ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3445/2022

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin acțiunea înregistrată în data de 06.01.2020 pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2020, reclamanta S.C. A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice și Organismul Intermediar Agenția de Dezvoltare Regională Nord Vest, să pronunțe o hotărâre prin care să dispună anularea Deciziei comunicată societății prin adresa nr. x/19.08.2019 a Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, prin care a fost respinsa Contestația formulata împotriva respingerii cererii de încheiere a unui Act Adițional la Contractul de finanțare nr. x/20.06.2018, anularea Deciziei comunicată societății prin adresa x/06.08.2019 de Organismul Intermediar Agenția de Dezvoltare Regionala Nord Vest, de respingere a cererii de încheiere a unui Act Adițional la Contractul de finanțare, obligarea pârâtelor să admită cererea de încheiere a Actului adițional de prelungire până la 30.06.2019 a termenului Contractului de finanțare nr. x/20.06.2018, asa cum a solicitat prin cererea formulata, anularea Deciziei nr. 215/23.09.2019 prin care s-a respins plângerea prealabila a societății împotriva Deciziei de respingere a cererii de plata nr. x, anularea Deciziei de respingere a cererii de plata nr. x - decizie comunicata societății prin adresa x/08.08.2019, obligarea pârâtelor la admiterea cererii de plata nr. x, respectiv la plata sumei de 413.329,40 RON - 80 % din suma de 516.661,76 RON - cheltuiala eligibila solicitata prin cererea de plata nr. 3.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 58/CA din 24 iunie 2020 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C. A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice și Organismul Intermediar Agenția de Dezvoltare Regională Nord Vest. S-a anulat Decizia nr. 116802/06.08.2019 emisă de Organismul Intermediar Agenția de Dezvoltare Regională Nord Vest și Decizia nr. 111236/19.08.2019 emisă de pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, de soluționare a contestației. Au fost obligați pârâții să încheie cu reclamanta Acordul Adițional de prelungire a perioadei de implementare a Contractului de finanțare nr. x/20.06.2018 până la data de 30.06.2019. S-a anulat Decizia nr. 107941/08.08.2019 emisă de pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice și Decizia nr. 215/23.09.2015 emisă de pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, de soluționare a contestației. Au fost obligați pârâții la analizarea cererii de plată nr. x prin raportare la considerentele hotărârii pârât Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației.

Calea de atac exercitată în cauză Pârâtul Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației (succesor în drepturi și obligații al fostului Minister al Dezvoltării Regionale și Administrației Publice) a formulat recurs împotriva sentinței de mai sus, prin care a solicitat admiterea acestuia, casarea hotărârii recurate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, iar în subsidiar, ca urmare a rejudecării fondului cauzei respingerea ca neîntemeiată, în tot, a acțiunii. În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele: Obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 din C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, si considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă. În practica judiciară s-a decis că motivarea sumară și confuză a unei hotărâri judecătorești echivalează cu nemotivarea hotărârii, fiind totodată un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii. Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare. În speță, instituția pârâtă a invederat că, în temeiul prevederilor contractului de finanțare nr. x/20.06.2018, prelungirea perioadei de implementare a proiectului nu se poate realiza în niciun caz după expirarea acesteia (art. 8 alin. (2) din condițiile specifice ale contractului), precum și faptul că actul adițional nu poate avea caracter retroactiv (art. 9, alin. (6) din condițiile generale ale contractului). Mai mult, aceste prevederi din contractul de finanțare au stat la baza emiterii actelor emise de minister prin care s-a respins solicitarea intimatei de emitere a actului adițional. Rezultă indubitabil faptul că prima instanță a dispus anularea actelor fără a analiza temeiurite de drept si de fapt în baza cărora acestea au fost emise. Astfel, din susținerile instituției, instanța de fond a omis să reproducă, să analizeze și să se pronunțe exact cu privire la articolele mai sus menționate, prevederi contractuale care fac imposibila încheierea unui act adiționat de prelungire a perioadei de implementare prevăzută la art. 2.2 din contract (01.03.2017-30.04.2019), după expirarea acesteia (adică după 30.04.2019). De asemenea a invocat faptul că prima instanță a făcut greșita aplicare a prevederilor art. 1270 din C. civ. Perioada de implementare este perioada în care beneficiarul desfășoară activitățile proiectului. Aceasta cuprinde inclusiv activități desfășurate înainte de semnarea contractului de finanțare, conform regulilor de eligibilitate a cheltuielilor în cadrul POR. De remarcat, este faptul că art. 2.2 menționează că perioada de implementare a acestui proiect a început în 01.03.2017, iar contractul s-a semnat în 20.06.2018. Ghidul solicitantului aferent Axei 2.1 (care se regăsește pe site-ul programului lnforegio.ro) precizează care sunt activitățile și