ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2999/2021

Ședința publică din data de 20 mai 2021

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. x/2019, la data de 20.03.2019, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad a solicitat anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/22.02.2019, emisă de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, pentru suma totală estimată de plată de 3.318.053 RON, decizie prin care s-a dispus instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor imobile proprietatea reclamantei, a sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile proprietatea reclamantei și poprirea asiguratorie asupra sumelor datorate societății de către terți și asupra disponibilităților bănești din conturile bancare.

Totodată a solicitat suspendarea executării deciziei contestate în temeiul art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 până la soluționarea definitivă a cauzei.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința nr. 200 din 20 iunie 2019 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, și în consecință a dispus anularea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/22.02.2019, emisă de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, a respins în rest acțiunea în ceea ce privește cererea de suspendare, precum și acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței nr. 200 din 20 iunie 2019 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad a declarat recurs, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și în rejudecare respingerea în tot a acțiunii.

Consideră recurenta că prima instanță prin motivarea dată hotărârii atacate, a trecut peste toate apărările formulate de recurenta-pârâtă reținând, în mod eronat, raportat la cazurile speciale în care pot fi luate măsurile asigurătorii următoarele aspecte:

". . . . . . . . . .este de observat, că legea nu permite instituirea măsurilor asigurătorii în mod automat ori de câte ori se constată lipsa disponibilităților bănești sau a unor bunuri ce pot face obiectul executării silite, pentru că în caz afirmativ, art. 213 alin. (2) nu ar mai fi definit cazuri excepționale ca reprezentând acele situații când există pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, ci textul de lege s-ar fi limitat a preciza că starea de fapt constând în lipsa disponibilităților bănești sau lipsa bunurilor supuse urmăririi silite conduce la instituirea măsurilor asigurătorii."

Astfel, se precizează că, în acțiunea formulată de reclamantă prin care se solicită ridicarea masurilor asigurătorii se invocă foarte multe aspecte care nu au nicio legătură cu realitate și nici nu au un fundament legal.

Arată recurenta că, perioada supusă inspecției fiscale a fost 2013 - 2018, iar la data instituirii măsurilor asigurătorii, organele de inspecție fiscală au reușit să verifice doar anii fiscali 2013 și 2014, moment în care s-a decis că pentru constatările deja obținute, cu consecințe deosebit de grave, se impune instituirea măsurilor asigurătorii, deoarece s-a avut în vedere comportamentul fiscal al contribuabilului înclinat spre evaziune fiscală, fiind estimate obligații fiscale care depășeau posibilitățile financiare ale societății.

Precizează recurenta că sumele stabilite prin Decizia de impunere nr. x din 03.06.2019 sunt mai mari, respectiv 7.166.048 RON, decât cele stabilite estimativ la data de 22.02.2019 când au fost întocmite Decizia de măsuri asigurătorii și procesul-verbal.

Invocarea faptului ca societatea, nu a încercat din anul 2014 să "se sustragă, să ascundă sau să își risipească patrimoniul " nu este relevantă, deoarece în toată această perioadă nu s-a făcut vreo inspecție fiscală în urma căreia să fie stabilite sume considerabile ca urmare a unor constatări deosebit de grave, cum sunt cele constatate cu ocazia prezentei verificări.

Ca urmare, decizia organelor fiscale nu este bazată pe supoziții, așa cum în mod greșit se exprimă reprezentanții societății, ci este bazată pe prevederi legale menționate expres în actele normative prezentate.

Din înscrisurile existente la dosarul cauzei, reiese că, Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/22.02.2019, a fost emisă de recurenta-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, în temeiul art. 213 alin. (2) și alin. (4) din Codul de procedură fiscală, având la bază sumele estimate prin Procesul-verbal nr. x/22.02.2019, în cuantum de 3.318.053 RON.

Trebuie subliniat că, aceste măsuri asiguratorii pot fi luate în condițiile art. 213 alin. (3) Codul de procedură fiscală și înainte de emiterea titlului de creanță, inclusiv în cazul efectuării de controale, cum este cazul de față, când societatea intimată a fost supusă unei inspecții fiscale efectuată de recurenta-pârâtă AJFP Arad, în urma căreia organele de inspecție fiscală au estimat obligații suplimentare de plată în cuantum de 3.318.053 RON în sarcina recurentei.

