ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2993/2021

Ședința publică din data de 19 mai 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 14.11.2017, sub nr. x/2017, reclamanta SNTFC CFR Călători S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală -Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Serviciul Inspecție Economico - Financiară Galați, Biroul de inspecție economico-financiară Constanta anularea Deciziei nr. 73/P/02.10.2017, emisă de către Serviciul de soluționare a plângerilor prealabile și a contestațiilor MFP- în urma soluționării plângerii prealabile formulate de societatea reclamantă, iar pe fond anularea Raportului de inspecție economico-financiară nr. GLR IEF 331/06.07.2017 și Dispoziția Obligatorie nr. GLR IEF 332/06.07.2017. De asemenea, a solicitat și suspendarea efectelor anterior menționate până la soluționarea definitivă a prezentului dosar.

În ceea ce privește solicitarea de suspendare a efectelor actelor de executare atacate, pârâta a invocat excepția inadmisibilității cererii de suspendare a executării Raportului de inspecție economico - financiară nr. GIR IEF 331/06.07.2017, a Dispoziției obligatorii nr. GLR IEF 332/25.06.2015 și a Deciziei nr. 73/P/02.10.2017, motivat de faptul că nu a fost achitată cauțiunea.

Prin sentința civilă nr. 451/23.03.2018, Tribunalul Constanța a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 18.04.2018, sub același număr.

Conform art. 78 C. proc. civ. și art. 16

1

din Legea 554/2004, prin încheierea din data de 11.06.2018, Curtea a dispus introducerea în cauză a pârâtei Ministerul Finanțelor Publice - Serviciul de Soluționare a Plângerilor Prealabile și a Contestațiilor, în calitate de emitent al actului administrativ contestat - Decizia nr. 73/P/02.10.2017.

La data de 07.09.2018, pârâtul MFP a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității capătului de cerere prin care se solicită anularea Raportului de inspecție economico-financiară nr. x/06.07.2017, având în vedere că acesta se întocmește la finalizarea inspecției economico-financiare și cuprinde toate constatările în legătură cu perioadele și obiectivele verificate, constatări în baza cărora se dispun măsuri prin dispoziția obligatorie emisă de organul competent.

1.2. Soluția primei instanțe

Prin sentința nr. 4089 din 15 octombrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, excepția inadmisibilității, invocată prin întâmpinare; a respins cererea de suspendare a executării actului administrativ ca neîntemeiată, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SNTFC CFR Călători S.A., în contradictoriu cu pârâta ANAF - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Serviciul Inspecție Economico Financiară Galați - Biroul Inspecție Economico Financiară Constanța, și Ministerul Finanțelor Publice - Serviciul de Soluționare a Plângerilor Prealabile și a Contestațiilor, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri, în condițiile art. 483 C. proc. civ., a formulat recurs reclamanta SNTFC CFR Călători S.A. întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., solicitând modificarea sentinței recurate și, rejudecând litigiul, admiterea acțiunii.

Prima critică ce face obiectul recursului, se referă la viciul motivării, susținând recurenta că întreaga argumentație a sentinței civile din prezenta speța, pentru masurile 2 și 3, se limitează (din cuprinsul celor 17 pagini) la doua fraze de la finalul celei de-a cincisprezecea pagină; acceptând o asemenea "argumentare", în opinia recurentei, practic se admite că orice sentință civilă, în materia contenciosului administrativ, cel puțin, nu este necesar a fi motivată. Rațiunea existenței acestei ramuri a dreptului, arată recurenta, nu este nici pe departe aceea de a face inatacabile dispozițiile organelor de control, fie ele și fiscale, ci în primul rând aceea de a evita situații penibile și financiar foarte periculoase, ce ar putea rezulta în momentul în care, ar fi puși în situația sa recupereze sume plătite legal, pentru prestații ce au fost efectuate, după perioade de timp ce depășesc termenele generale de prescripție.