cheltuielile care pot fi efectuate de beneficiar înainte de semnarea contractului, dar în interiorul perioadei de implementare. După expirarea perioadei de implementare începe perioada de durabilitate (art. 2.5 din condițiile generale ale contractului), adică perioada în care beneficiarul trebuie să mențină rezultatele activităților desfășurate în perioada de implementare, respectiv să demonstreze că proiectul a fost viabil. în cazul în care beneficiarul nu reușește să mențină rezultatele proiectului în perioada de durabilitate, Autoritatea de management poate rezilia contractul și poate recupera sumele achitate. Acesta este și motivul pentru care perioada de valabilitate a contractului depășește perioada de implementare, întrucât cuprinde și perioada de durabilitate, perioadă in care beneficiarul are o serie de obligații privitoare la menținerea rezultatelor proiectului. În speță, contractul de finanțare nr. x/20.06.2018 reprezintă legea părților, iar acesta putea fi modificat doar în condițiile stabilite de părți prin clauzele contractuale. Art. 8 alin. (2) din Condițiile specifice ale contractului de finanțare stipulează că "prelungirea perioadei de implementare a proiectului nu se poate realiza în niciun caz după expirarea acesteia". Art. 9 alin. (6) din Condițiile generale ale contractului de finanțare stipulează că "actul adițional nu poate avea caracter retroactiv". În concluzie, față de cererea intimatei-reclamante și prin raportare la prevederile contractuale mai sus citate, instituția nu avea posibilitatea legală și contractuală de a încheia un act adițional de prelungire a perioadei de implementare după expirarea acesteia. Însă, instanța de fond a omis să analizeze și să se pronunțe cu privire la aceste prevederi contractuale care au fost invocate de instituție prin întâmpinare. Mai mult decât atât, instanța de fond a anulat actele emise de instituția pârâtă cu privire la respingerea cererii beneficiarului de încheiere a unui act adițional, fără a analiza motivele de fapt si de drept care stau la baza acestora. În cuprinsul acestor acte, ministerul a precizat tocmai faptul că nu poate fi încheiat un act adițional pentru prelungirea perioadei de implementare cu respectarea prevederilor contractuale. A precizat recurenta că au fost indicate de către minister în aceste acte dispozițiile art. 8 alin. (2) din Condițiile specifice și art. 9 alin. (6) din Condițiile generale ale contractului de finanțare, adică exact acele prevederi contractuale pe care instanța de fond a ales să nu le analizeze și să nu se raporteze la acestea la pronunțarea soluției în prezenta cauză. Față de cele mai sus menționate, rezultă indubitabil faptul că, prin hotărârea recurată, prima instanță a modificat clauzele contractuale și a obligat Autoritatea de management să favorizeze acest beneficiar, prin raportare la ceilalți beneficiari ai Programului Operațional Regional (POR). Niciunui alt beneficiar din cadrul programului nu i s-a admis prelungirea perioadei de implementare cu încălcarea art. 8.2 din condițiile specifice ale contractului de finanțare (adică după expirarea perioadei de implementare). În consecință, instanța de fond, în mod greșit, forțează Autoritatea de management a proiectului să încalce, pe de o parte, prevederile contractului de finanțare, iar pe de altă parte, să încalce principiul tratamentului egal prin raportare la toți ceilalți beneficiari ai Programului Operațional Regional. O altă critică pe care o formulează cu privire la hotărârea recurată vizează faptul că, în mod greșit, prima instanță a apreciat că, pe de o parte, nu poate fi reținută culpa S.C. A., iar pe de altă parte, că atitudinea pârâtei ADR Nord-Vest (de a nu răspunde beneficiarului în termenul contractual, respectiv de a comunica ministerului solicitarea de încheiere a actului adițional înainte de expirarea perioadei de implementare) nu îi poate fi imputată intimatei-reclamante cu consecința pierderii posibilității de încheiere a actului adiționai. Contrar celor reținute în mod greșit de instanța de fond, intimata-reclamantă se face vinovată pentru ca a rămas în pasivitate după expirarea termenului de 20 de zile (art. 9.3 din condițiile generale din contractul de finanțare) în care ADR Nord-Vest trebuia să răspundă, permițând expirarea perioadei de implementare a proiectului fără a se adresa celei de-a treia părți din contract, respectiv cu instituția care are și calitatea de Autoritate de management pentru POR. Mai mult, pasivitatea în dreptul românesc este sancționată, una dintre sancțiuni fiind prescripția. În ceea ce privește culpa Organismului intermediar ADR Nord-Vest, în niciun caz aceasta nu poate conduce la încheierea actului adițional de prelungire a perioadei de implementare a proiectului, astfel cum în mod greșit a reținut prima instanță. În măsura în care reclamanta a apreciat că a fost prejudiciată de către ADR Nord-Vest, poate angaja răspunderea contractuală a Organismului intermediar, urmând ca instanțele judecătorești să stabilească posibilul prejudiciu cauzat beneficiarului de către Organismul intermediar. În speță, contractul de finanțare a fost încheiat între trei părți, în care instituția pârâtă are calitatea de Autoritate de management a POR și nu s-a dovedit vreo culpă contractuală a ministerului, ci doar culpa reclamantei, care a rămas în pasivitate. Mai mult decât atât, refuzul ministerului de a încheia actul adițional de prelungire a perioadei de implementare se întemeiază