Emiterea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii se poate realiza numai în cazuri excepționale, respectiv atunci când există pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să-și risipească patrimoniul periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, așa cum prevăd dispozițiile exprese ale art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, rezultând astfel că organelor fiscale le revine obligația de a motiva măsura asiguratorie dispusă prin raportare la cazul excepțional, prevăzut de dispozițiile legii.

În cauza de față, organele fiscale au apreciat că în speță este dovedit acest caz excepțional, întrucât, obligațiile fiscale estimate depășesc disponibilitățile financiare ale societății, aspect ce s-a coroborat cu comportamentul fiscal al reprezentanților societății față de care s-a reținut că au urmărit prin diverse metode sustragerea de la declararea și plata obligațiilor fiscale datorate bugetului de stat (cu titlu de exemplu, fiind individualizate declarări fictive de achiziții interne și de livrări intracomunitare sau achiziții de la contribuabil ce erau declarați inactivi).

Înscrisurile depuse la dosarul cauzei demonstrează că nu este îndeplinită cerința legală cu privire la existenta cazului excepțional care să justifice luarea măsurilor asigurătorii de nivelul celor instituite, în condițiile în care sarcina probei aparține celui care a făcut afirmația referitoare la îndeplinirea unuia din cazurile excepționale expres și limitative prevăzute de lese, respectiv organului fiscal.

În acest context, recurenta - pârâtă nu a dovedit nici un astfel de caz excepțional. În speță, recurenta - pârâta nu poate aduce niciun argument concret pentru a justifica presupusul caz excepțional, întrucât intimata-reclamantă nu a formulat sau publicat anunțuri privind vânzarea de active sau mijloace fixe, nu a făcut demersuri pentru evaluarea unor bunuri în scopul accesării de credite bancare, nu a inițiat activități privind dreptul de proprietate imobiliară (lucrări de cadastru), sau alte asemenea chestiuni faptice.

Din conținutul deciziei contestate rezultă că recurenta - pârâtă nu a probat existența unor fapte pregătitoare, elemente sau indicii care să fi format convingerea organelor de inspecție fiscală că intimata a intenționat să se sustragă de la urmărirea obligațiilor fiscale care ar fi stabilite la finalizarea inspecției fiscale.

În concluzie, instanța de control judiciar reține că, independent de faptul că obligațiile fiscale estimate depășesc sau nu disponibilitățile financiare ale societății intimate, instituirea măsurilor asigurătorii reglementate de art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, se impune numai atunci când există pericolul ca debitorul să se sustragă, să-și ascundă sau să-și risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând considerabil colectarea creanțelor fiscale.

Totodată, mai este de observat, că legea nu permite instituirea măsurilor asiguratorii în mod automat ori de câte ori se constată lipsa disponibilităților bănești sau a unor bunuri ce pot face obiectul executării silite, pentru că în caz afirmativ, art. 213 alin. (2) nu ar mai fi definit "cazurile excepționale" ca reprezentând acele situații când există pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, ci textul de lege s-ar fi limitat a preciza că starea de fapt constând în lipsa disponibilităților bănești sau lipsa bunurilor supuse urmăririi silite conduce la instituirea măsurilor asiguratorii.

Tot astfel, este necesar a se face distincție între comportament fiscal al contribuabilului, care atrage în sarcina sa plata unor obligații fiscale suplimentare către bugetul de stat și comportamentul contribuabilului, definitit de art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, de natură să conducă la concluzia că acesta s-ar sustrage, ascunde ori și-ar risipi patrimoniul pentru a împiedica colectarea creanțelor fiscale.

În speța de față, un asemenea comportament nu a fost dovedit în sarcina intimatei-reclamante, în condițiile în care nu s-a dovedit că aceasta și-a sustras bunurile de la urmărire, aceasta desfășurând constant activitatea pentru care a fost autorizată, ținând cont și de mijloacele tehnice destinate obiectului de activitate și de forța de muncă angajată în acest sens, toate aceste aspecte, analizate și de instanța de fond, conduc la concluzia că nu s-a dovedit situația excepțională ce determină instituirea măsurilor asiguratorii.

2.1. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurenti, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad împotriva sentinței nr. 200 din 20 iunie 2019 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal ca nefondat.

Ia act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 20 mai 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.