ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2009/2013

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 7070/105/2010 reclamanta C.C. IPURL a chemat în judecată pârâta SC A.L.F. SA solicitând instanței pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a imobilelor M. 2 situat în Ploiești, M. 4 situat în Ploiești, cartier Vest. În temeiul art. 115 - 119 C. proc. civ. pârâta SC A.L.F. SA a formulat întâmpinare și cerere reconvențională. În cuprinsul întâmpinării, pârâta a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, întrucât lichidatorul judiciar nu are calitatea de a promova o astfel de acțiune, și excepția prescripției dreptului la acțiune.

Pe calea cererii reconvenționale, pârâta a solicitat instituirea unui drept de retenție asupra celor două spații comerciale până la achitarea datoriei pe care SC L. SRL o are față de societate în cuantum de 639.506.905 ROL reprezentând debit și penalități de întârziere la care s-au adăugat 53.450.00, debit ce rezultă din sentința civilă din 11 februarie 2005 pronunțată de Judecătoria Ploiești. Prin încheierea din 13 aprilie 2011 pronunțată de Tribunalul Prahova, secția comercială și de contencios administrativ, a fost respinsă excepția lipsei calității procesual active invocată de pârâta SC A.L.F. SA, motivat de faptul că dispozițiile art. 20 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 85/2006 permit lichidatorului judiciar să formuleze astfel de acțiuni și a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune, reținându-se că în cauză este vorba despre un drept real, față de care sunt aplicabile dispozițiile art. 1890 C. civ.

Prin Sentința nr. 539 din 22 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul Prahova, secția comercială și de contencios administrativ, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta C.C. IPURL, în contradictoriu cu pârâta SC A.L.F. SA și s-a constatat vânzarea-cumpărarea intervenită între SC L. SRL și pârâta SC A.L.F. SA, cu privire la următoarele spații comerciale: M. 2 situat în Ploiești și M. 4 situat în Ploiești, cartier Vest. S-a dispus ca prezenta hotărâre să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare. A fost respinsă cererea reconvențională formulată de pârâta SC A.L.F. SA. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin Decizia nr. 649 din 12 februarie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pârâta-reclamantă a fost obligată să încheie cu reclamanta-pârâtă un contract de vânzare-cumpărare pentru M. 2, în suprafață de 70 mp situat în Ploiești și M. 4 în suprafață de aproximativ 130 mp situat în Ploiești, cartier Vest.

Înalta Curte a avut în vedere faptul că prin promisiunea de vânzare-cumpărare din 21 aprilie 2003 părțile au convenit la încheierea unui contract de vânzare-cumpărare în termen de 30 zile pentru înstrăinarea a 7 spații comerciale, la un preț total de 100.000 dolari SUA, plătit în 22 rate lunare.

Ulterior, la data de 16 decembrie 2003, pentru a stinge litigiile aflate pe rolul instanțelor, părțile au încheiat o tranzacție prin care reclamanta din prezenta cauză s-a obligat să înstrăineze numai 2 din cele 7 spații promise, fără nici o altă pretenție din partea SC L. SRL, față de celelalte spații ce au făcut obiectul vânzării-cumpărării din data de 21 aprilie 2003. În temeiul promisiunii de vânzare, în patrimoniul părților contractante au luat naștere un drept și, respectiv, o obligație de a face corelativă, de a încheia contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică, iar pârâta nu și-a executat de bună voie această obligație statuată în sarcina sa și prin Decizia nr. 649 din 12 februarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și recunoscută, de altfel, prin apărările formulate.

Prin urmare, tribunalul a apreciat pretenția reclamantei ca fiind întemeiată, întrucât a făcut dovada că pârâta are în sarcina sa, o obligație de a face, pe care nu înțelege să o execute de bunăvoie, motiv pentru care, instanța, în temeiul art. 1073, 1077 C. civ. are competența de a pronunța o hotărâre, care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, hotărâre prin care este suplinit consimțământul debitorului obligației de a face neexecutate (ceea ce echivalează cu o executare silită în natură atipică a obligației de a face).