pe prevederile contractului de finanțare (art. 8 alin. (2) din Condițiile specifice și art. 9 alin. (6) din Condițiile generale). Totodată, în mod greșit a luat în considerare instanța de fond în considerentele hotărârii recurate alegațiile Organismului intermediar potrivit cărora, în prezent, datorită măsurilor de simplificare a procedurii de soluționare a cererilor de încheiere a unui act adițional de prelungire a duratei de implementare a proiectului este suficientă existența cererii beneficiarului. Aspectele relevate de Organismul intermediar (aflat în culpă pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale fața de celelalte două părți din contract) omit să precizeze faptul că - în prezent - posibilitatea reglementată de MLPDA, de prelungire a contractelor prin intermediul unei notificări și nu a unui act adițional, a fost făcută pentru a veni în sprijinul beneficiarilor cu scopul de a nu întârzia procesarea documentelor în format hârtie care, din cauza situației generate de pandemia de Covid, existau premisele sa nu mai poată fi realizată în termenele stipulate și în condițiile de siguranță pentru sănătatea angajaților. Astfel, odată cu instituirea stării de urgență și, ulterior, a celor de alertă, AMPOR a preconizat ca mulți din beneficiarii POR (aproximativ 6000) nu ar mai fi putut să respecte termenele contractuale anterior stabilite și că ar fi solicitat în aceeași perioadă de timp foarte multe prelungiri, caz în care s-ar fi întârziat procesul de aprobare. Totodată, aceste modificări sunt valabile numai pentru anul 2020 și numai pe perioadele stării de urgență, respectiv stării de alertă si nu pentru anul 2019, an în care a avut loc expirarea perioadei de implementare a contractului de finanțare în cauză. Mai mult decât atât, acordarea acestei posibilități nu presupune că Autoritatea de Management nu își exprimă acordul ci că își exprimă un acord de principiu, a priori, delegând Organismului intermediar dreptul de a încheia el însuși formalitățile prelungirii duratei de implementare, în urma analizării propunerii beneficiarilor și numai cu îndeplinirea anumitor condiții stipulate explicit prin instrucțiunile la care face referire paragraful de mai sus și cu respectarea prevederilor contractuale, în special a prevederilor art. 8 alin. (3) din Anexa 1 Secțiunea l Condiții specifice, care stipulează că prelungirea perioadei de implementare a proiectului nu se poate realiza în niciun caz după expirarea acesteia. În concluzie, față de susținerea ADR Nord-Vest și de cele reținute de instanța de fond în considerentele hotărârii recurate, și în prezent, părțile semnatare ale contractului de finanțare sunt obligate sa respecte clauzele contractuale ale contractelor de finanțare. A mai invocat recurenta faptul că nu sunt relevante și pertinente pentru soluționarea cauzei aspectele relevate de Organismul intermediar (care au fost menționate în considerentele încheierii de ședință din data de 10.06.2020) și reținute de instanța de fond în considerentele hotărârii recurate, potrivit cărora semnarea contractului de finanțare a fost întârziată cu două luni, nu din culpa reclamantei, ci pentru că la minister demersurile au fost un pic mai laborioase. Aceste susțineri tendențioase și incomplete ale Organismului intermediar omit să precizeze câteva aspecte foarte importante privitoare la semnarea contractului de finanțare, În primul rând, demersurile laborioase ale ministerului au constat în purtarea unei corespondențe cu Organismul intermediar, căruia i-au fost solicitate clarificări cu privire la documentația transmisă către minister în vederea încheierii contractului de finanțare. Mai mult, este vădit tendențioasă atitudinea Organismului intermediar care pretinde că s-ar fi redus cu două luni perioada de implementare a proiectului datorită demersurilor laborioase ale ministerului. Ceea ce omite Organismul intermediar să menționeze este faptul că cererea de finanțare depusă de S.C. A. în data de 27.04.2017, a avut un anumit orar de verificare în cadrul ADR Nord-Vest, având ca moment de sfârșit al etapei precontractare data de 06.03.2018. După această dată, documentația necesară pentru încheierea contractului de finanțare a fost trimisă către instituția pârâtă. Între sfârșitul etapei conformității administrative și eligibilității și începutul etapei de evaluare tehnică și financiară au trecut aproape 7 luni, în care Organismul intermediar nu a întreprins niciun demers (laborios) pentru derularea in continuare a analizării cererii de finanțare a S.C. A.. În concluzie, contractul de finanțare reprezintă legea părților, iar prin semnarea acestuia, intimata-reclamantă și-a însușit termenii și condițiile contractului, inclusiv perioada de implementare a proiectului. Totodată, la art. 2.2 din contractul de finanțare se menționează că perioada de implementare a acestui proiect a început în 01.03.2017, iar contractul s-a semnat în 20.06.2018. În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză 4.1. Întâmpinarea depusă de pârâta Agenția de Dezvoltare Regională Nord-Vest Intimata-pârâtă Agenția de Dezvoltare Regională Nord-Vest a formulat întâmpinare la recursul recurentei-pârâte, prin care a apreciat că sentința recurată este legală. În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele: Față de solicitarea beneficiarului privind încheierea unui act adițional de prelungire a perioadei de implementare a proiectului cu 2 luni, agenția a luat în considerare