ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3211/2021

Ședința publică din data de 26 mai 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat instanței anularea deciziei nr. 15460/21.06.2018 emise de FGA și obligarea pârâtului la emiterea unei decizii prin care să aprobe plata sumei de 7384,95 euro la cursul BNR din ziua plății, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 232/2019 din 22 ianuarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost admisă acțiunea și anulată Decizia FGA nr. 15460/21.06.2018.

A fost obligată pârâta să emită o nouă decizie prin care să acorde reclamantei despăgubiri materiale în sumă de 7384,95 euro la cursul BNR din data plătii.

A fost obligată pârâta către reclamantă la cheltuieli de judecată în sumă de 350 RON taxă de timbru.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs pârâtul, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea acțiunii, casarea sentinței și respingerea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului, după prezentarea situației de fapt, a arătat că Fondul de Garantare a Asiguraților este constituit cu scop și destinație precise și nu se substituie asigurătorului aflat în insolvență, ci acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurări, fiind obligat să facă o analiză proprie a dosarelor de daună.

A susținut recurentul că în mod greșit instanța de fond a stabilit că reclamanta are calitatea de creditor. În prezenta cauză, conform definiției date de către art. 1 din Condiții generale privind asigurarea de răspundere civilă a transportatorului în calitate de cărăuș pentru mărfurile transportate pe cale rutieră, beneficiar al asigurării este terța persoană prejudiciată de asigurat, îndreptățită să primească despăgubirea cuvenită, în cazul producerii unui eveniment asigurat. Astfel, doar B. S.R.L. avea calitatea de beneficiar, între aceasta și C. intervenind contractul de transport, iar polița de asigurare CMR nr. x emisă în 27.07.2016 viza ca și beneficiar al asigurării tocmai B. S.R.L..

A menționat recurentul că doar B. S.R.L. avea calitatea de a formula și cere despăgubiri de la FGA în temeiul Legii nr. 213/2015. Societatea reclamantă, prin achitarea contravalorii mărfii furate, a respectat condițiile contractuale stabilite prin contractul de transport, această creanță neavându-și izvorul în contractul de asigurare, astfel cum în mod greșit a reținut instanța de fond în considerente. Totodată, potrivit înscrisurilor depuse, B. a solicitat reclamantei factura fiscală a mărfii pentru a începe demersurile cu asigurătorii.

Alt aspect reținut prin instanța de fond este cel potrivit căruia cererea de plată nu este tardivă. După ce instanța a stabilit că plata efectuată de reclamantă s-a făcut în baza unui contract de asigurare, a stabilit că termenul de 90 de zile trebuie raportat la subrogația intimatei-reclamante, odată cu data la care aceasta a achitat despăgubirea către D..

Recurentul a arătat că cererea de plată transmisă conform art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 a fost depusă cu depășirea termenului de 90 de zile, caz în care Comisia Specială a stabilit că a intervenit tardivitatea.

Alt aspect menționat de recurent este faptul că instanța de fond a pronunțat hotărârea cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 503/2004, Legii nr. 554/2004 și Legii nr. 213/2015, prin faptul că a obligat direct la plată fără a da posibilitatea ca FGA prin Comisia Specială să analizeze pe fond cererea de plată, în condițiile în care a stabilit că intimata-reclamantă are calitatea de creditor de asigurare și cererea sa de plată a fost depusă în termenul legal.

Intimata a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

În motivare, a arătat că în mod legal prima instanță a reținut calitatea sa de creditor de asigurare potrivit art. 1593 alin. (1) din C. civ., având în vedere că reclamanta s-a subrogat în drepturile persoanei păgubite D. Astfel, reclamanta a dobândit calitatea de creditor de asigurare în momentul încheierii contractului de compensare nr. x/06.06.2017 prin care a suportat contravaloarea mărfurilor. Astfel, data de 06.06.2017 este data la care s-a născut creanța în patrimoniul reclamantei și de la care începe să curgă termenul de 90 de zile prevăzut de lege pentru depunerea cererii de plată.

Chiar dacă B. S.R.L. este beneficiara poliței, aceasta nu a efectuat niciun demers în vederea recuperării prejudiciului, iar potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, orice persoană care se consideră îndreptățită la repararea prejudiciului cauzat de către persoana asigurată se poate adresa Fondului de Asigurare.

A mai arătat intimata că termenul de 90 de zile a început să curgă de la 06.06.2017, astfel că cererea de plată depusă la 24.08.2017 este depusă în termen legal.

A susținut că soluția instanței de fond de anulare a deciziei FGA și de obligare la emiterea unei noi decizii de despăgubire este legală, având în vedere dispozițiile Legii nr. 554/2004 și ale Legii nr. 213/2015.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Controlul judiciar declanșat de intimata S.C. A. S.R.L. are ca obiect verificarea legalității deciziei nr. 15460/21.06.2018 prin care recurentul Fondul de Garantare a Asiguraților i-a respins cererea de plată nr. x/24.08.2017 pentru suma de 33.675,37 RON, reprezentând contravaloarea mărfurilor furate, întrucât a apreciat, pe de o parte, că cererea a fost tardiv formulată, iar, pe de altă parte, că solicitantul nu are calitatea de creditor.