În ceea ce privește cererea reconvențională, tribunalul a apreciat-o ca fiind neîntemeiată, dat fiind faptul că dreptul de retenție este un drept în temeiul căruia cel care deține un bun mobil sau imobil al altcuiva, pe care trebuie să-l restituie, este îndreptățit să rețină lucrul respectiv, să refuze deci restituirea până când creditorul lucrului își va executa obligația ce o are către el, cu privire la acesta, plătindu-i totodată și sumele cheltuite cu păstrarea, întreținerea sau îmbunătățirea lucrului. Condițiile recunoașterii sau instituirii dreptului de retenție sunt: creanța creditorului să fie certă, lichidă și exigibilă, dreptul de retenție să fie invocat față de proprietarul exclusiv și actual al bunului respectiv, între lucru și creanță să existe o conexiune contractuală sau extracontractuală, iar în speță aceste condiții nu sunt îndeplinite.

Cele invocate de pârâta-reclamantă prin cererea reconvențională cu privire la neîncasarea unei creanțe, executarea silită nefiind încă finalizată, au fost apreciate ca fiind nerelevante, cât timp nu sunt întrunite condițiile menționate. Creanța pârâtei provine dintr-un contract de închiriere pentru care a fost pronunțată Sentința nr. 1434/2005, iar executarea acestuia nu a fost finalizată, urmare a anulării formelor de executare silită, a somației din data de 1 iulie 2005 și a adresei de poprire din 1 iunie 2002 (prin Sentința nr. 7239 din 26 septembrie 2005 pronunțată de Judecătoria Ploiești). Considerentul ce a fost avut în vedere de instanța de executare la momentul pronunțării sentinței menționate a fost acela că, făcându-se aplicarea art. 8 din contractul de închiriere, societatea reclamantă nu mai datorează nimic pârâtei.

De altfel, prin tranzacția intervenită între părți la data de 16 octombrie 2003, ulterior încheierii contractului de închiriere s-au stins toate pretențiile legate de aceste spații comerciale. Prin urmare, instanța de fond a reținut că pârâta nu deține o creanță certă, lichidă și exigibilă care să fie invocată față de proprietarul actual al bunurilor, dovadă în acest sens fiind și faptul că pârâta nu s-a înscris la masa credală, în condițiile în care în prezent reclamanta se află în procedura insolvenței. Pârâta SC A.L.-F. SA a declarat apel, atât împotriva încheierii din data 13 aprilie 2011, cât și împotriva Sentinței nr. 539 din 22 iunie 2011 pronunțate de Tribunalul Prahova. Prin Decizia nr. 106 din 20 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost admis apelul formulat de pârâta SC A.L.-F.

SA, a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că suprafețele magazinelor pentru care se constată vânzarea-cumpărarea sunt de - M. 2 - aproximativ 70 mp și M. 4 - aproximativ 130 mp (conform Deciziei nr. 649/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție). A fost obligă intimata-reclamantă la plata sumei de 2.000 RON cheltuieli de judecată către apelanta pârâtă. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței. În motivarea hotărârii, instanța de control judiciar, a reținut, în esență, ca fiind neîntemeiate susținerile apelantei-pârâte în sensul că lichidatorul nu are calitate procesuală activă, întrucât calitatea procesuală activă este dată de atribuțiile lichidatorului în procedura de faliment, care, potrivit art. 25 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2006, conduce activitatea debitorului, situație în care poate iniția orice acțiune ce duce la majorarea patrimoniului și în final la satisfacerea creanțelor.