mai multe aspecte, care au generat inițial respingerea solicitării de prelungire a perioadei de implementare, prin adresa nr. x/06.08.2019. Analizând clauzele contractului de furnizare echipamente nr. 112/16.11.2018 încheiat de beneficiar cu S.C. B., s-a constatat că în conformitate cu art. 2.3 termenul de livrare este de 120 zile de la plata avansului integral de 20 % din valoarea de contract la care se adaugă 15 zile (vacanța sărbătorilor de iarnă)". Coroborat cu art. 3.1 "Plata se va efectua astfel: -20% din valoarea totală a utilajelor, la data semnării contracului de furnizare ...", rezultă un termen maxim de livrare de 31.03.2019. Așadar, în conformitate cu clauzele contractului de furnizare menționat mai sus, livrarea echipamentelor era prevăzută înainte de sfârșitul perioadei de implementare, respectiv 30.04.2019. Ordinele de plată depuse de beneficiar pentru a confirma plata avansului de 20% au avut data scadentă 25.02.2019, deci la trei luni după semnarea contractului de finanțare, nefiind în concordanță cu prevederile contractului. Față de aceste aspecte, agenția a considerat că nu este temeinic motivată și nu se justifică cererea de prelungire a perioadei de implementare, Față de contestația depusă de beneficiar împotriva respingerii solicitării pentru prelungirea perioadei de implementare și față de argumentele beneficiarului consemnate în plângerea prealabilă s-a analizat de către agenție faptul că plata integrală a avansului s-a efectuat (în urma derulării mecanismului cererilor de plată) la data de 25.02.2019, (beneficiarul a atașat la contestație ordinele de plată). Raportat la momentul plății avansului a rezultat un termen de livrare având ca dată finalul lunii iunie 2019. Acesta este motivul pentru care beneficiarul a solicitat prelungirea perioadei de implementare până la 30.06.2019. Acesta consideră că justificând plata avansului integral de 20% în 25.02.2019 conform contractului pe care 1-a încheiat cu fiurnizorul, termenul de livrare este finalul lunii iunie 2019, nu 30.04.2019 dată de livrare valabilă doar dacă avansul s-ar fi plătit la semnarea contractului. În conformitate cu cererea de finanțare anexa la contractul x/20.06.2018, durata de implementare a proiectului "Dezvoltarea companiei S.C A. S.R.L pe piața de prelucrare a lemnului" a fost prevăzută la 12 luni. Prelungirea perioadei de precontractare a dus la semnarea contractului de finanțare în 20.06.2018. Din această cauză, perioada de implementare a proiectului a ajuns să fie redusă la 10 luni. Solicitarea de prelungire a perioadei de implementare până la data de 30.06.2019 corelează, într-adevăr, planul de activități din cererea de finanțare și de asemenea planul de afaceri depus de beneficiar la solicitarea de finanțare cu durata menționată în cuprinsul contractului de finanțare. Beneficiarul a invocat în sprijinul solicitării sale faptul că cererea de finanțare este anexă la contractul de finanțare și parte integrantă din acesta. Beneficiarul și-a realizat activitățile prevăzute în proiect până la sfârșitul lunii iunie 2019 și a depus cererea de plată pentru tranșa finală pentru a putea achita utilajele care i-au fost livrate. În drept, față de documentele depuse de beneficiar privind plata efectivă a avansului integral la 25.02.2019, în dezacord cu prevederile contractului de livrare, dar cu acceptul furnizorului de echipamente, luând în considerare că finanțatorul, respectiv AM și OI sunt terți în raport cu relația contractuală stabilită de către beneficiar cu furnizorul de echipamente, în lumina art. 1280 din C. civ., agenția a considerat ulterior că solicitarea de prelungire a perioadei de implementare poate fi acceptată. De asemenea, având în vedere considerentele expuse mai jos, agenția a considerat că solicitarea beneficiarului de prelungire a perioadei de implementare cu două luni poate fi acceptată. Conform C. civ. art. 1268 alin. 2, clauzele îndoielnice se interpretează ținând cont de împrejurările în care a fost încheiat contractul. Având în vedere împrejurarea că durata pentru implementarea proiectului a fost prevăzută prin planul de activități și planul de afaceri din cererea de finanțare ca fiind de 12 luni, a luat în considerare aspectul că interpretarea contractului de finanțare poate fi realizată având în vedere planificarea din cererea de finanțare. In acest sens, invocarea de către minister a faptului că în condițiile specifice, art. 8 alin. 2 se prevede că prelungirea perioadei de implementare a proiectului nu se poate realiza în nici un caz după expirarea acesteia, considerăm că nu este în acest caz justificată. In cazul de față situația în esență nu reprezintă o prelungire a perioadei de implementare, ci o corelare a perioadei de implementare din contract cu cererea de finanțare aprobată, care face parte integrantă din contract ca anexă la acesta. Considera relevante din punct de vedere al corelării contractului cu cererea de finanțare și prevederile art. 1267 C. civ. privind regula interpretării sistematice a unui contract, precum și prevederile art. 1269 C. civ. care statuează interpretarea contractului în favoarea celui care se obligă, (respectiv în această situație a beneficiarului sub raportul obligație de implementare a proiectului înt-un anumit interval de timp). În ceea ce privește retroactivitatea actului adițional în condițiile în care s-ar accepta prelungirea perioadei de implementare la 12 luni, ipoteza nu poate fi susținută. Aceasta din