ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 85/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Timișoara la data de 8 noiembrie 2016 sub nr. x/2016 contestatorul A. în contradictoriu cu intimații Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună:

- apartament situat în localitatea Timișoara, str. x., deținut în baza ID Electronic x, Nr. CF x, nr. topo xx;

- apartament în suprafață de 31 mp, situat în localitatea București, str. x, Bl. l, deținut în baza ID Electronic x, nr. Cad x, Nr. CF x.

Prin Sentința civilă nr. 5155 din 21 aprilie 2017 pronunțată de Judecătoria Timișoara s-a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Timișoara. S-a declinat competența de soluționare a cauzei formulate de contestatorul A., în contradictoriu cu intimații Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș, în favoarea Curții de Apel Timișoara.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal la data 15 mai 2017, care, prin Sentința civilă nr. 198 din 22 iunie 2017 a respins acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș.

Fără cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., reclamantul A. a formulat recurs susținând că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., context în care solicită admiterea recursului, casarea sentinței recurate și admiterea în tot a acțiunii așa cum a fost formulată.

În opinia recurentului, în esență, sentința recurată este criticabilă întrucât prima instanță apreciază în mod greșit că în speță măsurile asigurătorii au fost dispuse în conformitate cu dispozițiile art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 și ale pct. 16 și 17 din Anexa nr. 1 din O.M.F. nr. 2546//2016.

De asemenea, sentința recurată este criticabilă întrucât prima instanță apreciază în mod greșit că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x din 27 ianuarie 2016, comunicată la data de 1 noiembrie 2016 ar respecta exigențele de motivare în sensul art. 213 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. Susține că, contrar celor stabilite de prima instanță, simpla motivare formală a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii care se limitează la descrierea unui pericol intrinsec faptelor controlate rezultând din prezumtiva fapta de înregistrare în contabilitate a unor operațiuni fiscale și contabile, echivalează în esență cu o nemotivare. Apreciază că decizia ar fi trebui motivată din punctul de vedere al unui pericol obiectiv, fundamentându-se pe existența unor indicii/suspiciuni rezonabile care să conducă la concluzia că, contribuabilul urmează să se sustragă de la plata obligațiilor fiscale care îi vor incumba, precum golirea conturilor societății, vânzarea activelor societății, antecedentele fiscale ale asociaților sau administratorilor societății, sau orice alte fapte similare după cum sunt enumerate exemplificativ la pct. 16 și 17 din Cap. III, Anexa nr. 1 din Ordinul nr. 2546/2016 pentru aprobarea procedurii de aplicare a măsurilor asigurătorii de către organele fiscale competențe și pentru aprobarea modelelor, modului de utilizare și de păstrare a unor formulare.

Învederează că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii atacată nu a fost motivată, fiind deci netemeinică, în condițiile în care nu există posibilitatea analizării elementelor obiective, în măsură să justifice luarea măsurilor asigurătorii. Prevederile legale susțin expres necesitatea motivării măsurilor asigurătorii luate și implicit obligația organului fiscal care le dispune, de a proceda ca atare, prin identificarea de elemente obiective dovedite sau dovedibile, în măsură să susțină o situație de pericol și implicit reaua credință a contribuabilului.

Prin Ordinul nr. 2546/2016 pentru aprobarea procedurii de aplicare a măsurilor asigurătorii de către organele fiscale competente și pentru aprobarea modelelor, modului de utilizare și de păstrare a unor formulare, se prevede posibilitatea luării de măsuri asigurătorii și nu obligativitatea, iar pentru ca această posibilitate să se transpună în luarea efectivă de măsuri asigurătorii, trebuie dovedită o stare de fapt care, cuprinsă fiind în ceea ce ar trebui să fie motivarea deciziei, să fie în măsură să susțină necesitatea luării unei astfel de măsuri. În condițiile în care legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție absolută de "pericol" și nici o prezumție absolută de rea credință în cazul tuturor firmelor supuse verificării, cade în sarcina intimatului-organ fiscal, care instituie măsura, ca toate aceste elemente și indicii despre care fac vorbire textele legale citate, să fie menționate și dovedite.