S-a apreciat ca fiind corect soluționată de către instanța de fond și excepția prescripției dreptului la acțiune. S-a reținut ca fiind întemeiate în parte criticile apelantei cu privire la sentința pronunțată asupra fondului cauzei, în sensul că, astfel cum rezultă din Decizia nr. 649 din 12 februarie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pârâta SC A.L.F. SA a fost obligată să încheie cu reclamanta SC L. SRL Ploiești contractul de vânzare-cumpărare pentru M. 2 din str. S.M. în suprafața de 70 mp și M. 4 în suprafața de aproximativ 130 mp. Cum prin sentința pronunțată, instanța de fond nu a delimitat, nu a arătat exact suprafețele pentru care se impune constatarea vânzării-cumpărării, instanța de control judiciar a admis apelul, a schimbat în parte hotărârea atacată și a stabilit că suprafața pentru care să se constate vânzarea-cumpărarea pentru m. 2 este de 70 mp, așa cum rezultă din decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Au fost înlăturate susținerile apelantei-pârâte vizând respingerea de către instanța de fond a cererii reconvenționale. Aceasta întrucât, deși apelanta a invocat o creanță de recuperare ce rezultă dintr-un titlu executoriu, constând într-o hotărâre judecătorească, nu rezultă că este certă, lichidă și exigibilă, atâta timp cât formele de executare au fost anulate prin Sentința nr. 7239 din 26 septembrie 2009, definitivă și irevocabilă. Mai mult, nici apelanta nu a depus diligente în ceea ce privește recuperarea creanței pe care o invocă, în sensul că nu a înțeles să depună declarație de creanță pentru înscrierea în tabelul de creanțe al debitoarei intimate aflată în procedura de insolvență. În termen legal, împotriva acestei decizii, pârâta SC A.L.F.

SA Ploiești a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivare, recurenta-pârâtă critică hotărârea atacată pentru nelegalitate, susținând, în esență, încălcarea dispozițiilor art. 25 din Legea privind procedura insolvenței nr. 85/2006. În opinia recurentei, speța dedusă judecății nu se încadrează în situațiile reglementate de dispozițiile art. 25 din Legea nr. 85/2006, iar lichidatorul judiciar nu are calitatea procesuală activă necesară promovării acestui litigiu. Prin cererea de chemare în judecată, arată recurenta, s-a solicitat pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare cu privire la două spații comerciale, iar nu anularea actelor frauduloase, transferurilor și a altor operațiuni încheiate de debitor.

Totodată, apreciază că soluția instanței de apel este în contradicție cu dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Susține că dreptul societății de a perfecta contractul de vânzare-cumpărare cu privire la cele două spații comerciale s-a născut la data de 12 februarie 2007, când societatea pârâtă a fost obligată prin hotărâre irevocabilă să încheie contractul de vânzare-cumpărare, și putea fi valorificat doar într-o perioadă de 3 ani, prescriindu-se la data de 12 februarie 2010. Executarea silită, în natură, a obligației de a face, se asigură prin acțiunea personală având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care ține loc de act de vânzare-cumpărare, supusă termenului de prescripție prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Cu privire la acest aspect, consideră că, în mod nelegal, cele două instanțe au apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 1890 C. civ. potrivit cu care "toate acțiunile atât reale cât și personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile și pentru care n-a defipt un termen de prescripție, se vor prescrie în treizeci de ani, fără ca cel ce invocă această prescripție să fie obligat a produce vreun titlu, și fără să i se poată opune reaua-credință". Termenul prescripției curge din momentul pronunțării hotărârii prin care s-a admis recursul pârâtei și au fost modificate hotărârile pronunțate anterior, termenul nefiind întrerupt prin recunoașterea dreptului sau prin promovarea unei acțiuni în instanță.

Doar cererea de chemare în judecată ar fi avut efect întreruptiv, apreciază recurenta, dar aceasta a fost promovată abia la data de 19 noiembrie 2010 când dreptul reclamantei era deja prescris. Sub un al treilea aspect, recurenta consideră că hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea art. 1444 C. civ. Intimata-reclamantă C.C.I. Ploiești - lichidator judiciar al SC L. SRL Ploiești a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului ca nefondat. Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate și susținerile din întâmpinare, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este sunt fondat, pentru considerentele care succed: Condiția calității procesuale prezintă o importanță considerabilă deoarece raportul de drept procesual nu se poate stabili decât între persoanele care se legitimează procesual.

