ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2964/2022

Ședința publică din data de 25 mai 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 19 aprilie 2021, sub nr. x/2021, precizată ulterior pentru termenul din 8.07.2021, reclamanta A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara și Serviciul Fiscal Municipal Hunedoara, anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii emisă sub nr. x/29.03.2021 - comunicată sub adresa nr. x/31.03.2021 și a Procesului-verbal de sechestru asigurător pentru bunurile mobile emis sub nr. x/31.03.2021 (dosar nr. x) - comunicat sub adresa nr. x/31.03.2021.

La termenul de judecată din data de 8 iulie 2021, instanța de fond a dispus disjungerea cererii prin care s-a solicitat anularea procesului-verbal de sechestru asigurător pentru bunurile mobile emis de Serviciul Fiscal Municipal Hunedoara prin AJFP Hunedoara, fiind constituit în acest sens un nou dosar, conform Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești aprobat prin HCSM nr. 1375/2015.

Prin sentința civilă nr. 150 pronunțată la data de 8 iunie 2021, Curtea de Apel Alba Iulia:

- a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind introdusă în contradictoriu cu o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă;

- a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara și, în consecință, a anulat decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/29.03.2021, emisă de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara - Serviciul Inspecție Fiscală 3.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara a declarat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea în întregime a acțiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea căii de atac, recurenta a susținut că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material incidente.

În opinia recurentei-pârâte, decizia de instituire a măsurilor asigurătorii contestată în cauză a fost motivată corespunzător exigențelor art. 213 alin. (2) din Codul de procedură fiscală.

În acest sens arată că intimata-reclamantă a fost suspusă unei acțiuni de inspecție fiscală, la finalizarea acesteia fiind emis Raportul de inspecție fiscală nr. x/24.03.2021 care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere nr. x/24.03.2021 prin care au fost stabilite obligații fiscale suplimentare constând în impozit pe profit în sumă de 10.482.777 RON.

Așadar, au fost constatate deficiențe cu privire la respectarea prevederilor legale în vigoare cu privire la determinarea, înregistrarea, declararea și plata la bugetul consolidat al statului a obligațiilor indicate mai sus.

Verificând situația patrimonială a reclamantei, organul de inspecție fiscală a apreciat că există elemente care indică pericolul ca reclamanta să își risipească patrimoniul și că aceasta nu va achita obligațiile stabilite în sarcina acesteia deoarece:

- asociatul societății este o persoană juridică nerezidentă, respectiv B. din Belgia (entitate care - din datele și informațiile disponibile - nu deține alte participări ori active pe teritoriul României);

- activitatea în România a societății A. S.R.L. se defășoară doar din două birouri închiriate în Parcul Industrial Hunedoara;

- singurele active pe care le deține societatea A. S.R.L. sunt TIR-urile (cap tractor) ce au fost achiziționate ori în sistem de leasing ori prin credite bancare (caz în care acestea sunt girate în favoarea băncilor);

- societatea A. S.R.L. nu deține alte active în România (construcții, baze/parcuri auto, etc.).

Recurenta-pârâtă arată că acestea sunt elementele în baza cărora organul de inspecție a constatat existența pericolului sustragerii de la urmărire sau a risipirii patrimoniului, periclitând prin aceasta colectarea creanțelor.

În consecință, prin decizia atacată, s-a dispus aplicarea măsurilor asigurătorii asupra bunurilor identificate în patrimoniul contribuabilului.

Instanța de fond a apreciat eronat că actul atacat nu respectă exigența de legalitate referitoare la motivarea sa, de vreme ce legea nu impune o detaliere excesivă a motivelor pentru care se dispun măsurile asigurătorii.

Arată că atât din conținutul actului atacat, cât și din cuprinsul întâmpinării rezultă în mod evident motivele pentru care a fost emisă decizia, cu mențiunea că prin întâmpinare și concluziile orale a existat posibilitatea detalierii acestora.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Instanța de fond a reținut în mod corect că decizia nu este motivată, în raport de exigențele prevăzute de art. 213 Codul de procedură fiscală.