perspectiva existenței în cererea de finanțare a unei perioade de implementare de 12 luni, cu un grafic de activități întins pe această perioadă, chiar de Ia semnarea contractului. Exista așadar chiar de la momentul semnării contractului nccorelarea între data de 30.04.2019 ca final al perioadei de implementare și graficul/planul de activități care prevede o perioadă de implementare de 12 luni, aceasta însemnând până în 30.06.2019 inclusiv. Așadar, prin acceptarea actului adițional nu s-ar realiza o retroactivitate a acestuia ci o confirmare a duratei de implementare care a fost stabilită prin cererea de finanțare și planul de activități încă înainte de semnarea contractului de finanțare. Având în vedere că cererea beneficiarului de finanțare de prelungire a perioadei de implementare de 12 luni vine să corecteze o necorelare între data de 30.04.2019 ca final al perioadei de implementare și cele 12 luni de implementare (care ar însemna 30.06.2020) nu se poate susține teza favorizării acestui beneficiar. 4.2. Întâmpinarea depusă de reclamanta S.C. A. SRL Reclamanta S.C. A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele: Este nelegala cererea de casare a hotărârii cu trimitere spre o noua judecata. In conformitate cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, in cazul admiterii recursului instanța de recurs, casând sentința, va rejudeca litigiul in fond. Casarea se poate dispune doar in situația in care hotărârea primei instanțe a fost pronunțata fara a se judeca fondul ori daca judecata s-a făcut in lipsa părtii care a fost nelegal citata atât la administrarea probelor, cat si la dezbaterea fondului. Sunt nefondate susținerile ca hotărârea nu este motivata. Hotărârea cuprinde motivele pe care se întemeiază - pentru care a fost admisa acțiunea. In speța, acest motiv de recurs este nefondat deoarece hotărârea recurata cuprinde motivele pentru care acțiunea a fost admisa. Este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., in care se invoca greșita aplicare a prevederilor art. 1270 C. civ.. Cu privire la acest motiv de recurs sunt indicate prevederile Contractului de finanțare in conformitate cu care prelungirea perioadei de implementare a proiectului nu se poate realiza in niciun caz după expirarea acestuia si actul adițional nu poate avea caracter retroactiv. Aceasta chestiune reprezintă de fapt principalul motiv de recurs. Nu este fondat motivul de recurs potrivit căruia acțiunea nu poate fi admisa deoarece prelungirea perioadei de implementare a proiectului nu se poate realiza după expirarea acesteia si ca actul adiționai nu poate avea caracter retroactiv. Cererea societății de prelungire a contractului prin act adițional a fost formulata legal, in termenul de implementare a proiectului. Cu încălcarea prevederilor contractuale, cererea nu a fost soluționata in termenul prevăzut de contract. Fata de aceasta, singurul demers legal pe care societatea îl putea face - si pe care l-a făcut - era cel de a solicita obligarea autorității la încheierea actului adițional pe calea contenciosului administrativ prevăzuta de Legea nr. 554/2004. Susținerea recurentei ca acțiunea nu putea fi admisa de către instanța, deoarece aceasta inseamna o încheiere retroactiva a actului adițional si o prelungire a perioadei de implementare a proiectului -interzisa de art. 8 si 9 din contract, este nefondata. Aceasta susținere echivalează de fapt cu susținerea ca societatea nu are acces la contestarea in justiție a încălcării de către parata a obligațiilor contractuale (obligația de a soluționa in termen cererea de încheiere a actului adițional). Or, fata de prevederile constituționale si ale CEDO, liberul acces la justiție nu poate fi îngrădit. Pentru aceste motive, prin acțiunea formulata, societatea si-a exercitat dreptul legal ca pe calea justiției sa solicite oblgarea autorităților la soluționarea favorabila a cererii pe care a formulat-o - cerere la care nu a primit răspuns. In aceste condiții, admiterea acțiunii si obligarea paratelor la incheierea actului adițional nu reprezintă o incheierea retroactiva a actului adițional si nici o prelungire a perioadei de implementare a contractului. Nu poate fi primit nici motivul ca societatea este in culpa deoarece a stat in pasivitate. Asa cum a arătat mai sus, sociretatea a formulat o cerere de încheiere a actului additional, cerere care nu a fost soluționata in termen. Singura modalitate legala in care societatea putea contesta nesolutionarea in termen a cererii era calea contenciosului administrativ. Contractul de finanțare care a generat prezentul litigiu are ca obiect acordarea de către AN si OI a unei finanțări nerambursabile societății in suma maxima de 835.732,38 RON - art. 3 alin. (2) din Contractul de finanțare. Aceasta prevedere contractuala arata faptul ca finanțator sunt cele doua entități - societatea fiind beneficiar. Fata de aceste considerente, din perspectiva societății ca beneficiar al contractului, neîndeplinirea obligațiilor de către una dintre cele doua entități AM si/sau Ol înseamnă de fapt neîndeplinirea obligației de către finanțatorul din Contractul de finanțare. Or, potrivit principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, nu poate fi primita apărarea AM care invoca culpa OI - ambele aceste entități reprezentând aceeași parte in contractul de finanțare. Conduita inflexibila a AM la gestionarea situației generatoare a litigiului incalca prevederile pct. 109 din Directiva 2014/24/UE.