Pe calea unei alte critici, recurenta pretinde că instanța de fond ar fi înțeles și interpretat greșit faptul că societatea nu a respectat cerințele legale absolut necesare. De altfel, în presupusa argumentare a sentinței civile, instanța nu face, în opinia recurentei, decât să susțină faptul că unele prevederi cuprinse în C. civ. sunt mai "aplicabile" decât altele. Astfel, se apreciază că prevederile codului, invocate de către pârâți sunt superioare celor invocate de către societate, ceea ce nu e adevărat; de altfel, prin intermediul interpretării normelor de tehnică legislativă (conform Legii nr. 24/2000), rezultă cu mare claritate, în opinia recurentei, faptul că între prevederile aceluiași act normativ nu poate exista diferențiere, din punctul de vederea al potenței și aplicabilității, al unor anumitor prevederi. Toate prevederile sunt la fel de aplicabile, sau pentru varianta în care nu au legătura cu speța și domeniul, inaplicabile. Ori, instanța de fond constată și retine, greșit în opinia recurentei, faptul că prevederile C. civ. invocate de către pârâți sunt net superioare celor invocate de către reclamantă, cu atât mai mult cu cât, ca și număr de articole, numărul invocat de către pârâți este net inferior, numărului celor invocate de către societate. Mai mult, în mod eronat, arată recurenta, a reținut curtea de apel faptul că legea contenciosului administrativ nu prevede sancțiuni pentru nerespectarea termenului de 30 de zile de soluționare a unei proceduri prealabile.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală -Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea ca nefondat a recursului, invocând prevederile art. 5 din O.G. nr. 119/1999 privind controlul intern/managerial și controlul financiar preventiv, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în sensul în care, datorită acestor nereguli constatate a rezultat că nu au fost respectate principiile unei bune gestiuni financiare prin asigurarea legalității, regularității, economicității, eficacității și eficienței în utilizarea fondurilor publice și în administrarea patrimoniului public ale unui management financiar sănătos, în special ale economiei și eficienței cheltuielilor, așa cum în mod corect a constatat și instanța de fond în hotărârea recurată.

Prin urmare, în opinia intimatei, în mod corect și legal s-a dispus măsura ca reprezentantul recurentei-reclamante să procedeze la recuperarea sumelor plătite nejustificat/nelegal, în valoare de 2.055,18 RON inclusiv TVA, plus dobânzile și penalitățile de întârziere în valoare de 576,48 RON, pentru perioada de la data plății și până la data controlului, de la prestatorul S.C. CLIMECO S.R.L., deoarece prin lipsa semnăturii prestatorului rezultă că serviciile nu au fost prestate.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând hotărârea prin prisma motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. și analizat cu prioritate, Înalta Curte constată caracterul fondat al recursului din această perspectivă, pentru considerentele următoare:

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Din perspectiva situației de fapt se reține că, prin Dispoziția obligatorie nr. GLR IEF 332/06.07.2017 emisă de pârâta ANAF- Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați s-au dispus în sarcina operatorului economic SNTFC CFR Călători S.A., reclamanta din prezenta cauză, trei măsuri, ca urmare a inspecției economico-financiare finalizate la data de 29.06.2017; societatea reclamantă a formulat punct de vedere și, ulterior, plângere prealabilă referitor la Decizia obligatorie si la Raportul de inspecție economico-financiara în discuție, prin intermediul căreia a pretins existența unor inadvertențe clare care ar reieși din cuprinsul acestora si care nu ar fi reale. În soluționarea contestației, a fost emisă de către Serviciul de soluționare a plângerilor prealabile și a contestațiilor din cadrul Ministerului Finanțelor Publice Decizia nr. 73/P/02.10.2017 privind soluționarea plângerii prealabile.

Pe calea acțiunii introductive de instanță, recurenta-reclamantă a solicitat anularea Deciziei nr. 73/P/02.10.2017 emisă de pârâta MFP dar și a dispoziției obligatorii nr. GLR IEF 332/06.07.2017, acțiune respinsă în primul grad de jurisdicție, în condițiile expuse în preambulul prezentei decizii.

Se impune a se preciza mai întâi, înainte de a se trece la analiza efectivă a criticilor, faptul că importanța unei hotărâri judecătorești rezidă nu doar în faptul de a fi soluționat un raport juridic litigios, dar și în rezonanța socială pe care o produce; instituind ordinea de drept și având valența unui înscris autentic, o hotărâre judecătorească trebuie, în integralitatea ei, să impună respect, astfel încât să consolideze conștiința juridică și încrederea oamenilor în justiție.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. În mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă, în motivarea sa, argumentele pro și contra care au format, în fapt si în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile si apărările părților iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, în caz contrar, fiind lipsită de suport probator și legal și pronunțată cu nerespectarea prevederilor textului de lege anterior menționat. Motivarea este, așadar, un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar, de legalitate si temeinicie.

În practica instanței supreme (de ex., Decizia nr. 4362/17 oct. 2018, S. a II-a civ., Dec. 1025/15 mai 2019, S. a II-a civ etc.), dar și în doctrina de specialitate (de ex., "Drept procesual civil - ediția a 5-a revizuită și adăugită", G. Boroi, M. Stancu, p.673, editura Hamangiu, 2020), s-a arătat frecvent faptul că motivarea soluției, cea mai întinsă parte a unei hotărâri judecătorești, trebuie să fie precisă și necontradictorie, astfel încât din ea să rezulte justețea soluției pronunțate, presupunând răspunsuri precise la toate capetele de cerere și la toate apărările formulate, pe baza tuturor probelor administrate, a argumentelor și raționamentelor juridice, a principiilor și a regulilor de drept substanțial și procedural; dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt corect examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor si elementelor de probă, cel puțin pentru a le aprecia pertinența, iar realitatea acestui demers și efectivitatea lui trebuie să se reflecte în considerente, neputând fi rezultatul unei presupuneri.