Consideră că de astfel, obligația organului fiscal de a motiva luarea măsurii asigurătorii rezulta și din prevederea cuprinsă la pct. 4 din Cap. II, Anexa nr. 1 din Ordinul nr. 2546/2016 pentru aprobarea procedurii de aplicare a măsurilor asigurătorii de către organele fiscale competente și pentru aprobarea modelelor, modului de utilizare și de păstrare a unor formulare potrivit cu care referatul justificativ al dispunerii măsurilor asigurătorii se întocmește de către organul fiscal competent și stă la baza emiterii Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii.

Recurentul mai susține că sentința recurată este criticabilă întrucât prima instanță respinge în mod greșit motivul referitor la prematuritatea emiterii deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, în condițiile în care decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x din 27 octombrie 2016 a fost emisă în data de 26 octombrie 2016 iar decizia de angajare a răspunderii solidare din dosarul de executare nr. x, a fost înregistrată sub nr. x în data de 27 octombrie 2016. Drept urmare decizia de angajare a răspunderii solidare din dosarul de executare nr. x a fost anterioară deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x din 27 octombrie 2016.

De asemenea, consideră că sentința recurată este criticabilă întrucât prima instanță respinge în mod greșit cererea de anulare a procesului-verbal de sechestru asiguratoriu pentru bunuri imobile nr. x din 1 noiembrie 2016 și a procesului-verbal de sechestru asiguratoriu pentru bunuri imobile nr. x din 1 noiembrie 2016.

Intimatele-pârâte Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca netemeinic și nelegal și menținerea sentinței pronunțate de către instanța de fond ca fiind temeinică și legală.

Recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat înlăturarea ca nefondate a apărărilor formulate de către intimatele-pârâte prin întâmpinare.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor declarate în cauză

Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant, a probatoriului administrat în cauză și a apărărilor exprimate prin întâmpinarea formulată de intimate, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material este nefondat, iar în acest sens Înalta Curte are în vedere că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară.

Prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x din 27 octombrie 2016, comunicată la data de 1 noiembrie 2016, s-a dispus instituirea sechestrului asiguratoriu asupra imobilelor:

- apartament situat în localitatea Timișoara, str. x., deținut în baza ID Electronic x, Nr. CF x, nr. topo xx;

- apartament în suprafața de 31 mp, situat în localitatea București, str. x, Bl. l, deținut în baza ID Electronic x, nr. Cad x, Nr. CF x.

Potrivit art. 213 alin. (2) și (3) din Codul de procedură fiscală,

"(2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv în situația în care există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispozițiile art. 231 rămân aplicabile. Măsurile asigurătorii devin măsuri executorii la împlinirea termenului prevăzut la art. 230 alin. (1) sau art. 236 alin. (12), după caz, ori la expirarea perioadei de suspendare a executării silite.

(3) Aceste măsuri pot fi luate și înainte de emiterea titlului de creanță, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare. Măsurile asigurătorii dispuse atât de organele fiscale competente, cât și de instanțele judecătorești ori de alte organe competente, dacă nu au fost desființate în condițiile legii, rămân valabile pe toată perioada executării silite, fără îndeplinirea altor formalități. Odată cu individualizarea creanței și ajungerea acesteia la scadență, în cazul neplății, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii."

În esență, recurentul-reclamant critică soluția instanței de fond raportat la decizia contestată din mai multe puncte de vedere care vizează: nemotivarea actului administrativ și prematuritatea emiterii Deciziei văzută din perspectiva neemiterii deciziei de angajare a răspunderii solidare.

Înalta Curte are în vedere faptul că din interpretarea sistematică a dispozițiilor legale incidente, anterior menționate, rezultă caracterul de excepție al măsurilor asigurătorii precum și condiția necesară și suficientă pentru ca astfel de măsuri să poată fi instituite, respectiv existența pericolului ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Prin urmare, instituirea măsurilor asigurătorii sunt determinate de un comportament fiscal îndoielnic al contribuabilului de natură a crea suspiciunea că există pericolul ca acesta să se sustragă de la colectarea creanțelor fiscale și sunt aplicate pentru protejarea unor creanțe estimate de inspectorii antifraudă în urma unui control preliminar efectuat în conformitate cu atribuțiile acestora stabilite prin lege.

Înalta Curte este în acord cu soluția pronunțată de instanța de fond și cu motivele reținute de aceasta în considerentele sentinței recurate, în sensul că în speță, este întrunită condiția prevăzută de lege pentru a se putea institui măsura sechestrului asigurator asupra bunurilor recurentului-reclamant constând în cele două imobile.