Răspunsurile la întâmpinări Recurenta nu a depus răspunsuri la întâmpinări, deși acestea i-au fost comunicate în termenul legal.

Soluția instanței de recurs 6.1. Aspecte de fapt și de drept relevante reținute de prima instanță Între reclamantă și pârâții Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice și Organismul Intermediar Agenția de Dezvoltare Regională Nord Vest a fost încheiat Contractului de finanțare nr. x/20.06.2018 în valoare totala de 1.243.151,91 RON, cu o valoare eligibila de 1.044.665,47 RON, din care valoare eligibila nerambursabila în suma de 835.732,38 RON (710.372,52 RON din FEDR și 125.359,86 RON din Bugetul Național) pentru proiectul "Dezvoltarea companiei A. pe piața de prelucrare a lemnului". Contractul a fost încheiat la data de 20.06.2018 cu o perioada de implementare a proiectului de 26 de luni, respectiv 01.03.2017 - 30.04.2019. Reclamanta a demarat implementarea proiectului, a efectuat achiziții și la data de 18.12.2018 a depus la Organismul Intermediar Agenția de Dezvoltare Regională Nord Vest cererea de plata nr. x pentru suma de 225.188,37 RON. În baza acestei cereri, la data de 20.02.2019, AM a virat suma de 180.150,70 RON conform extrasului de cont. La data de 19.03.2019 reclamanta a depus la pârâtul Organismul Intermediar Agenția de Dezvoltare Regională Nord Vest solicitare de încheiere a unui act adițional la contractul de finanțare . La data de 01.04.2019, prin adresa nr. x, reclamantei i s-a transmis solicitare de clarificări în ce privește cererea de act adițional formulată, la care reclamanta a răspuns întocmind Memoriul justificativ, în cadrul căruia a arătat că motivul pentru care solicită prelungirea termenului de implementare a contractului este determinată de întârzierea momentului de semnare a contractului. În memoriu se arată că în perioada de precontractare, semnarea contractului a fost estimată pentru luna mai 2018, iar finalizarea perioadei de implementare în 30.04.2019. Cu toate acestea, contractul a fost semnat în 20.06.2018, cu întârziere, astfel că a apreciat că se impune prelungirea termenului de implementare al contractului cu 2 luni, aferentă întârzierii semnării contractului. La data de 16.04.2019 reclamanta a depus la Organismul Intermediar Agenția de Dezvoltare Regională Nord Vest, cererea de plata nr. x pentru suma de 291.790 RON, în baza căreia, la 07.06.2019 i s-a plătit 233.432,47 RON. La data de 24.06.2019, a formulat cererea de plata nr. x pentru suma de 516.661,76 RON. Prin adresa nr. x/08.08.2019, reclamantei i s-a returnat cererea de plata nr. x, fiind informată că cererea a fost respinsă, suma solicitata la plata fiind considerata neeligibila deoarece cheltuielile au fost făcute în afara perioadei de implementare a proiectului. Împotriva respingerii cererii de plata nr. x reclamanta a formulat plângere prealabila, respinsa prin Decizia 215/23.09.2019. Prin adresa cu nr. x/06.08.2019 emisă de Organismul Intermediar Agenția de Dezvoltare Regională Nord Vest, reclamantei i s-a comunicat că cererea de încheiere a unui act adițional s-a respins. În motivarea respingerii s-a arătat pe de o parte că, deși în conformitate cu clauzele contractuale livrarea echipamentelor era prevăzută înainte de sfârșitul perioadei de implementare, respectiv 30.04.2019, ordinele de plată depuse pentru confirmarea plății avansului de 20% au data scadentă în 25.02.2019, la trei luni de la semnarea contractului, iar pe de altă parte că solicitarea de prelungire a perioadei de implementare este insuficient și incoerent motivată. Împotriva respingerii cererii reclamanta a formulat contestație, respinsa prin adresa x/19.08.2019 de către pârâtul MDRAP cu motivarea că până la data la care s-a încheiat perioada de implementare a proiectului, MDRAP nu a primit nici o propunere de prelungire. Se precizează că doar la data de 26.06.2019, prin adresa x/26.06.2019, pârâtul Organismul Intermediar Agenția de Dezvoltare Regională Nord Vest i-a transmis solicitarea de prelungire a contractului de finanțare. 6.2. Analiza motivelor de casare invocate de recurenta-pârâtă și a apărărilor intimatei-reclamante 6.2.1. În ceea ce privește motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Recurenta a invocat acest motiv, raportat la împrejurarea că prima instanță a dispus anularea actelor fără a analiza temeiurile de drept si de fapt în baza cărora acestea au fost emise și că instanța de fond a omis să analizeze și să se pronunțe cu privire la aceste prevederi contractuale care au fost invocate de instituție prin întâmpinare. Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești. Înalta Curte mai arată și că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente. Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția adoptată; Înalta Curte apreciază că sentința civilă recurată respectă disp. art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță. De altfel, se constată că prin argumentele aduse pe această cale se invocă în esență o eventuală greșită interpretare și aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea insuficientă nu poate fi reținută raportat la sentința atacată. Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea. Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României: "În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)." Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. Ca urmare, motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondat. 