Nu s-a demonstrat în cauză existența unui caz excepțional care să justifice instituirea măsurilor asigurătorii.

De asemenea, nu s-a dovedit existența vreunui pericol de sustragere de la urmărire sau de ascundere/risipire a patrimoniului, nu există niciun pericol concret de sustragere de la plată sau de risipire a patrimoniului.

Simpla stabilire a unor obligații fiscale nu reprezintă prin ea însăși o dovadă suficientă a faptului că societatea se va sustrage de la executare silită sau va îngreuna colectarea.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând sentința recurată prin prisma motivelor invocate prin cererea de recurs, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii x/29.03.2021, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara - Serviciul Inspecție Fiscală 3, în temeiul art. 213 alin. (2) și (4) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, având în vedere debitele estimate stabilite ca urmare a unei inspecții fiscale, obligații bugetare suplimentare estimate în cuantum de 10.316.429 RON, a instituit sechestrul asigurator asupra bunurilor mobile în valoare totală de 2.894.870 RON, precum și poprire asiguratorie asupra disponibilităților bănești ale reclamantei.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a formulat acțiunea în anulare admisă prin sentința recurată.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat prin cererea de recurs, care se referă la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, este nefondat.

Recurenta-pârâtă a invocat faptul că organul fiscal a indicat în mod clar motivele dispunerii măsurilor, că, având în vedere cele constatate, evidențiate în concret în motivarea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, întrucât exista pericolul ca debitoarea să se sustragă sau să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea sumelor reprezentând prejudiciu estimat, s-a apreciat ca fiind necesară dispunerea de măsuri asigurătorii, că în timpul controlului s-a constatat că există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire ori să își risipească patrimoniul, având în vedere că: (i

1

) asociatul societății este o persoană juridică nerezidentă, respectiv B. din Belgia (entitate care - din datele și informațiile disponibile - nu deține alte participări ori active pe teritoriul României); (i

2

) activitatea în România a societății A. S.R.L. se defășoară doar din două birouri închiriate în Parcul Industrial Hunedoara; (i

3

) singurele active pe care le deține societatea A. S.R.L. sunt TIR-urile (cap tractor) ce au fost achiziționate ori în sistem de leasing ori prin credite bancare (caz în care acestea sunt girate în favoarea băncilor); (i

4

) societatea A. S.R.L. nu deține alte active în România (construcții, baze/parcuri auto, etc.).

Înalta Curte constată că susținerile recurentei sunt nefondate. Emitentul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii a indicat temeiul de drept, art. 213 alin. (2) și (4) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, a arătat faptul că "se dispun măsuri asigurătorii, întrucât s-a constatat existența pericolului să vă sustrageți de la urmărire sau să vă ascundeți ori să vă risipiți patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea", că "au la bază debitele stabilite în baza Deciziei de impunere nr. x/24.03.2021, constând în următoarele obligații de plată: (...)". În continuare, expune situația constatată "Urmare inspecției fiscale parțiale efectuată pentru perioada (...), s-au stabilit obligații de plată suplimentare în valoare de (...)" și invocă faptul că "În urma efectuării inspecției fiscale și stabilirii debitelor suplimentare prezentate mai sus, există pericolul ca societatea să se sustragă de la plata debitelor stabilite, deoarece există pericolul să își risipească patrimoniul", fiind prezentate activele patrimoniale selectate pentru instituirea efectivă a măsurilor asigurătorii și modul de ducere la îndeplinire a măsurilor asigurătorii.

Având în vedere cuprinsul deciziei, instanța de fond a constatat cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 213 alin. (2) și (5) din Legea nr. 207/2015, forma în vigoare la data emiterii deciziei contestate în cauză, că decizia supusă analizei nu cuprinde în concret motivele care au dus la instituirea măsurilor asigurătorii, ci se rezumă la reiterarea prevederilor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, reținând generic existența pericolului ca reclamanta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, precum și faptul că îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor fiscale nu justifică prin sine însăși instituirea măsurilor asiguratorii, ci se impune în mod distinct a fi dovedită condiția existenței pericolului privind sustragerea de la plata obligației fiscale.