Prima instanță a admis acțiunea și a anulat decizia administrativă dedusă judecății reținând, în esență, următoarele argumente juridice:

* D. a solicitat reclamantei (casă de expediții) efectuarea unui transport de marfă având ca loc de încărcare Nyirbator (Ungaria) și loc de descărcare Zeebrugge (Belgia). Reclamanta a încredințat respectivul transport către S.C. B. care, la rândul său, a subcontractat comanda de transport către C. S.R.L., acesta fiind transportatorul care a încărcat efectiv marfa din Ungaria. Marfa nu a mai ajuns la destinație, presupus a fi furată la data de 14.02.2017. C. S.R.L. era asigurat E. cu poliția CMR 3019480 pentru răspundere civilă (polița valabilă 23.07.2016-22.07.2017). Beneficiarul D. a emis reclamantei factura x/22.02.2017 prin care a solicitat acesteia contravaloarea mărfii presupus furate. Reclamanta a suportat contravaloarea mărfii sustrase conform contractului de compensare nr. x/06.06.2017 încheiat cu beneficiarul.

Așa fiind, prin plata efectuată către beneficiar, reclamanta s-a subrogat în drepturile persoanei păgubite D. pentru recuperarea debitului de la C. S.R.L. - asigurat la E.. Potrivit art. 1.593 alin. (1) noul C. civ., oricine plătește în locul debitorului poate fi subrogat în drepturile creditorului, fără a putea însă dobândi mai multe drepturi decât acesta.

Conform art. 1597 alin. (1) noul C. civ., subrogația își produce efectele din momentul plății pe care terțul o face în folosul creditorului. Prin urmare, prin plata debitului, reclamanta s-a subrogat în drepturile persoanei păgubite D. (art. 4 alin. (1) lit. b) pct. iii) din Legea nr. 213/2015). În concluzie, reclamanta este creditor de asigurare în sensul Legii nr. 213/2015.

* Reclamanta a depus în termenul prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 cererea de plată.

Potrivit art. 2528 din C. civ. (noul C. civ.), nașterea dreptului de creanță - la repararea pagubelor cauzate prin fapte ilicite - este "data când păgubitul a cunoscut sau a trebuit să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Conform art. 1597 alin. (1) din același act normativ, subrogația își produce efectele din momentul plății pe care terțul o face în folosul creditorului.

Data la care beneficiarul serviciului de transport - persoana păgubită D. a cunoscut paguba și pe cel ce răspunde de ea este 14.02.2017. În ceea ce o privește pe reclamantă, calitatea sa de persoană păgubită s-a transmis prin subrogație, data nașterii dreptului său de creanță împotriva asiguratului fiind, potrivit art. 1597 alin. (1) noul C. civ., data plății pe care terțul (reclamanta) o face în folosul creditorului inițial (D.), respectiv data contractului de compensare nr. 20 - 06.06.2017.

Înalta Curte nu poate împărtăși soluția primei instanțe, în raport de argumentele ce vor fi redate în continuare.

Potrivit prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015: "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior."

Prevederi similare sunt și în art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, potrivit cărora: "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată (…). Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări (…)".

Conform prevederilor art. 2199 alin. (1) noul C. civ.:

"Prin contractul de asigurare, contractantul asigurării sau asiguratul se obligă să plătească o primă asiguratorului, iar acesta din urmă se obligă ca, în cazul producerii riscului asigurat, să plătească o indemnizație, după caz, asiguratului, beneficiarului asigurării sau terțului păgubit."

Instanța de control judiciar apreciază că, în speța de față, dreptul de creanță ia naștere odată cu obligația asiguratorului de a plăti indemnizația de asigurare terțului păgubit, respectiv la data producerii riscului asigurat stipulat în contractul de asigurare, așa cum rezultă din interpretarea prevederilor art. 2199 alin. (1) noul C. civ. Aceasta în condițiile în care creanța la care fac referire dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 este creanță de asigurări, după cum este definită de art. 4 alin. (1) din același act normativ, respectiv creanța creditorului de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare.

Prin urmare, dreptul de creanță al societății intimate s-a născut la data producerii riscului asigurat, respectiv data de 14.02.2017, dată la care au dispărut bunurile transportate de C. S.R.L. care era asigurată la E. cu poliția x pentru răspundere civilă. Cum această dată este anterioară datei rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment a societății E. (17.03.2017), termenul de 90 de zile, prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 curge de la data de 17.03.2017 și se încheie la data de 16.06.2017. Ca urmare, după cum în mod corect s-a reținut în decizia administrativă dedusă judecății în prezenta cauză, la data depunerii cererii de plată adresate Fondului de Garantare a Asiguraților (17.08.2017, conform poștei), societatea intimată era decăzută din dreptul de a o formula.

În consecință, instanța de control judiciar apreciază că instanța de fond a interpretat și a aplicat eronat dispozițiile normative anterior citate, fiind fondat motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În atare situație, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analizarea motivului de casare nominalizat în art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În condițiile art. 453 din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. la plata către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a sumei de 100 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, respectiv taxă judiciară de timbru achitată în recurs.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 232/2019 din 22 ianuarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, va casa sentința atacată și, rejudecând cauza, va respinge acțiunea ca neîntemeiată.

Va obliga intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. la plata către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a sumei de 100 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 232/2019 din 22 ianuarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și, rejudecând cauza:

Respinge acțiunea ca neîntemeiată.

Obligă intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. la plata către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a sumei de 100 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 26 mai 2021.