În speță, legitimatio ad causam se analizează în raport de titularul dreptului de a formula cererea de chemare în judecată, întrucât subiect al acțiunii este cel care are vocația să promoveze această acțiune. Prin Legea nr. 85/2006 s-au stabilit distinct atribuțiile lichidatorului (art. 25), așa încât și poziția sa procesuală trebuie să vizeze drepturile care i-au fost atribuite.

Conform art. 25 din legea anterior menționată, principalele atribuții ale administratorului judiciar, în cadrul prezentei legi, sunt: a) examinarea situației economice a debitorului și a documentelor depuse, conform prevederilor art. 28 și 35 și întocmirea unui raport prin care să propună fie intrarea în procedura simplificată, fie continuarea perioadei de observație în cadrul procedurii generale și supunerea acelui raport judecătorului-sindic, într-un termen stabilit de acesta, dar care nu va putea depăși 30 de zile de la desemnarea administratorului judiciar; b) examinarea activității debitorului și întocmirea unui raport amănunțit asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția stării de insolvență, cu menționarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă, și asupra existenței premiselor angajării răspunderii acestora, în condițiile art. 138, precum și asupra posibilității reale de reorganizare efectivă a activității debitorului ori a motivelor care nu permit reorganizarea și supunerea acelui raport judecătorului-sindic, într-un termen stabilit de acesta, dar care nu va putea depăși 60 de zile de la desemnarea administratorului judiciar; c) întocmirea actelor prevăzute la art. 28 alin. (1), în cazul în care debitorul nu și-a îndeplinit obligația respectivă înăuntrul termenelor legale, precum și verificarea,

corectarea și completarea informațiilor cuprinse în actele respective, când acestea au fost prezentate de debitor; d) elaborarea planului de reorganizare a activității debitorului, în funcție de cuprinsul raportului prevăzut la lit. a) și în condițiile și termenele prevăzute la art. 94; e) supravegherea operațiunilor de gestionare a patrimoniului debitorului; f) conducerea integrală, respectiv în parte, a activității debitorului, în acest ultim caz cu respectarea precizărilor exprese ale judecătorului-sindic cu privire la atribuțiile sale și la condițiile de efectuare a plăților din contul averii debitorului; g) convocarea, prezidarea și asigurarea secretariatului ședințelor adunării creditorilor sau ale acționarilor, asociaților ori membrilor debitorului persoană juridică; h) introducerea de acțiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor, precum și a unor transferuri cu caracter patrimonial, a unor operațiuni comerciale încheiate de debitor și a constituirii unor garanții acordate de acesta, susceptibile a prejudicia drepturile creditorilor; i) sesizarea de urgență a judecătorului-sindic în cazul în care constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative; j) menținerea sau denunțarea unor contracte încheiate de debitor;

k) verificarea creanțelor și, atunci când este cazul, formularea de obiecțiuni la acestea, precum și întocmirea tabelelor creanțelor; l) încasarea creanțelor, urmărirea încasării creanțelor referitoare la bunurile din averea debitorului sau la sumele de bani transferate de către debitor înainte de deschiderea procedurii; formularea și susținerea acțiunilor în pretenții pentru încasarea creanțelor debitorului, pentru aceasta putând angaja avocați; m) cu condiția confirmării de către judecătorul-sindic, încheierea de tranzacții, descărcarea de datorii, descărcarea fidejusorilor, renunțarea la garanții reale; n) sesizarea judecătorului-sindic în legătură cu orice problemă care ar cere o soluționare de către acesta.