Astfel, nu pot fi primite criticile recurentului-reclamant privind nemotivarea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, câtă vreme, prin actul administrativ fiscal contestat, organul fiscal a constatat că necesitatea dispunerii măsurilor asigurătorii decurge din împrejurarea că societatea a înregistrat în evidența contabilă un număr de 41 de facturi în valoare totala de 2.274.246 RON care nu au la baza operațiuni reale deoarece din confruntarea datelor înscrise în facturi la rubrica emitent și datele de pe site-ul Ministerului Finanțelor, precum și de pe site-ul ANAF, s-au constatat neconcordante. De asemenea, toate facturile au fost întocmite manual și au fost transmise prin curierat, facturile cu valoare totala de pana la 5000 de RON au fost achitate prin numerar în casieria unității, iar cele a căror valoare este mai mare de 5000 de RON nu au fost achitate, societatea nu deține documente de transport, respectiv avize de însoțire a mărfii pentru achizițiile de bunuri reprezentând obiectele de inventar și mărfuri; pentru prestările de servicii cuprinse în facturi (montare alamă, turnare sapă, distribuție fluturași, transport marfa) societatea nu a prezentat contracte de prestări servicii și situație de lucrări care să ateste realitatea serviciilor prestate; societățile nu declară livrările efectuate către S.C. B. S.R.L. prin Declarația informativa privind livrările/prestările și achizițiile efectuate pe teritoriul României pentru semestrul I și II 2008.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant din recurs potrivit cărora în cauză nu ar fi fost întocmit nici referatul justificativ al măsurii asigurătorii, Înalta Curte constată că acesta a fost întocmit, iar în acesta se face vorbire despre motivarea necesității dispunerii măsurilor asigurătorii, respectiv angajarea răspunderii solidare conform art. 25 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală pentru recuperarea obligațiilor restante ale debitoarei S.C. B. S.R.L. a lui A. cu debitorul insolvabil S.C. B. S.R.L. pentru obligații de plată în sumă de 1.375.839 RON. Se mai reține în acest sens că Motivarea necesității dispunerii măsurilor asigurătorii în cazul începerii procedurii de atragere a răspunderii solidare/emiterii deciziei de atragere a răspunderii solidare: există riscul ca debitorul A. să se sustragă de la plata obligațiilor ce vor face obiectul deciziei de atragere a răspunderii solidare și se prezintă detalii cu privire la starea de fapt fiscală a contribuabilului.

Înalta Curte apreciază că, în contextul factual care rezultă ca urmare a verificărilor, neluarea unor măsuri de conservare a patrimoniului prezumtivului debitor, ar putea avea ca și consecință imposibilitatea sau îngreunarea încasării creanței bugetare.

Astfel, pericolul prevăzut de art. 213 din Codul de procedură fiscală nu trebuie dovedit prin probe certe, fiind suficient să existe indicii temeinice în acest sens, în sensul că prezumtivul debitor ar putea să se ascundă de la urmărire sau să își ascundă sau să își risipească patrimoniul.

De asemenea, Înalta Curte nu poate reține nici criticile recurentului-reclamant privind prematuritatea emiterii Deciziei contestate văzută din perspectiva neemiterii deciziei de angajare a răspunderii solidare, având în vedere că din dispozițiile prevăzute la art. 213 alin. (3) din Codul de procedură fiscală rezultă că legiuitorul a stabilit posibilitatea organului fiscal de a emite decizia de instituire a măsurilor asigurătorii chiar înainte de emiterea titlului de creanță, acestea devenind executorii odată cu emiterea actelor fiscale menționate, dacă debitul nu este achitat.

Totodată, cu privire la criticile recurentului-reclamant referitoare la anularea Proceselor-verbale de sechestru asiguratoriu pentru bunuri imobile nr. x din 1 noiembrie 2016 și nr. y din 1 noiembrie 2016, solicitarea acestuia de anulare fiind formulată numai ca o consecință a anulării deciziei privind măsurile asiguratorii, fiind acte de executare ale acesteia, Înalta Curte, având în vedere constatarea legalității și temeiniciei deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii, nefiind invocate motive ce țin exclusiv de legalitatea actelor de executare, urmează a le respinge.

În concluzie, având în vedere cele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivul de casare în care se încadrează criticile recurentei-pârâte, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., este neîntemeiat, astfel că recursul formulat potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 urmează a fi respins, ca nefondat, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 198 din 22 iunie 2017 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 ianuarie 2020.

procesat de GGC - MM