ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3006/2021

Ședința publică din data de 20 mai 2021

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, la data de 23.05.2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.A. prin administrator special B., a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, prin Secretariatul General, ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța să se dispună anularea în parte a H.G. nr. 349/2005, privind depozitarea deșeurilor - prin înlăturarea din Anexa 5, tabelul 5.5 "Depozite de deșeuri industriale periculoase care sistează/încetează depozitarea până la 31 decembrie 2006", a A. S.A. pentru suprafețele de 3,3 ha și 6 ha.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința nr. 5175 din 10 decembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A. prin administrator special B., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României prin Secretariatul General, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 5175 din data de 10.12.2008 a Curții de Apel București, reclamanta A. S.A., prin administrator special B. și administrator judiciar C. a declarat recurs.

În opinia recurentei sentința recurată este nelegală, întrucât hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și cuprinde totodată motive contradictorii fiind incidente în cauză prevederile art. 488. alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Recurenta susține că instanța de fond nu a făcut o analiză obiectivă și imparțială a argumentelor invocate de reclamantă, preluînd în totalitate argumentația Guvernului României, prin Secretariatul General. Totodată, Curtea de Apel nu a analizat și nu a judecat celelalte motive invocate de reclamantă în susținerea acțiunii prin care a solicitat anularea în parte a H.G. nr. 349/2005.

În continuare, recurenta reiterează motivele avute în vedere la data formulării acțiunii, care vizează aspectele de nelegalitate care rezultă din încălcarea de către pârâtă a legislației europene și naționale și a căror respingere ca neîntemeiate de către Curtea de Apel București s-a făcut fără o motivare efectivă, obiectivă și imparțială.

Recurenta-reclamantă a invocat faptul că instanța de fond a omis faptul că că H.G. nr. 349/2005 a intrat în vigoare la data de 10 iunie 2005 (în conformitate cu art. 37 din acest act normativ), deci ulterior Legii nr. 157/2005 prin care a fost ratificat Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, intrată în vigoare la data de 4 iunie 2005, astfel încât, în mod obligatoriu, prevederile acestei Hotărâri de Guvern trebuie să respecte liniile trasate de Legea nr. 157/2005.

Recurenta susține că nu i-ar fi fost aplicabile, la data adoptării actului contestat, dispozițiile Directivei 1999/31/CE.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea, în considerentele hotărârii, a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată. Înalta Curte apreciază că sentința recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanța de fond.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurent pe această cale se invocă, în esență, o eventuală greșită interpretare și aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea contradictorie nu poate fi reținută raportat la sentința atacată.

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil.

Prin criticile formulate în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile legale incidente în cauză.

Reclamanta din prezenta cauză a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune care vizează anularea în parte a H.G. nr. 349/2005, privind depozitarea deșeurilor - prin înlăturarea din Anexa 5, tabelul 5.5 "Depozite de deșeuri industriale periculoase care sistează/încetează depozitarea până la 31 decembrie 2006", a A. S.A. pentru suprafețele de 3,3 ha și 6 ha.

Prin această hotărâre de guvern s-a stabilit obligația recurentei-reclamante de a sista/înceta depozitarea până la 31 decembrie 2006 pentru cele două depozite din Prahova, considerate depozite de deșeuri industriale periculoase.

Recurenta-reclamantă a invocat faptul că instanța de fond a omis faptul că că H.G. nr. 349/2005 a intrat în vigoare la data de 10 iunie 2005 (în conformitate cu art. 37 din acest act normativ), deci ulterior Legii nr. 157/2005 prin care a fost ratificat Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, intrată în vigoare la data de 4 iunie 2005, astfel încât, în mod obligatoriu, prevederile acestei Hotărâri de Guvern trebuie să respecte liniile trasate de Legea nr. 157/2005.

Așa cum rezultă din înscrisurile existente la dosarul cauzei, legiuitorul, acționând în exercitarea atribuțiilor și în limita competenței sale, a stabilit, prin actul intrat în vigoare la 10.05.2005, obligația recurentei-reclamante de a sista/înceta depozitarea pentru cele două depozite din Prahova, considerate depozite de deșeuri industriale periculoase până la 31 decembrie 2006, dată la care nu intrase încă în vigoare norma legală în raport de care recurenta invocă nelegalitatea obligației sale.

Prin urmare, corect a observat instanța de fond că obligația recurentei, prevăzută de Anexa 5 - Tabel 5.5 din H.G. nr. 349/2005, a fost stabilită în conformitate cu prevederile legale în vigoare la data respectivă, necontravenind unui act normativ în vigoare, de nivel superior sau de același nivel, fiind deci respectate normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, motivul de nelegalitate invocat de recurentă fiind neîntemeiat.

Mai mult decât atât, un alt aspect corect reținut de instanța de fond se referă la faptul că obținerea de către statul român a unei exceptări temporare de la obligațiile stabilite de UE (amânarea termenului), pentru siturile permanente utilizate pentru depozitarea temporară a deșeurilor periculoase, îi poate profita exclusiv acestuia și nu îl împiedică să își îndeplinească obligațiile chiar înainte de termenul stabilit.

Recurenta susține în continuare că nu i-ar fi fost aplicabile, la data adoptării actului contestat, dispozițiile Directivei 1999/31/CE motivat de faptul că cele două depozite ar fi fost exceptate de la aplicarea acesteia, conform dispozițiilor art. 3 lit. d) din Anexa VII Pct. 9 Lit. B din Legea nr. 157/2005.

Instanța de control judiciar observă că aceste dispoziții nu erau în vigoare la data adoptării H.G., astfel că recurentei îi puteau fi stabilite toate obligațiile prevăzute prin Directiva transpusă prin H.G.-ul în discuție.

Nu poate fi reținută nici susținerea recurentei în sensul că prevederea legală contestată ar fi fost adoptată de Guvern înainte de aderare.

Intimatul-pârât Guvernul a justificat necesitatea emiterii actului normativ și implicit a stabilirii obligațiilor pentru deținătorii de depozite de deșeuri în contextul negocierilor și a obligațiilor asumate de statul român față de UE în vederea aderării.

În ceea ce privește susținerea recurentei referitoare la încadrarea acestor două depozite de deșeuri în categoria siturilor istorice contaminate, Înalta Curte reține că aceasta nu are relevanță raportat la toate considerentele deja reținute. Obligația este stabilită de intimatul-pârât Guvernul pentru aceste două depozite în considerarea încadrării lor în categoria depozitelor de deșeuri industriale periculoase existente la data adoptării actului, iar faptul că actul de transpunere ar prevedea condiții mai stricte, impuse în scopul protejării mediului, decât cele stabilite prin directiva transpusă nu reprezintă un motiv de nelegalitate, statul membru având acest drept potrivit normelor de drept european.

2.1. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurenti, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. S.A., prin administrator special B. și administrator judiciar C. împotriva sentinței nr. 5175 din 10 decembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 20 mai 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.