ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2813/2021

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată și înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. x/2019 la data de 29.08.2019 reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta Direcția Generala Regională a Finanțelor Publice Timișoara și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș solicitând anularea în tot a Deciziei nr. 3573/12.07.2019 privind soluționarea contestației formulată de către reclamantă, cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 51 din 5 martie 2020, a respins cererile conexate formulate de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generala Regională a Finanțelor Publice Timișoara și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond recurenta-reclamantă A. a declarat recurs, criticând hotărârea pentru nelegalitate și netemeinicie. Recurenta-reclamantă arată că, în perioada 23.11.2012 -19.10.2017, S.C. B. S.R.L. a fost administrată de A., societatea a avut activitate continuă, preponderentă (95%) în domeniul serviciilor de curățenie, a înregistrat indicatori financiari cu evoluție pozitivă și trend crescător, a creat peste 140 de locuri de muncă pentru personal preponderent din mediul rural, a declarat și achitat impozite și taxe în sumă de aproximativ 4.000.000 RON. Așa cum se menționează în Decizia nr. 7538/17.02.2019. S.C. B. și-a achitat obligațiile fiscale până în luna octombrie 2017. Pentru întreaga perioadă cât recurenta A. a administrat S.C. B. S.R.L., respectiv 23.11.2012 - 19.10.2017, au fost declarate și achitate toate obligațiile fiscale după cum rezultă chiar din decizia contestată. Cu privire la reaua - credință a recurentei A., se susține că organul fiscal a omis să cerceteze dacă recurentei i se poate reține reau-credință, așa cum este prevăzută în art. 25 alin. (2) lit. (c) și (d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în lipsa dovedirii relei-credințe neputând fi angajată răspunderea personală. Mai mult, A. a deținut calitatea de administrator până la data de 19.10.2017, anterior emiterii avizului de inspecție fiscala (06.11.2017). Simpla invocare a prevederilor art. 25 alin. (2) lit(c) și (d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală nu este de natură a atrage, în mod necesar angajarea răspunderii personale a membrilor organelor de conducere sau a asociaților, căci legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și răspundere în sarcina membrilor organelor de conducere a debitorului sau a asociaților, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele săvârșite s-a cauzat insolvabilitatea debitorului. Existența unor debite către bugetul de stat nu poate fi apreciată ca fiind o intenție de sustragere de la plata creditorului fiscal, în lipsa altor elemente care să probeze starea economică reală și concretă a societății. Faptul că, S.C. B. S.R.L. a acumulat la un moment dat datorii către creditori, după ce o perioadă mare de timp a funcționat corespunzător, poate fi rezultatul unei conjuncturi economice defavorabile, care însă nu pot atrage o răspundere a administratorului cât timp nu se probează condiția legală a relei credințe, care se traduce prin urmărirea intenționată a unui interes personal în detrimentul interesului S.C. B. S.R.L. sau al creditorilor acesteia. Prin urmare, nu sunt îndeplinite cerințele art. 25 alin. (2) d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală de angajare a răspunderii solidare a recurentei A..