6.2.2. Motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct- 8 din C. proc. civ. În ceea ce privește prima susținere a recurentului-pârât, în sensul că, în temeiul prevederilor contractului de finanțare nr. x/20.06.2018, prelungirea perioadei de implementare a proiectului nu se poate realiza în niciun caz după expirarea acesteia (art. 8 alin. (2) din condițiile specifice ale contractului), precum și faptul că actul adițional nu poate avea caracter retroactiv (art. 9 alin. (6) din condițiile generale ale contractului), Înalta Curte constată că prima instanță a aplicat în mod corect legea, statuând în sensul că această apărare nu este întemeiată, întrucât reclamanta nu solicită decât prelungirea cu două luni a duratei de implementare a proiectului stabilită prin contract. Conform prevederilor art. 2 alin. (4) din contract, contractul de finanțare își încetează valabilitatea la data închiderii Programului Operațional sau la expirarea perioadei de durabilitate a proiectului, oricare intervine ultima și nu la momentul împlinirii perioadei de implementare a proiectului, cum susține pârâta. Acest moment marchează doar încheierea unei etape în execuția contractului, acela al implementării proiectului. Prima instanță a răspuns tuturor argumentelor esențiale invocate de către recurent, arătând că, potrivit prevederilor art. 2 alin. (2) din contractul de finanțare încheiat între părți, perioada de implementare a proiectului este de 26 de luni, respectiv între data de 01.03.2017 și data de 30.04.2019, aceasta cuprinzând dacă este cazul și perioada de desfășurare a activităților proiectului înainte de semnarea contractului de finanțare. Conform alin. (3), perioada de implementare a proiectului poate fi prelungită prin acordul părților, în conformitate cu prevederile art.

Recurentul a invocat faptul că prelungirea perioadei de implementare a proiectului nu se poate realiza în niciun caz după expirarea acesteia, însă reclamanta a formulat către Organismul Intermediar Agenția de Dezvoltare Regională Nord Vest solicitare de prelungire a perioadei de implementare înainte de împlinirea termenului de implementare a proiectului. Recurentul a invocat faptul că instanța de fond a omis să reproducă, să analizeze și să se pronunțe exact cu privire la articolele 8 alin. (2) din condițiile specifice ale contractului și art. 9 alin. (6) din condițiile generale ale contractului, prevederi contractuale care fac imposibila încheierea unui act adiționat de prelungire a perioadei de implementare prevăzută la art. 2.2 din contract (01.03.2017-30.04.2019), după expirarea acesteia (adică după 30.04.2019). Or, pe de o parte, așa cum s-a arătat în cadrul punctului 6.2.1. din prezentele considerente, instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale ale părților, iar nu tuturor argumentelor invocate de părți; pe de altă parte, prima instanță a realizat o interpretare a tuturor clauzelor contractuale, unele prin altele, ajungând la concluzia că cererea reclamantei, de obligare a pârâtelor la încheierea actului adițional de prelungire a perioadei de implementare a proiectului este întemeiată. Argumentul de bază reținut în mod justificat de către prima instanță a fost acela că, potrivit art. 9 din contract, părțile au dreptul, pe durata îndeplinirii prezentului contract de finanțare de a conveni modificarea clauzelor și/sau anexelor acestuia prin act adițional încheiat în aceleași condiții ca și contractul de finanțare, cu excepțiile menționate la alin. (7) al prezentului articol și, dacă este cazul, în condiții speciale, iar din analiza clauzelor contractuale menționate, a rezultat că există posibilitatea prelungirii perioadei de implementare a proiectului din cadrul contractului de finanțare prin acordul părților. Chestiunea legată de semnarea actului adițional după epuizarea perioadei de implementare a fost corect analizată de prima instanță, prin prisma tuturor împrejurărilor faptice și a prevederilor contractuale mai sus amintite. Astfel, cât timp reclamanta formulase anterior expirării perioadei de implementare cererea de prelungire, dar ca urmare a atitudinii culpabile a pârâtei Organismul Intermediar Agenția de Dezvoltare Regională Nord Vest, care a primit cererea reclamantei la data de 19.03.2019 și memoriul justificativ la data de 02.04.2019, nu a răspuns reclamantului în termenul legal și a comunicat această cerere cu MDRAP la data de 26.06.2019, după împlinirea termenului de implementare a proiectului stabilit prin contract pentru data de 30.04.2019, nu poate fi reproșat reclamantei că a avut un comportament neconform regulilor contractuale. Dincolo de efectuarea solicitării de prelungire înainte de expirarea duratei de implementare (ceea ce ar fi impus o obligație de rezultat din partea autorităților pentru a soluționa cererea în termen util), este esențială și rațiunea pentru care reclamanta formulase o asemenea cerere, rațiune ce este împărtășită de pârâta Organismul Intermediar Agenția de Dezvoltare Regională Nord Vest. Aceasta a susținut că, în fapt, în cazul reclamantei, prin întârzierea semnării contractului a avut loc o reducere a perioadei de implementare a proiectului la zece luni și că, în prezent, datorită măsurilor de simplificare a procedurii de soluționare a cererilor de încheiere act adițional, pentru încheierea unui act adițional de prelungire a duratei de implementare a