Potrivit dispozițiilor art. 213 alin. (2) și (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, "(2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv în situația în care există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispozițiile art. 231 rămân aplicabile. Măsurile asigurătorii devin măsuri executorii la împlinirea termenului prevăzut la art. 230 alin. (1) sau art. 236 alin. (12), după caz, ori la expirarea perioadei de suspendare a executării silite. (...) (5) Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată și semnată de către conducătorul organului fiscal competent".

Motivarea, atât în fapt cât și în drept, reprezintă o condiție de legalitate a actului administrativ, o garanție împotriva arbitrariului, o dovadă de transparență, pentru a da posibilitatea cunoașterii motivelor pentru care a fost emis, a elementelor de fapt și de drept care au determinat adoptarea, persoanei interesate să aprecieze asupra legalității și temeiniciei acestuia și instanței de judecată învestite de persoana care se pretinde vătămată să efectueze controlul jurisdicțional. Motivarea reprezintă o obligație generală, aplicabilă oricărui act administrativ, iar aprecierea asupra acesteia se realizează în concret, în raport de natura și obiectul actului administrativ.

Obligativitatea motivării deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii este prevăzută imperativ de art. 213 alin. (5) din Codul de procedură fiscală, iar în raport de dispozițiile alineatelor precedente, motivarea trebuie să se refere la cazurile excepționale avute în vedere. Potrivit dispozițiilor alin. (2), în cazuri excepționale se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietatea debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, respectiv în situația în care există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Cazurile excepționale sunt indicate de legiuitor, așadar, ca fiind situațiile când există pericol ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Simpla menționare a acestor situații, indicate generic de legiuitor, nu constituie, însă, motivarea deciziei de instituire a măsurii asiguratorii, în sensul art. 213 alin. (5) din Codul de procedură fiscală. De asemenea, prezentarea situației de fapt care a condus la stabilirea obligațiilor fiscale în sarcina contribuabilului, constatarea neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a acestora, cuantumul creanțelor fiscale, nu sunt suficiente. Starea de pericol ar putea rezulta din activitatea ce a generat creanțele fiscale, însă în condițiile în care din aceasta rezultă împrejurări relevante în acest sens, care să afecteze recuperarea obligațiilor fiscale datorate de contribuabil și care trebuie evidențiate.

Pericolul avut în vedere de legiuitor nu este constituit, așadar, de operațiunile care au format obiectul controlului fiscal și au determinat obligațiile fiscale, de stabilirea acestora, întrucât, în această situație, orice inspecție fiscală în urma căreia au fost stabilite obligații fiscale suplimentare de plată ar fi însoțită de aplicarea unei măsuri asiguratorii. Or, nu aceasta este voința legiuitorului. Pericolul de sustragere, de ascundere ori risipire a patrimoniului, de natură să pericliteze ori să îngreuneze în mod considerabil colectarea, trebuie să rezulte din anumite elemente, împrejurări, acțiuni sau inacțiuni în acest sens.

Or, în decizia contestată, acestea sunt inexistente, măsurile asiguratorii dispuse nefiind în concret justificate.

Referitor la alegațiile recurentei-pârâte, reluate și în cererea de recurs, în sensul că ar rezulta din cuprinsul întâmpinării depuse în dosarul de fond motivele pentru care a fost emisă decizia, Înalta Curte constată că în mod corect a reținut instanța de fond că motivarea reprezintă o obligație generală, aplicabilă actului administrativ, o condiție de legalitate externă a actului, care nu poate fi suplinită prin motivarea actului în fața instanței de judecată.

Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că sentința recurată, prin care a fost admisă acțiunea formulată de reclamantă și a fost anulată decizia de instituire a măsurilor asiguratorii, este pronunțată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, aspectele invocate de către recurentă prin cererea de recurs nefiind de natură să conducă la reformarea hotărârii.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare invocat de recurentă, în conformitate cu dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara împotriva sentinței civile nr. 150 din 8 iulie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 mai 2022.