Pe de altă parte, tot din punct de vedere teoretic, se impune a se preciza și faptul că, potrivit aceluiași text de lege anterior citat, în considerentele unei hotărâri se vor arata și obiectul cererii, susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate; este de la sine înțeles că cea mai importantă parte a hotărârii trebuie să fie aceea prin care judecătorul, prin propriile argumente, justifică soluția către care a optat.

Așadar, obligația de motivare a unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil și de a susține hotărârea luată, ceea ce nu presupune neapărat un răspuns la toate argumentele invocate de părți, dar nici ignorarea lor, ci o expunere a argumentelor fundamentale care, prin conținutul lor, sunt susceptibile să influențeze soluția, exprimate într-o manieră clară, printr-o structură rațională a hotărârii și un limbaj simplu și accesibil.

Mai mult decât atât, corecta stabilire a situației de fapt, ca o garanție a satisfacerii exigenței motivării presupune îndatorirea judecătorului de a să stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc.

Din analiza conținutului sentinței recurate, rezultă că aceasta nu corespunde, în cea mai mare parte a sa, exigențelor expuse anterior și nici nu face dovada unui examen efectiv și serios al argumentelor fundamentale prezentate de părți și nici al probelor administrate, pentru motivele ce vor fi expuse în continuare.

Indiscutabil, orice parte din proces, în cadrul unei proceduri are dreptul sa prezinte judecătorului observațiile și argumentele sale și de a pretinde organului judiciar sa le examineze pe acestea în mod efectiv, dreptul la un proces echitabil, prin urmare, neputând fi considerat efectiv respectata și exercitat decât dacă observațiile părților sunt corect examinate de către instanță, care are în mod necesar obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de proba, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Astfel, este justificată susținerea recurentului în sensul că prima instanță nu a răspuns în niciun fel argumentelor și susținerilor titularului căii de atac referitoare la valabilitatea contractelor încheiate de acesta cu societatea Climeco S.R.L., la aplicabilitatea sau inaplicabilitatea în cauză a unor dispoziții din C. civ., la aprecierea probelor în ceea ce privește voința părților în interpretarea clauzelor contractuale, la prestarea efectivă a serviciilor prevăzute în contract, limitându-se la a prelua, fără cenzură, apărările părții adverse referitoare la viciul lipsei semnăturii.

Aceasta cu atât mai mult cu cât reclamanta a susținut, în tot acest timp, și a administrat înscrisuri în acest sens, că prestațiile considerate de către organele de control că ar fi practic inexistente, au fost efectuate în integralitate de către societatea prestatoare", ca atare. ar fi fost imperios necesar ca prima instanță să analizeze în mod efectiv aceste susțineri pentru ca eventualele considerente să reflecte în mod real o corectă stabilire și apreciere de fapt.

Nici susținerile referitoare la valabilitatea fișelor de intervenție și la necesitatea semnării lor sau la consecințele nesemnării, în accepțiunea recurentului, nu au fost analizate și justificat înlăturate de către curtea de apel, după cum nu rezultă din considerente, nici împrejurarea că apărările reclamantei, din cursul procedurii administrative, referitoare la cuantumul prejudiciului, la accesorii și penalități, ar fi fost evaluate efectiv și înlăturate în mod justificat.

Într-adevăr, atâta timp cât în considerente instanța nu a analizat probele care au fost administrate, nu a stabilit împrejurările de fapt esențiale în cauză, nu a înlăturat argumentele reclamantei prin evocarea normelor substanțiale si procedurale incidente si aplicarea lor în speță, limitându-se doar la a prelua necenzurat susținerile pârâtei din cursul procedurii administrative, dar și din fața primei instanțe, soluția exprimata prin dispozitiv rămâne nesusținută și pur formala, și nu permite exercitarea controlului judiciar, obligând la o casare cu trimitere chiar daca, strict teoretic, instanța s-a pronunțat pe "fond", respingând acțiunea în întregul ei.

Prin urmare, recursul apare ca fiind fondat, astfel că va fi admis, urmând ca argumentele expuse, în limita motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., să facă obiectul analizei instanței de rejudecare.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 497 teza I din C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, în acord cu dispozițiile prezentei decizii; în rejudecare, instanța urmează a analiza și aspectele de fond invocate în susținerea motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și pe care Înalta Curte nu le-a mai analizat, față de soluția casării cu trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul - reclamant SNTFC CFR Călători S.A. împotriva sentinței civile nr. 4089 din 15 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 mai 2021.