proiectului, este suficientă existența cererii beneficiarului. Or, această susținere confirmă motivația avută în vedere de reclamantă la formularea cererii: întârzierea momentului semnării contractului a condus la reducerea perioadei de implementare a proiectului cu două luni și realizarea acestuia în termen de 10 luni, în loc de 12 luni. Recurentul a mai invocat faptul că prima instanță a făcut greșita aplicare a prevederilor art. 1270 din C. civ., deoarece contractul de finanțare reprezintă legea părților, iar acesta putea fi modificat doar în condițiile stabilite de părți prin clauzele contractuale. Acest argument pune în discuție limitele în care instanța de judecată își poate manifesta rolul său în cazul unui contract administrativ. Cu siguranță, în ceea ce privește aspecte de oportunitate, lăsate exclusiv la marja de apreciere a organului administrativ sau la dispoziția părților prin negociere, instanța de contencios administrativ nu poate interveni în mod absolut. Însă, cum este cazul în speța dedusă judecății, acolo unde se invocă nerespectarea clauzelor contractuale sau a prevederilor legale, inclusiv sub aspectul existenței unui drept la o prelungire a duratei de implementare prin încheierea unui act adițional în temeiul unor reguli contractuale asumate de ambele părți, instanța de contencios administrativ este atât competentă, cât și obligată, în limitele principiului disponibilității, să dispună, conform art. 18 din Legea nr. 554/2004, ceea ce se impune ca măsură legală, atunci când constată că vreuna dintre părți se află în culpă cu privire la nerespectarea unor obligații contractuale sau legale. Prin urmare, nu se poate reține că, prin hotărârea recurată, prima instanță a modificat clauzele contractuale, ci doar a obligat autoritatea să își conformeze comportamentul pentru a respecta clauzele contractuale. În ceea ce privește susținerea că, prin această soluție, prima instanță a obligat Autoritatea de management să favorizeze acest beneficiar, prin raportare la ceilalți beneficiari ai Programului Operațional Regional (POR), este incorectă. Astfel, fiecare situație juridică trebuie raportată la cadrul factual și juridic ce caracterizează fiecare beneficiar, neputând fi făcute comparații artificiale. O altă critică pe care o formulează recurentul se referă la greșita reținere de către prima instanță a lipsei culpei reclamantei; intimata-reclamantă se face vinovată pentru ca a rămas în pasivitate după expirarea termenului de 20 de zile (art. 9.3 din condițiile generale din contractul de finanțare) în care ADR Nord-Vest trebuia să răspundă, permițând expirarea perioadei de implementare a proiectului fără a se adresa celei de-a treia părți din contract, respectiv cu instituția care are și calitatea de Autoritate de management pentru POR; mai mult, pasivitatea în dreptul românesc este sancționată, una dintre sancțiuni fiind prescripția. Or, cât timp reclamanta formulase anterior expirării perioadei de implementare cererea de prelungire, pârâții aveau o obligație de rezultat de a soluționa cererea în termen util, respectiv anterior expirării perioadei de implementare, tocmai pentru a împiedica invocarea imposibilității legale de prelungire a acesteia, în condițiile în care partea fusese diligentă și formulase în termen cererea. Faptul că reclamanta nu ar fi revenit cu solicitări și a așteptat soluționarea cererii nu poate reprezenta, în niciun fel, o dovadă a unui comportament culpabil din punct de vedere legal sau contractual. Recurentul-pârât a mai criticat argumentul reținut de prima instanță în sensul că atitudinea pârâtei ADR Nord-Vest (de a nu răspunde beneficiarului în termenul contractual, respectiv de a comunica ministerului solicitarea de încheiere a actului adițional înainte de expirarea perioadei de implementare) nu îi poate fi imputată intimatei-reclamante cu consecința pierderii posibilității de încheiere a actului adițional. Așa cum s-a reținut mai sus, ca urmare a atitudinii culpabile a pârâtei Organismul Intermediar Agenția de Dezvoltare Regională Nord Vest, care a primit cererea reclamantei la data de 19.03.2019 și memoriul justificativ la data de 02.04.2019, nu a răspuns reclamantului în termenul legal și a comunicat această cerere cu MDRAP la data de 26.06.2019, după împlinirea termenului de implementare a proiectului stabilit prin contract pentru data de 30.04.2019. Înalta Curte constată că în mod corect a dat valență juridică acestei situații prima instanță în sensul că trebuie avută în vedere respectarea de către reclamantă a termenelor contractuale. Este adevărat că reclamanta ar avea teoretic la îndemână o posibilitate legală de a solicita despăgubiri, dar repararea prejudiciului prin însăși prelungirea contractului reprezintă o modalitate de reparație mai adecvată, cât timp este posibilă potrivit dispozițiilor legale. Argumentele legate de o inaplicabilitate a procedurii simplificate de prelungire a contractului sunt lipsite de relevanță, față de cele reținute anterior. De asemenea, nici argumentele legate de cauza întârzierii în semnarea contractului de finanțare, cât timp o asemenea întârziere a existat și a avut drept consecință reducerea perioadei de implementare a proiectului de la 12 luni la zece luni. Prin urmare, față de aceste considerente, și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este nefondat. 6.23Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.