Apărările formulate în cauză Intimata Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Din actele și lucrările dosarului rezultă că, prin Decizia nr. x/27.02.2019 emisă de AJFP Timiș în temeiul art. 25 alin. (2) lit. c) și d) din Legea nr. 207/2015 s-a dispus angajarea răspunderii solidare a reclamantei A. în vederea realizării creanțelor fiscale în cuantum total de 4.313.886 RON, reprezentând obligațiile fiscale datorate bugetului general consolidat de societatea S.C. B. S.R.L.. În cuprinsul deciziei s-a reținut, în esență, că reclamanta, în calitate de administrator al societății S.C. B. S.R.L., a acționat cu rea-credință în privința achitării obligațiilor fiscale, cesionând toate contractele de leasing în derulare la momentul respectiv pe S.C. B. S.R.L. la care de asemenea deținea funcția de administrator/asociat, din cele 10 autoturisme achiziționate în leasing doar pentru un autoturism mai figurând ca utilizator S.C. B. S.R.L., ulterior cesionând părțile sociale către C. și S.C. D. S.R.L., persoane care au preluat părțile sociale de la mai multe societăți cu obligații fiscale foarte mari la bugetul general consolidat, după care le-au abandonat. Recurenta-reclamantă a formulat contestație pe cale administrativă, potrivit art. 260 și următoarele din Legea nr. 207/2015, contestația fiind soluționată prin Decizia nr. 3573/12.07.2019 emisă de DGRFP Timișoara, în sensul respingerii contestației. Înalta Curte, constată că recurenta a solicitat anularea Deciziei de antrenare a răspunderii solidare nr. x/27.02.2019 emisă de AJFP Timiș, cât și a Deciziei nr. 3573/12.07.2019 emisă de DGRFP Timișoara invocând pe de o parte faptul că a deținut calitatea de asociat și administrator în S.C. B. S.R.L. în perioada 23.11.2012-19.10.2017, când toate datoriile către bugetul de stat au fost achitate integral, la data de 07.02.2018 cesionând părțile sociale către C. și S.C. D. S.R.L., iar pe de altă parte faptul că nu s-a dovedit reaua-credință a recurentei, simpla existență a unor debite către bugetul de stat neputând fi apreciată ca fiind o intenție de sustragere de la plată, în lipsa altor elemente care să probeze starea economică reală și concretă a societății. Înalta Curte, constată că susținerile recurentei sunt nefondate, decizia contestată fiind emisă cu respectarea cerințelor legale, fiind întrunite condițiile art. 25 alin. (2) lit. c) și d) din Legea nr. 207/2015 pentru a fi atrasă răspunderea solidară a recurentei. Potrivit art. 25 alin. (2) lit. c) și d) din Legea nr. 207/2015: "(2) Pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credință, nu și-au îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate; d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale;". În ceea ce privește condițiile de angajare a răspunderii solidare în temeiul dispozițiilor legale mai sus citate, se desprind următoarele condiții ce trebuie îndeplinite pentru antrenarea răspunderii solidare: calitatea de administrator, existența unor obligații fiscale aferente perioadei de exercitare a mandatului de administrator și care au rămas nedeclarate și/sau neachitate până la data declarării stării de insolvabilitate, neîndeplinirea de către administrator a obligației legale de a declara și/sau achita la scadență a obligațiilor fiscale, respectiv de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate, iar aceasta neîndeplinire a obligației să se datoreze relei-credințe. În conformitate cu art. 14 alin. (1) C. civ., " orice persoană fizică sau juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri". Din interpretarea per a contrario a acestei dispoziții, se reține că există rea-credință, oricând persoana fizică sau juridică nu își exercită drepturile și nu își execută obligațiile cu bună-credință. Înalta Curte, constată că soluția instanței de fond este corectă și legală, întrucât recurenta nu a făcut dovada bunei-credințe în achitarea obligațiilor fiscale ale societății în cadrul căreia a ocupat funcția de administrator. Astfel, contrar susținerilor recurentei care afirma că toate obligațiile fiscale ale S.C. B. S.R.L. au fost achitate, Înalta Curte constată că potrivit deciziei de impunere x/04.04.2018 privind obligațiile fiscale stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoana juridică a rezultat că S.C. B. S.R.L. nu a declarat și achitat la scadență obligații fiscale din perioada 18.12.2012-30.06.2016, perioada în care este necontestat faptul ca recurenta deținea calitatea de administrator de societate. De altfel, recurenta deși a susținut ca toate obligațiile fiscale ale S.C. B. S.R.L. sunt achitate nu a dovedit cu nici un înscris cele susținute. De asemenea, recurenta a înțeles să cesioneze părțile sale sociale către alte persoane, ceea ce dovedește reaua-credință întrucât cesiunea părților sociale s-a realizat fără ca în prealabil să fie achitate toate obligațiile fiscale ale societății comerciale în cadrul căreia a deținut funcția de administrator. Așa cum a reținut și instanța de fond, Înalta Curte apreciază de asemenea, că exista legătura de cauzalitate între prejudiciu și fapta recurentei. Având în vedere că actele administrative dovedesc existența obligațiilor fiscale care nu au fost contestate de recurentă în termenul legal la instanța competentă, în prezent constituie față de aceasta un titlu de creanța valabil. Prin urmare, cată vreme recurenta nu a făcut dovada achitării tuturor obligațiilor fiscale așa cum s-a susținut, Înalta Curte consideră că hotărârea instanței de fond este întemeiată. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile formulate de recurentă sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.