțarea la garanții reale;

n) sesizarea

judecătorului-sindic în legătură cu orice problemă care ar cere o soluționare

de către acesta.

Acțiunea dedusă

judecății are ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de

vânzare-cumpărare a unor spații comerciale, cu privire la care prin tranzacția

(dosar fond) intervenită între SC A.L.F. SA și SC L. SRL la data de 16

octombrie 2003, s-au stins toate pretențiile legate de aceste spații

comerciale, iar prin Decizia nr. 649 din 12 februarie 2007 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție (dosar fond) a fost obligată pârâta SC A.L.F. SA să încheie

cu reclamanta SC L. SRL contract de vânzare-cumpărare pentru M. 2 și M. 4,

anterior intrării în insolvență a SC L. SRL.

Se constată că

acțiunea promovată de lichidatorul debitoarei SC L. SRL nu se încadrează în

dispozițiile art. 25 din Legea nr. 85/2006, iar C.C.I. nu are calitate

procesuală activă în promovarea litigiului pendinte, în plus, acțiunea nu

vizează anularea actelor frauduloase, transferurilor și a altor operațiuni

încheiate de debitor.

Este adevărat că

potrivit art. 25 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2006 lichidatorul conduce

activitatea debitorului, însă nu se poate reține că acesta poate iniția orice

acțiune sub pretextul majorării patrimoniului și satisfacerii creanțelor, cu

atât mai mult cu cât, în speță, nu se poate face abstracție de faptul că,

anterior intrării SC L. SRL în insolvență, prin tranzacția (dosar fond)

intervenită între SC A.L.F. SA și SC L. SRL la data de 16 octombrie 2003, s-au

stins toate pretențiile legate de spațiile comerciale în discuție, iar prin

Decizia nr. 649 din 12 februarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a

fost obligată pârâta SC A.L.F. SA să încheie cu reclamanta SC L. SRL contract

de vânzare-cumpărare pentru M. 2 și M. 4.

Prin urmare, în mod

greșit, atât prima instanță, cât și instanța de control judiciar au soluționat

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, fiind fondate

criticile recurentei-pârâte formulate sub acest aspect, motiv pentru care,

constatând că se confirmă motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte, în considerarea prevederilor art. 312 alin. (1)

și alin. (3) C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâta SC A.L.F. SA

Ploiești împotriva Deciziei nr. 106 din 20 octombrie 2011 pronunțată de Curtea

de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Va modifica în parte decizia atacată, în sensul că va admite apelul formulat de

pârâta SC A.L.F. SA Ploiești împotriva Sentinței nr. 539 din data de 22 iunie

2011 pronunțată de Tribunalul Prahova. Va schimba în parte sentința apelată, în

sensul că va respinge acțiunea reclamantei C.C.I. Ploiești - lichidator

judiciar al SC L. SRL Ploiești ca fiind formulată de o persoană fără calitate

procesuală activă.

În raport de soluția

pronunțată, constatând că acțiunea a fost promovată de o persoană fără calitate

procesuală activă, restul criticilor formulate de recurentă referitoare la

nelegala respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune,

precum și cele vizând fondul cauzei, nu-și mai găsesc justificarea, fiind de

prisos analizarea acestora.

Potrivit

dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. "partea care cade în

pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de

judecată".

Prin admiterea

recursului și schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul respingerii

acțiunii reclamantei, aceasta a căzut în pretenții, motiv pentru care, în

raport de solicitarea reprezentantului recurentei-pârâte privind plata

cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin.

(1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acestuia, în sensul obligării

intimatei-reclamante C.C.I. Ploiești - lichidator judiciar al SC L. SRL

Ploiești la plata sumei de 7.429 RON cheltuieli de judecată către

recurenta-pârâtă SC A.L.F. SA Ploiești, conform înscrisurilor doveditoare

aflate la doar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de pârâta SC A.L.F. SA Ploiești împotriva Deciziei nr. 106

din 20 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a

civilă, de contencios administrativ și fiscal. Modifică în parte decizia

atacată, în sensul că admite apelul formulat de pârâta SC A.L.F. SA Ploiești

împotriva Sentinței nr. 539 din data de 22 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul

Prahova. Schimbă în parte sentința apelată, în sensul că respinge acțiunea

reclamantei C.C.I. Ploiești - lichidator judiciar al SC L. SRL Ploiești ca

fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Obligă

intimata-reclamantă C.C.I. Ploiești - lichidator judiciar al SC L. SRL Ploiești

la plata sumei de 7.429 RON cheltuieli de judecată către recurenta-pârâtă SC

A.L.F. SA Ploiești.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 mai 2013.

Procesat de GGC - CL