Acțiunea dedusă judecății are ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare a unor spații comerciale, cu privire la care prin tranzacția (dosar fond) intervenită între SC A.L.F. SA și SC L. SRL la data de 16 octombrie 2003, s-au stins toate pretențiile legate de aceste spații comerciale, iar prin Decizia nr. 649 din 12 februarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (dosar fond) a fost obligată pârâta SC A.L.F. SA să încheie cu reclamanta SC L. SRL contract de vânzare-cumpărare pentru M. 2 și M. 4, anterior intrării în insolvență a SC L. SRL. Se constată că acțiunea promovată de lichidatorul debitoarei SC L. SRL nu se încadrează în dispozițiile art. 25 din Legea nr. 85/2006, iar C.C.I.

nu are calitate procesuală activă în promovarea litigiului pendinte, în plus, acțiunea nu vizează anularea actelor frauduloase, transferurilor și a altor operațiuni încheiate de debitor. Este adevărat că potrivit art. 25 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2006 lichidatorul conduce activitatea debitorului, însă nu se poate reține că acesta poate iniția orice acțiune sub pretextul majorării patrimoniului și satisfacerii creanțelor, cu atât mai mult cu cât, în speță, nu se poate face abstracție de faptul că, anterior intrării SC L. SRL în insolvență, prin tranzacția (dosar fond) intervenită între SC A.L.F. SA și SC L. SRL la data de 16 octombrie 2003, s-au stins toate pretențiile legate de spațiile comerciale în discuție, iar prin Decizia nr. 649 din 12 februarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost obligată pârâta SC A.L.F.

SA să încheie cu reclamanta SC L. SRL contract de vânzare-cumpărare pentru M. 2 și M. 4. Prin urmare, în mod greșit, atât prima instanță, cât și instanța de control judiciar au soluționat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, fiind fondate criticile recurentei-pârâte formulate sub acest aspect, motiv pentru care, constatând că se confirmă motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în considerarea prevederilor art. 312 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâta SC A.L.F. SA Ploiești împotriva Deciziei nr. 106 din 20 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Va modifica în parte decizia atacată, în sensul că va admite apelul formulat de pârâta SC A.L.F. SA Ploiești împotriva Sentinței nr. 539 din data de 22 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul Prahova. Va schimba în parte sentința apelată, în sensul că va respinge acțiunea reclamantei C.C.I. Ploiești - lichidator judiciar al SC L. SRL Ploiești ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă. În raport de soluția pronunțată, constatând că acțiunea a fost promovată de o persoană fără calitate procesuală activă, restul criticilor formulate de recurentă referitoare la nelegala respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, precum și cele vizând fondul cauzei, nu-și mai găsesc justificarea, fiind de prisos analizarea acestora.

Potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. "partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată". Prin admiterea recursului și schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii reclamantei, aceasta a căzut în pretenții, motiv pentru care, în raport de solicitarea reprezentantului recurentei-pârâte privind plata cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acestuia, în sensul obligării intimatei-reclamante C.C.I. Ploiești - lichidator judiciar al SC L. SRL Ploiești la plata sumei de 7.429 RON cheltuieli de judecată către recurenta-pârâtă SC A.L.F.

SA Ploiești, conform înscrisurilor doveditoare aflate la doar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC A.L.F. SA Ploiești împotriva Deciziei nr. 106 din 20 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Modifică în parte decizia atacată, în sensul că admite apelul formulat de pârâta SC A.L.F. SA Ploiești împotriva Sentinței nr. 539 din data de 22 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul Prahova. Schimbă în parte sentința apelată, în sensul că respinge acțiunea reclamantei C.C.I. Ploiești - lichidator judiciar al SC L. SRL Ploiești ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă. Obligă intimata-reclamantă C.C.I. Ploiești - lichidator judiciar al SC L. SRL Ploiești la plata sumei de 7.429 RON cheltuieli de judecată către recurenta-pârâtă SC A.L.F.

SA Ploiești. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 mai 2013. Procesat de GGC - CL